Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Arte:
George Banu – Cei patruzeci de ani de viaţă ai lui Odin şi parabola nisipului de Delia Voicu


Spiritul se perfecţionează pe măsură ce trupul îmbătrâneşte.

Orice vârstă îşi are forţa ei proprie.



Eugčne Delacroix - "Le Journal"

Mă temeam de această aniversare a lui Odin Teatret la care mă duceam şi care, ştiam, avea să fie cea din urmă, cel puţin pentru mine, tot aşa cum mă temusem odinioară de reîntâlnirea cu o prietenă, după o despărţire de zece ani. "O să-ţi recunoască ochii", m-a încurajat cineva, dar, din fericire, proba recunoaşterii n-a avut loc. De data asta, însă, n-aveam nici o şansă să mai scap. Şi cum eram convins că, uitându-te la "celălalt", ai dinaintea ta o imagine a propriei îmbătrâniri mult mai limpede decât dacă te-ai privi într-o oglindă, trebuie să admit că perspectiva de a mă revedea astfel multiplicat mă speria. Sigur, cunosc celebra reacţie a domnului Keuner, dublul lui Brecht, care "păleşte" când camaradul lui, vrând să-l liniştească, îi spune "Nu te-ai schimbat!", numai că pe mine mă aştepta o încercare infinit mai grea, căci urma să mă aflu faţă în faţă cu o mulţime de prieteni pe care nu-i mai văzusem vreme îndelungată. Aşa că atunci când mi-am zvârlit privirile peste băncile din "sala neagră" de la Odin, nu m-a surprins deloc senzaţia că mă uit la un tablou de Goya, o adunare de fantome reunite în jurul lui Eugenio Barba, un Barba care, dimpotrivă, îmi apărea ca dublul lui Dorian Gray. Această energie insolentă, această lumină orbitoare, această constantă provocare se vor nărui oare vreodată, dându-şi la iveală fisurile, cum se întâmplă în ultimele pagini ale romanului lui Wilde? Fascinaţia pe care continuă să o exercite nu vine şi ea tot de aici? Nişte supravieţuitori se confruntă cu un prieten apropiat, fremătând de viaţa pe care ei nu o mai au! Iar noi, toţi cei reuniţi la Holstebro, nu formăm noi oare un cor, un cor adevărat care, în ansamblul lui, stă mărturie pentru neasemuita fidelitate faţă de un teatru şi faţă de bătăliile lui? Răspunsul îl dă Barba, la începutul cuvântării sale: "Stânca pe care m-am sprijinit au fost semenii mei!". Da, are dreptate, suntem aici şi vom fi aici până la capăt. În ciuda parezelor, a cheliilor şi a kilogramelor în plus. "Sala aceasta e plină de plăcere", constată, pe bună dreptate, veşnic tânărul nostru amfitrion. Şi înţeleg, în sfârşit, că ceea ce ne leagă e mai puternic decât naufragiul vârstei care, cum spune Delacroix, ne îndeamnă de fiecare dată să-i preţuim virtuţile proprii. Până la urmă, reunirea noastră îmbărbătează şi fortifică.

Barba comentează apoi, în prezenţa realizatorilor ei, o imensă frescă din nisip, - pentru care au fost folosite 650 de kilograme de nisip - frescă de doi metri pe trei ce se înalţă sub ochii noştri, concentrat vizual reprezentându-l pe Odin, zeul nordic călare cu o suliţă în mână şi, pe de altă parte, casa teatrului agăţată pe buza unei prăpăstii. "Odin este o stâncă, dar în acelaşi timp el ştie că totul poate deveni nisip". Ceea ce vedem e parabola borgesiană a sfidării unui grup care se bizuie pe timp, fără a se hrăni totuşi cu iluzii. "Poţi avea aliaţi, aşa ca voi, dar nu poţi avea urmaşi." Şi Barba, cu geniul lui caracteristic, apelează la o altă metaforă, al cărei tâlc nu va înceta să mă obsedeze: "Au existat, pe vremuri, evrei convertiţi care acceptau să mănânce carne de porc, aşa-numiţii marranos, dar care continuau să-i ajute în secret pe evreii neconvertiţi". Diagnosticul acesta, îmi spun eu, ni se aplică tuturor, profesori şi istorici deopotrivă: "Da, în ce ne priveşte, ne-am încadrat în ordinea instituţională, trădând poate o vocaţie, dar asta nu înseamnă că am încetat să-i sprijinim pe unii artişti dragi nouă, rămaşi însă în afară, neintegraţi. E modul nostru de a ne răscumpăra, noi, colaboratori nu pe de-a-ntregul supuşi, marranos ai teatrului." Aşa am interpretat eu cuvintele lui Eugenio Barba, omul care, în pofida titlurilor şi a recompenselor, şi cu un omenesc grăunte de vanitate, mai crede încă în puritatea neştirbită a marginalităţii sale. Statutul inconfortabil al acestor marranos îmi pare a exprima şi defini în modul cel mai exact calea pe care eu însumi am apucat-o, alături de atâţia alţii, fără a o asuma niciodată până la capăt. Spectrul trădării - pe cine şi ce am trădat? - mă urmăreşte. Dublându-şi metafora, Barba vorbeşte în continuare despre coioţi, acele animale care evocă vechile amintiri ale unui autor dintr-o altă epocă, Carlos Castaneda, şi care, spune Barba, "ca să-şi ajute aliaţii să pătrundă pe furiş în teritorii străine şi ostile lor, nu o iau pe drumuri indicate prin marcaje. Arma lor e şiretenia". În spiritul lui Grotowski, care l-a format nu numai ca artist, ci şi ca strateg, Barba formulează cu precizie rolul conferit unor parteneri ca noi şi, în acelaşi timp, recunoaşte relaţia pe care a ştiut să o instituie în sânul acestui stup reunit în "sala neagră" a lui Odin. Pe pereţii sălii, genială intuiţie, se pot vedea, ca într-un memorial, plăcuţe ce indică spectacolele cu datele lor, cu numărul lor de reprezentaţii, plăcuţe însoţite, fiecare, de un singur element puternic evocator pentru noi, cunoscătorii: pălăria cu boruri late a lui Torgeil pentru Milionul, Faust al lui Goethe pentru Kaspariana, drapelul roşu sfâşiat pentru Cenuşă-Brecht, neuitatul eseu despre ceea ce mai subzistă din lupte şi din speranţe. Ne sunt astfel oferite puncte de sprijin pentru reconstituirea aventurilor lui Odin şi, totodată, avem dovada că fiecare spectacol a fost gândit, articulat, structurat în jurul unui unic element, cel expus aici. Un procedeu artistic şi o emblemă mnemonică se confundă, invitând atât la refacerea vechilor trasee, cât şi la înţelegerea unei logici de creaţie teatrală. Odin propune singura formulă veritabilă pentru un muzeu al teatrului: salvarea mitologiei marilor experienţe scenice. Astfel, ca într-un muzeu de ştiinţe naturale, pornind de la relicve, fiecare poate, după talentul lui, să-l reinventeze sau să-l lase cufundat în uitare.

Barba se întoarce şi ni-i prezintă pe cei doi maeştri brazilieni, modeşti şi stânjeniţi, care, cu preţul unor neînchipuite eforturi, au realizat marea frescă de nisip ce împodobeşte peretele din fund al sălii, aidoma unui peisaj de Gauguin, îndrăgostit şi el de teritorii exotice. "Care este Tahiti-ul al nostru? Mai există oare vreunul? Pentru cine? Unde?", mă întreb eu în tăcere, singur printre ceilalţi, în timp ce în faţa tinerilor săi colegi de breaslă, emoţionaţi până la lacrimi, Barba deschide vitrina şi îi dă drumul nisipului să curgă: a pus în funcţiune clepsidra care revarsă pe jos grăunţii de nisip ca pe nişte lacrimi ale unor vremuri ce stau să apună. Timp de trei zile, clepsidra va marca fluxul neîntrerupt al duratei, culminând cu dispariţia definitivă a operei iniţiale, operă care se destramă în faţa noastră, încetul cu încetul. Cu ani în urmă, de la primele scene din Faust-Salpętričre, spectacolul lui Grüber, un sac de box umplut cu nisip servea şi el drept clepsidră, golindu-se treptat, pentru a ajunge la sfârşitul spectacolului complet vid, parcă secătuit; la Barba, de asemenea, nisipul marchează trecerea timpului subiectiv, timp al participanţilor-spectatori. Acesta este rolul care ne-a fost încredinţat şi care ne-a bucurat. Nici prea activi, nici complet pasivi.

Suntem apoi invitaţi la ultimul spectacol al lui Odin, Visul lui Andersen, spectacol inspirat din acele basme daneze pe care în Danemarca nu e om să nu le ştie pe de rost, basme ce istorisesc întâmplări cumplite ori duioase, reunite de actorii lui Odin cu ajutorul cântecelor şi al dansurilor, al cuvintelor şi al clinchetelor de clopoţei, într-un florilegiu de o densitate extremă. Ne pomenim prinşi într-un univers închis între podeaua presărată cu obiecte şi tavanul acoperit de oglinzi, totul sub privirile unor manechine care ne trimit, poate, la vremea copilăriei, când am fost cu toţii cititori ai basmelor lui Andersen. Însoţiţi de imaginea noastră de astăzi, reflectată de oglinzile de deasupra capului, şi având dinaintea ochilor propriile dubluri, ne cufundăm în acest spectacol care îmi aminteşte o frumoasă definiţie a lui Lucian Raicu: "poezia este gândire concentrată". În sensul acesta, Visul lui Andersen este într-adevăr poezie, acea poezie care iese din strânsoarea determinismelor logice şi care "pune în libertate cuvintele", cum spunea Octavio Paz, acea poezie care face obiectele să călătorească şi imaginile să ardă, acea poezie în care acordurile muzicii evocă sărbători străvechi, iar măştile şi marionetele amintesc de teatrul de bâlci, resursă exploatată, de la Meyerhold încoace, de atâţia regizori. Ici şi colo răzbat ecourile unei lumi coloniale, sugerate de albul pălăriilor şi de vaporaşul care, agăţat de un cablu, ne trimite cu gândul la odioasele practici ale comerţului cu negri. Şi deodată îmi vine în minte locul acela bine ştiut, în apropiere de Cotonou, în Bénin, Ouida, unde erau adunaţi viitorii sclavi ca să fie îmbarcaţi pe corăbiile morţii ce luau drumul Americii. Ceva mai departe, în micul muzeu al satului, descrierile acestor călătorii ofereau detalii desprinse din acest infern uman. În spectacolul lui Odin, spectrul bătrâneţii şi imaginile morţii circulă ca o temă cu variaţiuni, imprimând totodată ansamblului un soi de lejeritate ludică, de exaltare poetică, concluzie a acestei tulburătoare călătorii, a experienţei pierderii şi regăsirii de sine. Visul lui Andersen este Furtuna lui Barba. Amândouă, opere create la apusul vieţii, pe fondul împăcării cu sine. Opere ale înţelepciunii calme, care se încheie, fiecare, sub semnul a ceea ce a fost, pare-se, ultimul cuvânt scris de acest autor virtual care este Shakespeare: "libertate".

În fiecare seară cinăm în "sala albă" unde, înainte de instalarea lui Odin la Holstebro, fusese o cocină, şi unde, în amintirea stării ei de atunci, gazdele au aşternut pe jos paie ce se ridică şi se agaţă de hainele noastre aşa cum trecutul se agaţă de viaţa noastră. Fularul meu mai poartă încă urmele trecerii pe acolo. Există, la aceste dineuri explicit teatralizate, o adevărată voluptate a travestirii ironice, practicată de actorii din trupa lui Odin: într-o seară, ei servesc la masă îmbăcaţi în costume "viscontiene", într-o alta se înveşmântează în "sud-americani", ca şi cum sărbătoarea ar trebui trăită până în ultima clipă cu acea plăcere copilărească sub semnul căreia ei plasează întreaga aniversare. "La vârsta noastră ne-o putem permite", îmi mărturiseşte Eugenio. Da, echipa, reputată pentru sobrietatea ei, nu şovăie să joace jocul până la capăt, să dea acestei împrejurări dimensiunea unui eveniment. Să o gândească ca pe un eveniment. Roberta şi Torgeil, a căror viaţă se confundă cu cea a lui Odin, conduc ceremonia cu o seriozitate plină de umor, care nu te poate lăsa indiferent: "e ceva serios, e joc actoricesc". Cineva se ridică şi, dintre toate toasturile, ţinute potrivit obiceiului danez, reţin aceste două fraze: "opusul inteligenţei nu este prostia, ci confuzia. Opusul dragostei nu este ura, ci teama". Le voi purta cu mine, ca pe o moştenire a acestor seri pe care Jovan Cirilov, celebrul director al BITEF, le va închide aducând un omagiu lui Odin pentru relaţia sa eliberatoare cu moartea, la care, spune el, se va gândi în ultimele sale clipe... Eugenio Barba izbucneşte în râs şi îi propune chiar să fie organizatorul ceremoniei funerare. Se reactivează astfel ceva din gustul pentru macabru propriu oricărui carnaval, desfăşurat întotdeauna sub semnul coasei şi al măştii purtate de această Doamnă în negru ce pare a fi pentru noi din ce în ce mai aproape. Un mijloc de a alunga teama care, nu putem nega asta, se strecoară pe nesimţite în sânul acestei reuniuni peste care bate vântul sfârşitului. Râsul, vechiul antidot carnavalesc împotriva spaimei!

Dimineţile, ni se fac daruri; Odin ne dăruieşte un concert cu cântece şi vechi bucăţi muzicale ce par extrase din frizele "stâncii" cioplite cu grijă în timp - dansul lui Catherine din Cenuşă şi multe altele - sau spectacole pentru copii, de care se ocupă un tânăr pe nume Kai, intrat de curând în rândurile trupei lui Odin, căreia îi aduce o energie proaspătă; sau proiecţia, nespus de emoţionantă, a unei performanţe daneze din anii '68. Revăzând-o astăzi, suntem copleşiţi, şi eu şi ceilalţi, de nostalgia vechilor iluzii. Trebuia să ni le pierdem, să admitem, fireşte, eşecul lor, dar cum să nu recunoaştem cât de trişti suntem că nu le mai avem! Nu m-am vindecat încă de pierderea lor, le simt lipsa şi nu m-am resemnat să renunţ definitiv la ele. Să fie ăsta oare semnul unei rezistenţe? Îndrăznesc să cred că da, atunci când, descumpănit, ies la lumina zilei cu ochii umezi. "Unde sunt zăpezile de altădată.." răsună în urechi vechiul refren al lui Villon.

Holstebro l-a primit pe Odin în acelaşi an în care a achiziţionat, în urma unui referendum local, Fata cu căruţul a lui Giacometti, din dorinţa de a-i da acestui oraş anonim o marcă simbolică. De aceeaşi vârstă cu Odin, statuia marelui sculptor se înalţă, simplă şi modestă, în faţa primăriei, iar noi, într-o dimineaţă ploioasă, trecem pe rând să depunem trandafiri la picioarele ei. Omagiu ritualic adus dintotdeauna de bărbat unei tinere fete... Ca să ajungem la statuie, traversăm oraşul, care ne întâmpină cu un soi de tandreţe ironică; iată, aici, şcoala de balet, cu micuţele sale "eleve" care dansează la adăpostul unui acoperiş de casă improvizat; iată şi nişte poliţişti care se lansează într-un incredibil număr de "slapstick"; iată-ne, în sfârşit, şi la primărie, unde urmează să se celebreze nunta lui Odin cu Holstebro. Ne aşezăm în cerc pe scaunele consilierilor municipali, în timp ce primarul îl aşteaptă pe Eugenio Barba care, ca un veritabil tată, o conduce pe Iben Nagel Rasmunssen, îmbrăcată în rochie albă de mireasă şi cu ochii ascunşi sub vechea mască a primului Arlecchino. În care alt oraş ar fi fost posibilă o asemenea iniţiativă? Astfel, printr-un contract încheiat în joacă, dar după toate regulile, e confirmată fidelitatea reciprocă dintre un oraş şi teatrul său. Tortul de rigoare nu lipseşte nici el, consacrând această căsătorie cu totul specială, ai cărei martori plini de încântare suntem. Nu ne mai rămâne decât să sperăm că nu vom asista niciodată la un divorţ!

Aici totul vorbeşte despre teatru şi despre oraş, reunite cu acest prilej. După ce vedem, cum au văzut toţi copiii din Holstebro, un spectacol brazilian, scânteietoare metamorfoză de obiecte şi de fiinţe, ne îndreptăm spre expoziţia omagială dedicată lui Odin, organizată de o artistă daneză, Caroline Vallejo, în cadrul muzeului oraşului, unde au fost adunate cadouri, scrisori, afişe trimise "con amore" - titlu sub care sunt grupate! E un ansamblu sentimental, găzduit într-un spaţiu savant scenografiat! Apoi, în catedrala din Holstebro, asistăm la un concert de cântece venite din îndepărtata Asie Centrală, în care, ca la trubaduri, versuri deznădăjduite şi melodii sublime vorbesc despre chinurile iubirii. O tânără femeie, coborâtă parcă dintr-o miniatură persană, îşi înalţă glasul, îl frânge, pe fondul emoţional al cântecelor care, întotdeauna, ne dau sentimentul convertirii cuvântului poetic în muzică. Periplul continuă şi facem din nou o escală la Casa de cultură, unde se concentrează activităţile imigranţilor din oraş. Aici, o indiană în exil dansează pentru noi şi, privind-o, revăd trupul celei ce a fost modelul lui Eugenio, Sanjukta Panigrati, care îşi are propriul sanctuar, ridicat de actorii înşişi lângă Odin. (Ei au clădit un turn simbolizând o sală de repetiţii, vegheat de-a pururi de umbra marii lor prietene indiene...). Corpul tinerei dansatoare, care ne oferă cu generozitate acest cadou "dansat", ne reaminteşte celălalt corp, dispărut pe vecie. În teatru, cei care mor sunt actorii, nu gesturile sau personajele care, chiar dacă se deteriorează, izbutesc întotdeauna să supravieţuiască. Mă năpădeşte tristeţea şi nici măcar ultima reprezentaţie a zilei, un Lear jucat cu tehnici de joc chinezeşti, nu poate să mi-o alunge. O zi de emoţii şi de vârste reunite, graţie acestui itinerar ce mi-a amintit pentru o clipă vechile trasee ale Misterelor, Mistere care, o dată la cinci sau la şapte ani, se înscriau pe harta unui oraş La Holstebro, noi am participat la Misterul lui Odin. Seara, s-au tras focuri de artificii pe ploaie; atunci, sub cerul acoperit de nori, mi-am spus că ceea ce e important se află altundeva, şi nu neapărat în acest canonic semn festiv.

Dacă Odin e fiul lui Holstebro, el nu e mai puţin fiu al Danemarcei, pe care a doua zi - miracol! - o descopăr scăldată în soare, atunci când ajungem până pe coastele cele mai înaintate în mare. Peisaj aspru, cu mori de vânt la tot pasul şi cu o biserică albă în care macheta unui vapor, atârnând din plafon, aminteşte de vaporaşul din spectacolul lui Odin: înrudire a teatrului cu ţara unde a fost primit! Coborâm pe faleze abrupte şi jos, pe plajă, ne aşteaptă o masă imensă dispusă în arc de cerc, în timp ce o orchestră de modă veche cântă, cu faţa spre mare. Ambianţă felliniană! Îmi dau seama că dacă, uneori, dorinţa de spectacol slăbeşte, teatralizarea adecvată a unui eveniment o reaprinde cu o nesperată forţă. Nu joci, dar te afli dintr-o dată prins într-un dispozitiv teatral şi iată-te cuprins de acea febră subtilă a statutului de spectator, pentru o clipă destabilizat - la aşa ceva ne invitase Odin. "Nu mă prefac că joc dar, pentru că mă văd integrat în acest dispozitiv, joc" şi, din clipa aceasta, vrând să merg până la capăt, dansez cu Monique pe nisip, cum mai făcusem acum treizeci de ani pe o plajă din România, la îndemnul unui prieten regizor, Dinu Cernescu, care, influenţat de Dali, imaginase şi el acelaşi scenariu. Acum, după atâţia ani, când, dansând, încerc să fiu atent la acordurile orchestrei nostalgice, retrăirea unei experienţe prin care mai trecusem o dată e cea care mă trimite la teatru. În teatru joci pentru ca, după aceea, să rejoci. Este exact ceea ce fac şi eu, la o distanţă de treizeci de ani: plăcere şi provocare deopotrivă. Şi îndată, cuprins de exaltarea momentului, îl "citez" pe Kantor, dirijând ca şi el, în faimosul său happening, marea şi muzica. "Viaţa imită arta", adagiu a cărui confirmare am primit-o pe ţărmul Mării Nordului. Dar fericirea constă tocmai în a improviza într-un cadru prestabilit, având totodată convingerea că nu va mai exista o "a doua oară".

Când ne întoarcem la Holstebro, actorii se agită umblând de colo-colo cu recuzita, zoriţi să-şi facă bagajele pentru iminentul turneu al Visului. Ritmul lent al sărbătorii aniversare contrastează cu această accelerare şi cu graba impusă de sarcinile zilnice, rapel al realului. Noi, dimpotrivă, suntem ceremonios poftiţi în sala neagră. Călătoria se apropie de sfârşit, dovadă nisipul care s-a scurs în întregime... clepsidra s-a golit! Însă fiecare primeşte în dar o sticluţă umplută cu nisip, reproducând imaginea iniţială, de acum înainte diseminată, gata să fie încredinţată fidelilor participanţi care o vor lua cu ei. Barba şi Odin au ştiut să dezvolte până la capăt parabola, încărcând-o cu o valoare sacră abia perceptibilă. Din stânca de la început n-au mai rămas decât grămăjoarele de nisip vârâte în sticluţele pe care le vom duce cu noi. Barba conchide, fără să abandoneze vreo clipă nici combativitatea, nici apelul la vigilenţă: "Nu-i lăsaţi pe adversari să vă descopere. Fiţi nişte adevăraţi cai troieni". Îi explic că mi-am ales sticluţa "pentru că figura călăreţului mi-l aminteşte pe Sfântul Gheorghe". "Ai grijă, balaurul e întotdeauna negru". Luciditate de războinic, mereu atent la primejdiile nopţii şi pregătit să evite loviturile de pumnal date pe la spate. "Fiţi tot timpul în gardă!", sfat al unui luptător neobosit, foarte asemănător cu acei artişti violenţi care au fost Marlowe şi Caravaggio.

La aeroport, în drum spre Sankt-Petersburg, vameşii îmi deschid bagajul de mână. Văzuseră sticluţa cu nisip şi crezuseră că e un cocteil Molotov. Semn bun.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara