Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Arte:
George Banu - Portretul tatălui în chip de colecţionar de Anca Măniuţiu

Atracţia adevărului

Expunînd colecţia tatălui său, Jan Lawers înfăptuieşte un uimitor gest poetic, cu consecinţe inedite în universul scenei. Or, o astfel de decizie se cere semnalată. Cu mult timp în urmă, Roland Barthes scria un eseu, binecunoscut la acea vreme, despre "maladiile costumului de teatru", diagnosticînd, printre alte simptome, în primul rînd, pe acela al "falsului", al "imitaţiei", adică maladia care constă în a plasa teatrul sub semnul unei iluzii, recunoscută ca atare şi denunţată de un ochi avizat. Barthes făcea, astfel, procesul artificiului disimulat, al mediocrităţii care încearcă să păcălească, prezentînd "falsul" drept ceva "adevărat". Implicit, Barthes apela la ceea ce am putea numi morala materiei. Discursul lui se referea la Brecht, modelul său de atunci: la Berliner Ensemble, acesta repudiase "falsul", străduindu-se să lucreze obiectele şi costumele în aşa fel, încît să le creeze un trecut, a cărui amprentă se regăsea în stofele patinate, în metalele ruginite, în fustele petecite, în pantalonii uzaţi. În felul acesta, obiectele de recuzită nu mai păreau să fi fost realizate doar pentru teatru şi dădeau senzaţia că posedă o existenţă prealabilă, ale cărei urme au rămas adînc înscrise în însăşi materialitatea lor. O asemenea tratare a accesoriilor îi plăcea nespus lui Barthes... şi nu putem nega ruptura provocată de această manieră de a lucra. De la Brook la Planchon, toţi regizorii vremii s-au inspirat din ea. Din acel moment, teatrul a abandonat teritoriul "imitaţiei" factice, pentru a furniza dovada concretă a adevărului. Lucru care nu ne împiedica, totuşi, să recunoaştem că, la urma urmelor, aveam de-a face tot cu un proces de fabricaţie; acesta atenua "falsul" care îl exaspera pe Barthes, fără a putea, totuşi, camufla natura accesoriilor: uzura lor nu era adevărată, ele numai păreau să fi fost folosite şi, în consecinţă, provocau doar "un efect de adevăr". Un efect seducător, fireşte, dar care continua să rămînă o funcţie a scenei care îl suscitase. Mai apoi, sub influenţa plasticienilor, cu precădere a lui Kantor, această direcţie a cunoscut o radicalizare care a dus la folosirea materialelor reciclate: deşeurile recuperate şi "rearanjate" cu scopul de a crea adevărate invenţii plastice: mitraliera/aparat de fotografiat, leagănul mecanic... Reziduurile "de rangul cel mai de jos" pătrundeau astfel pe scenă şi se bucurau de o nouă viaţă! Kantor face teatru răscolind pubelele societăţii, pentru a integra, mai apoi, într-o operă, rămăşiţele fără valoare ale acesteia. Inevitabil, "efectul de adevăr" se accentuează tot mai mult...
Deşi se înscrie în acelaşi curent, Jan Lawers, în Odaia Isabellei, face un salt inedit, produce o ruptură, care n-are cum să ne lase indiferenţi. Tocmai pentru că platoul spectacolului va fi ocupat de obiecte provenite din colecţia tatălui său, problema referitoare la "adevăr" capătă de la bun început un răspuns. Nu mai e vorba de obiecte fabricate, ci de obiecte deplasate. Urmînd logica lui Marcel Duchamp... Ruptura radicală provocată de "pisoarul" expus de Duchamp fiind deja de mult integrată, ea apare aici atenuată, deoarece la Lawers nu mai e vorba nici de obiecte degradate, nici de obiecte recuperate, ci de obiecte reale, întregi, splendide, dînd un relief aparte platoului, pe care spectatorul îl poate explora cu delectarea resimţită la Muzeul Artelor primordiale de pe Quai Branly. Obiecte puse în valoare. Demersul poetic al lui Jan Lawers se sprijină pe statutul acordat obiectului: autenticitatea acestuia este incontestabilă, el vine de altundeva, fără a fi, însă, un deşeu, şi îi îngăduie platoului să devină un spaţiu favorabil artelor primordiale. Cum am putea să nu remarcăm această şansă acordată scenei, încrederea cu care e ea investită, tocmai astăzi, cînd muzeografii sunt obsedaţi de problema conservării. Pe scenă, obiectele nu sunt în siguranţă, nu există nici o sonerie de alarmă, nici un paznic, în afara lui Lawers însuşi, proprietar moştenitor, probabil indiferent la orice protecţie. Cînd, într-o zi, l-am întrebat dacă n-au dispărut obiecte, el mi-a răspuns că nu, precizînd, însă, că "unele s-au spart. În felul ăsta, obiectele trăiesc..." Ce răspuns generos, avînd în vedere că eu însumi, modest colecţionar, sufăr la cea mai mică rană a măştilor şi statuilor mele, de parcă ar fi vorba de nişte fiinţe vii. Ba chiar mai mult, aş zice! Pînă şi azi mă întristează cicatricea unei măşti de Nô, mînuită cu neatenţie, sau cioburile unui Christ... traumatism al unui împătimit.
Lawers îi acordă teatrului şansa de a prezenta nişte opere care, îndeobşte, sunt fixate ca nişte insecte, îndărătul unor vitrine groase; ele înnobilează platoul, dar şi pe interpreţii care le mînuiesc cu toată libertatea, obiectele devenindu-le parteneri, în toată puterea cuvîntului. Nu, de data asta nu mai e vorba de a produce un "efect de adevăr", ci de a prilejui actorilor şi spectatorilor bucuria de a se regăsi în miezul însuşi al unui ansamblu de obiecte a căror autenticitate e mai presus de orice îndoială. Ele produc acea senzaţie de plenitudine pe care ţi-o procură o operă de artă prezentă în realitatea ei unică, şi nu printr-o clonă a sa, oricît de perfect identică ar fi ea. Aici, adevărul obiectelor, se înţelege de la sine, nu urmăreşte nicidecum o logică a "reconstituirii", mai mult sau mai puţin realiste, aşa cum s-a întîmplat atunci cînd pe scenă au fost aduse hălci de carne adevărată sau comode de la Versailles; nu, procedînd astfel, Jan Lawers îi îngăduie artei să se sprijine pe obiectele de artă, iar corpurilor şi operelor să comunice: şi unele şi altele au acelaşi grad de autenticitate.
Rivalitatea din interior

Aceste obiecte provin dintr-o colecţie. Colecţia tatălui, care a invadat într-o aşa măsură casa, încît naratorul/Jan Lawers îşi aminteşte că, mic fiind, dormea cu o statuie africană sub pat. Replica amuză publicul, dar auzind-o, am simţit în adîncul meu, eu, fiu de colecţionar, acel sentiment dublu, de fascinaţie şi de exasperare, pe care îl provoacă o asemenea pasiune. În acel moment, sub impactul mărturisirilor lui Jan, s-a declanşat în mine un proces retrospectiv, care mi-a îngăduit să regăsesc relaţia ambiguă pe care o poate avea o familie cu colecţia. Aceasta devine echivalentul unui "străin" care pătrunde în toate ungherele cotidianului, se insinuează în dialoguri, se impune în teritoriul casei... Se instaurează astfel o adevărată rivalitate între familie şi colecţie... Făcînd-o publică, Lawers dă senzaţia că se abandonează unui ritual menit să-l elibereze din jugul ce-l oprima odinioară, ajutîndu-l să se scuture de povara dusă: el relativizează tocmai acele lucruri din care tatăl său îşi făcuse un focar de interes, regenerat în mod constant. Fiul se disociază cu o discreţie nostalgică de toate acestea: aici, nu e loc pentru ură sau pentru distrugere, ci doar pentru un soi de ironie subtilă. Şi, în felul acesta, inversează raportul de autoritate cu tatăl, ale cărui obiecte, adunate cu atîta grijă, sunt acum tratate într-o modalitate ludică, ca şi cum ele ar urma să fie preschimbate în jucării. Jucăriile tatălui... ceea ce probabil că a fost, la un moment dat, o îngrămădeală opresantă de obiecte devine acum un partener de joacă. Fără deriziune, fără transgresiune violentă. Detaşat, dezamorsînd prezenţa invadatoare a colecţiei, fiul nu o risipeşte, nici nu o expune, ci se smulge din strînsoarea ei... cu un soi de afecţiune! Discret. Cu graţie.
Colecţia instaurează un raport aparte cu arta şi trebuie să-l fi trăit ca să-i poti resimţi consecinţele. Experienţă concretă, nemediată, dialog direct, personal cu obiectele sau cu operele care îl înconjoară pe tînărul care eşti. Tînărul nu trece nepăsător prin faţa lor, nici nu zăboveşte mai mult decît se cuvine, pur şi simplu trăieşte în prezenţa lor şi cade pradă unui veritabil efect de impregnare. Obiectele nu-i sunt străine, ele îl privesc, el le priveşte şi, împreună, comunică. Se naşte astfel o relaţie "ombilicală", iar aceasta sfîrşeşte prin a-i acorda "fiului de colecţionar" o libertate care îl fereşte de excesele tatălui, dîndu-i, totodată, şansa de a beneficia de ele. Colecţia, dincolo de exasperarea pe care o poate stîrni, uneori, reuşeşte parcă să micşoreze distanţa dintre artă şi viaţă: ele se amestecă de-a valma, iar această confuzie nu rămîne fără urmări. Experienţa artei îmbracă atunci culorile intimului şi, suprimînd orice inhibiţie sau poză, îngăduie tocmai acea extraordinară libertate de care face dovadă Jan Lawers. El se mişcă înăuntrul colecţiei ca un obişnuit de-al casei... Eu însumi n-am scris, oare, pe vremea cînd eram încă foarte tînăr, cel mai bun text al meu despre condiţia vegetală a femeilor lui Pallady, tocmai pentru că adormeam în fiecare seară privind ţintă pînzele care îmi înconjurau patul, aşa cum idolii africani se înălţau peste tot în jurul patului lui Lawers? Colecţia capătă sensul unei forme de educaţie. Poţi să-i întorci spatele sau să te laşi captivat de ea. La fel ca şi în cazul tatălui...

Cartea cu hieroglife a tatălui

Colecţia ar putea fi asimilată cu "amanta tatălui". Nu povesteşte oare Henry James despre pasiunea ce a pus stăpînire pe un arheolog, atunci cînd a descoperit o statuie, şi cum, pentru a se elibera, acesta sfîrşeşte prin a o îngropa? Şi oare tata n-a îmbraţişat-o pe mama atunci cînd a reuşit să pună mîna pe un nud pe care îl rîvnea demult? "Urmează să trăiască în trei !"... mi-am spus eu. Da, colecţia este semnul unei pasiuni! Iar Jan Lawers, fără a se lăsa cîtuşi de puţin intimidat de ea, cutează să o facă publică, să o scoată dincolo de pragul casei. Nu o donează, ci, mult mai subtil, o integrează în arta sa: fiul şi tatăl rămîn împreună. Colecţia îi leagă. Crima nu mai e comisă...
Colecţia poate lua forme obsesionale şi idioate: colecţie de cutii de chibrituri sau de capace de bere! Există însă şi colecţii care se constituie într-un mod mai liber, mai puţin rigid, la voia capriciilor irepresibile şi a hazardelor. Atunci, elementele adunate laolaltă scapă autorităţii unui domeniu strict delimitat, pentru a compune diagrama dorinţelor şi a dezvălui, în secret, schiţa unui autoportret. Prin alegerile făcute, tatăl nu desenează contururile unei identităţi precise, ci schiţează o carte cu hieroglife care, dincolo de dezordinea ei, ne îngăduie, prin procură, să-i reperăm universul. Colecţia aduce mărturie despre încăpăţînările, dar şi despre rătăcirile sale. Ea vorbeşte în locul lui. Şi ceea ce ne arată Jan Lawers, atunci cînd o aşază la temelia spectacolului, este portretul secret al tatălui.
Ideea unică a acestui spectacol atît de special rezidă tocmai în schimbul care are loc între ceea ce am putea numi obiectele dorinţei - adunate în colecţia tatălui - şi fiinţele dorinţei, chemate să acţioneze, pe platou, între tată şi fiu. Căci ce e oare Viviane De Muynck, dacă nu idolul viu al lui Jan? Patima lui... iar el a avut intuiţia genială de a o plasa printre totemele tatălui spre a dialoga. Operaţie cu atît mai legitimă, cu cît avem de-a face cu o colecţie a artelor primordiale, unde arta şi sacrul nu sunt încă despărţite... aici, mai mult decît oriunde altundeva, locul omului este legitim. Nu are importanţă că acesta vine de altundeva, că e un străin, el este mesagerul fiului. Fiu care, asemenea lui Jan Lawers în spectacol, stă deoparte, pentru a se plasa mai degrabă în postura unui spectator preocupat să urmărească desfăşurarea schimbului pe care l-a iniţiat între "colecţia" lui - adică, interpreţii săi - şi cealaltă colecţie, cea a tatălui.
Odaia Isabellei... pronunţ aceste cuvinte care mă trimit înapoi în timp, la noaptea în care am încercat un sentiment de fericire, la Avignon, noapte retrăită de multe ori de atunci. Ca orice mare spectacol, el vibrează încă în mine şi, mai mult decît atît, generează un text. Un text lăuntric, care fără acea întîlnire ar fi rămas neformulat, neasumat. În acelaşi timp, însă, un mare spectacol, îl porţi cu tine, îl refaci în minte şi ţi-l imaginezi în alte locuri. În seara inaugurării muzeului de pe Quai Branly, pe cînd trăiam şocul acelei experienţe nocturne a artelor primordiale, pe cînd înaintam înconjurat de tenebre şi mă confruntam cu puterile ascunse ale măştilor şi obiectelor rituale, mi-am spus că acolo ar trebui dat spectacolul cu Odaia Isabellei... acolo ar trebui să-i ascultăm cîntecele şi să-i vedem dansurile, să ne bucurăm de Viviane şi să privim fiul care "stă deoparte". Acolo, pe Quai Branly, într-o noapte de vară, m-am gîndit la Jan, dar şi mai mult încă la tatăl său. Unul a susţinut afectiv, prin colecţia sa, Odaia... celălalt a însufleţit-o. De aici vine împlinirea, din această alianţă atît de rară. Fără îndoială, am iubit-o atît de mult tocmai ca o compensaţie a propriului meu eşec. Măcar aici, colecţia tatălui trăieşte graţie fiului!

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara