Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Arte:
George Banu - Doctor Honoris Causa - Un Prospero al teatrului de ---

Prin Decizia Senatului Universităţii Naţionale de Artă Teatrală şi Cinematografică "I.L Caragiale" Bucureşti s-a acordat titlul de Doctor Honoris Causa profesorului universitar doctor GEORGE BANU. Ceremonia a prefaţat Gala Absolvenţilor 2006 şi a avut loc la Studioul Casandra pe 6 iunie 2006. Au fost prezenţi oameni de teatru, profesori, studenţi, prieteni apropiaţi, personalităţi ale vieţii culturale şi politice. Evenimentul va face obiectul unui volum bilingv româno-francez, intitulat "Laudatio George Banu - un Prospero al teatrului", editat de Catedra de Teatrologie a UNATC. Vă oferim câteva fragmente în avanpremieră.





Cuvîntul rostit de George Banu



,Toată lumea joacă un rol pe scena lumii şi al meu e acela de a fi trist", spune în Neguţătorul din Veneţia, Angelo, naivul prieten care scapă cu viaţă graţie unui miracol de inteligenţă şi dragoste feminine. Tristeţea nu desemnează o funcţie sau un statut, ci o stare interioară asumată ca rol. De altfel, în Shakespeare, personajul care enumeră rolurile pe care omul trebuie să le asume de-a lungul vieţii nu se cheamă el însuşi Jacques melancolicul?

De ce încep cu acest ocol care, se înţelege de la sine, e o mărturie ce poate să pară fie impudică, fie complezentă. Pentru a recunoaşte public, aici, acum, faptul de a mă fi recunoscut în maladia lui Angelo ale cărei simptome Diderot le formulează cu o precizie clinică: tristeţea defineşte pe cel care nu e complet mulţumit nici de ceilalţi, dar nici de el însuşi". Nu e un revoltat însetat de conflict, ci un om care caută, dar de insatisfacţie cronică, de decepţie perpetuu reînnoită pe fond "Esseyer encore, echouer toujours". El nu se angajează în lupte violente, dar nici nu adoptă izolarea sihaştrilor. Nu, dimpotrivă, el se agită, se deplasează, asemeni evreului care când e la Moscova, când la Tel-Aviv şi care la întrebarea KGB-istului iritat: "unde eşti mulţumit?" răspunde laconic "În avion". Şi eu, de asemenea, n-am încetat să alternez o speranţă cu o decepţie. Peter Brook m-a întrebat într-o zi pe un ton de regret: "de ce te împrăştii şi nu cauţi o cale?" Pentru că nu izbutesc să mă conving îndelung că adevărul se afla acolo unde mă găsesc. Captat o clipă, îl bănui a fi apoi altundeva... aceasta mă "întristează" căci, până la urmă, nu aparţin niciodată până la capăt unui grup, nu mă recunosc într-o singură alegere... definitiv nu găsesc nimic şi de aceea, regulat, alergătura reîncepe. Şi de aceea de câte ori n-am murmurat asemeni personajului lui Camus din Neînţelegerea: "O, Doamne, dă-mi puterea să aleg ce-mi place şi să mă ţin de asta până la capăt!". Dar, de ce să n-o admit, această infirmitate a avut şi meritul de a mă feri de artroze intelectuale şi mi-a permis să rămân liber, să circul, să fiu "disponibil" la oameni, la spectacole... şi aceasta, mulţi mi-au confirmat-o. Când ca elogiu, când ca reproş? Reacţii variabile. Deschiderea însă, trebuie să o precizez, nu înseamnă neutralitate, căci fac selecţii severe şi numeroşi sunt artiştii pe care nu-i frecventez nicicum şi nu le văd spectacolele, dar numeroşi sunt şi cei pe care-i iubesc şi "printre care" îmi place să circul. Dar pentru că nu reuşesc nici să mă recunosc într-o singură cale, nici să mă identific cu un singur model, trec de la un artist la altul suspectându-mă, uneori, eu însumi de trădare. Însă în realitate n-am trădat nicicând pe nimeni. Doar pe mine, poate. Aş spune că am fost apropiat de mulţi maeştri, dar n-am avut un Maestru. Aşteptarea mă defineşte şi fata morgana mă atrage mereu altundeva. Adevărurile găsite sunt totale, dar mereu temporare, ele n-au aroganţa răspunsurilor ultime. De aceea din totdeauna mi-a plăcut fraza lui Kafka: "o destinaţie există, dar nu un drum. Ceea ce noi numim drum sunt însăşi ezitările noastre".

Pentru toate aceste motive, de-a lungul timpului, m-am recunoscut în fidelităţi succesive sau uneori chiar simultane: faţă de Brook şi Grotowski, pe de o parte, faţă de Strehler şi Vitez pe de alta. Am practicat un fel de poligamie artistică tocmai datorită acestui scepticism mereu reînnoit care mi-a interzis să fetişizez un singur spectacol, să mă asimilez unei singure persoane... dar am "acompaniat" multe. Şi pentru a fi un bun acompaniator, anumite calităţi, să o recunoaştem, sunt totuşi necesare. Mulţi mi le-au recunoscut, iar eu, la rândul meu, indiferenţa fiindu-mi străină, pe cei de care am fost aproape, i-am iubit. Şi ei au ştiut-o. De aceea, uneori, să aleg îmi e dificil, imposibil chiar. Ca la Taormina unde organizam Premiul Europei consacrat lui Peter Brook şi în acelaşi timp mă ocupam de Grotowski ca invitat principal. Nu era simplu, dar Andrei Şerban a găsit formula în care şi azi mă regăsesc: "Biţă e ca Arlechino, slugă la doi stăpâni". Da, dar ce stăpâni!

Un scriitor neîmplinit corelat cu un actor nedesăvârşit - aceste două eşecuri mă constituie! - mă angajez fără încetare în căutarea teatrului ca "dublu". Deseori, plecând în voiaje la capătul lumii, intrând în săli minuscule sau în refugii secrete, mi s-a părut a fi asemeni amantului pornit în lume să-şi găsească iubita: "Crezi că e aici" îl întreabă oamenii din jur. "Nu, dar o caut peste tot" răspunde el. Eu îi seamăn căci m-am epuizat căutând teatrul peste tot, când găsindu-l, când pierzându-l din nou, fără a putea niciodată să-l localizez definitiv, să-l reduc la un model. Eu sunt amantul plecat pe drumuri... cel care a resimţit fericirea iluziilor pasagere şi a popasurilor temporare... O mărturisesc aici, da, am căutat. Lenea nu m-a definit. Mai degrabă rătăcirea. Şi astfel, fără ajutor străin, am căutat teatrul care-mi era necesar conformându-mă astfel devizei lui Freud: "fiecare om trebuie să descopere pentru el însuşi în ce fel se poate salva". A se pierde e mai uşor, a se salva mai greu... şi pe deasupra şi singur."

Într-o noapte, m-am regăsit în culisele celebrului Théâtre des Champs-Elysées şi m-am oprit în faţa unei linii pictate în alb pe care era scris: "de aici sunteţi în scenă". Această linie n-am depăşit-o, am rămas în spatele scenei. La fel ca atunci când la o cină, din aceleaşi motive, am refuzat să stau în centrul mesei: "da, mi-a răspuns ironic un prieten, pentru ca să te regăseşti până la urma în centru". Se poate, dar dacă uneori am ajuns acolo, a fost în ciuda mea. Ca azi, aici, când sunt în centru. Însă, cum spune bătrânul Sorin în Pescăruşul: "Asta n-am vrut-o". Când se întâmplă, mă bucur. n

Laudatio



Prin 1967, ca tânăr aspirant la templul Melpomenei, citeam cu asiduitate mai tot ce se putea citi pe atunci din zona teatrului.

Nu este greu de înţeles că am ajuns să parcurg şi rânduri scrise de un spirit fin şi foarte bine informat, despre care am concluzionat atunci că trebuie să fie un erudit în vârstă, pe care va trebui să-l urmăresc atent şi de la care voi avea multe de învăţat.

Aşa am şi făcut, am devenit un cititor statornic al "Secolului 20", am devenit student la IATC şi... l-am cunoscut pe George Banu. Nu mică mi-a fost mirarea când am înţeles că este student la acelaşi institut, doar cu câţiva ani mai mare şi... i-am devenit, pe lângă admirator, şi prieten.

Sunt mulţi ani de atunci. Realizările internaţionale ale marelui teoretician de teatru George Banu, ne reîntâlnesc astăzi pentru a i se oferi cel mai înalt titlu pe care Universitatea noastră îl poate oferi: titlul de Doctor Honoris Causa!

Florin Zamfirescu



*

* *

Cu această distincţie George Banu revine în locul de unde a pornit aventura sa în teatrul lumii. Ales pentru trei mandate succesive Preşedinte al Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Teatru, în prezent Preşedinte de Onoare, director al celebrei Academii Experimentale de Teatru de la Paris, profesor al Universităţii Sorbona, deţinător a trei doctorate în artă şi teatru, George Banu este o personalitate care a dat prestigiu criticului de teatru în lumea artelor. Are merite excepţionale în cercetarea şi pedagogia teatrală. Despre el Peter Brook spunea: "este unul dintre teoreticienii cei mai fini şi atenţi la realitatea fenomenului teatral", iar Grotowski afirma că: "opera lui George Banu s-a impus ca una dintre cele mai puternice pe planul cercetării teatrale". Eminentul critic şi eseist a semnat remarcabile cărţi şi filme consacrate marilor figuri ale spectacolului contemporan sau aspectelor mitologice ale artei teatrului. Este de trei ori laureat al criticii franceze pentru cea mai bună carte de teatru şi a fost distins cu Premiul UNESCO pentru cel mai bun film documentar despre teatru. Colaborator, membru în board sau conducător al unor importante publicaţii în România şi în străinătate, membru în jurii, moderator de colocvii, seminarii, ateliere la cele mai mari festivaluri din lume, deţinător a numeroase distincţii naţionale şi internaţionale pentru activitatea sa, George Banu a dat strălucire şcolii româneşti de teatrologie. Are numeroşi discipoli spirituali. Mă număr printre ei. Viaţa şi opera sa oferă un model de afirmare solară şi dăruire pentru teatru.

Ludmila Patlanjoglu



*

* *

Spectacolul de teatru are o viaţă efemeră. E ca un fluture care-şi trăieşte splendoarea numai o zi. Spectacolul de teatru moare în fiecare seară (şi dacă reînvie e numai pentru că mai sunt unii oameni care-l doresc, care vor şi ei să participe la efemera sa viaţă). După asta, spectacolul trăieşte doar în amintirea noastră.

Din fericire.

Se mai află oare printre noi cineva care vrea să vadă un spectacol pe care l-a făcut sau l-a văzut acum 30 de ani? Un bătrân, cu procesele vitale încetinite, cu articulaţii care şi-au pierdut supleţea, priveşte un spectacol la fel de bătrân, la fel de încetinit, care nu mai e la fel ca acela care a trăit proaspăt timp de treizeci de ani în amintirea lui. Din fericire spectacolul e efemer. Din fericire viaţa lui se prelungeşte în amintire.

Într-un comentariu rostit la Poznan, în Polonia, cu prilejul acceptării titlului de Doctor Honoris Causa, Peter Brook vorbeşte despre teatru "ca o calitate care se produce chiar în momentul spectacolului, fapt pentru care spectatorul e o parte inseparabilă a experienţei teatrale". El include şi al treilea element: criticul care vede ceea ce ceilalţi nu pot să vadă cu claritate.

Deci criticul e ochiul limpede, ochiul care ştie să vadă şi e în acelaşi timp memoria teatrului.

George Banu a fost martorul luminat a treizeci de ani de viaţă teatrală (efemeră) şi a devenit memoria acestor momente de adevăr efemer. O memorie delicată, precisă, structurată, plină de sevă şi expresivitate. Dacă mai vreau să aflu ceva despre Strehler sau Brook sau Grotowski, dacă vreau să confrunt ceea ce ştiu, ceea ce nu ştiu încă, mă duc la cărţile lui Banu (sau îl chem la telefon). Şi nu mi se pare deloc surprinzător faptul că tot de la el am aflat multe despre mine şi relaţiile mele cu teatrul.

Am adunat pe masa mea de lucru un morman de cărţi. Răsfoiesc cărţi mai vechi şi cărţi mai noi. Încerc să aleg. Alegere nu înseamnă judecată de valoare, ci preferinţa personală pentru acele opere care corespund nevoilor mele. Şi totuşi... Le théâtre ou l'instant habité (oare mai e nevoie să explic?). O culegere de laconice eseuri pe marile teme ale teatrului european şi a oamenilor care l-au făurit; a clipei când teatrul făcut de ei s-a împlinit. O antologie a efemerului.

Cartea despre Brook o iubesc mai presus de toate pentru că l-a înţeles şi ni l-a explicat fără să-l sărăcească, pentru că a adăugat cunoaştere puternicei legături afective pe care toţi o avem cu teatrul lui Brook, cu seducătorul teatru al formelor simple.

În fine cartea despre Livada lui Cehov! Livada - o piesă generoasă, largă, în care încăpem cu toţii, noi oamenii secolului XX, cu problemele noastre, cu proiectele noastre, cu visurile noastre. Livada e piesa cea mai importantă a secolului XX şi cartea lui Banu consolidează această opinie comentând spectacolele lui Strehler, Brook, Stein, Şerban, Efros şi alţii.

Respectul meu pentru ochiul care ştie să vadă şi memoria care păstrează vibraţia efemerului.

Radu Penciulescu



*

* *

E un savant şi totodată - un copil. E un analist profund, cunoscător şi cercetător riguros al teatrului. A deschis porţi noi, nebănuite până la el. Pe orice cale a pătruns - a străbătut-o cu atenţie, pas cu pas, şi a descoperit ceea ce alţii nu văzuseră. A făcut-o cu curiozitatea omului de ştiinţă: matematic şi microscopic.

Dar, în acelaşi timp, cu căldură şi iubire. Cu tandreţea copilului care îţi adoră mama şi îşi respectă tatăl. Cu sensibilitate şi emoţie. Cu grija de a-l ocroti, de a-i păstra puritatea.

Acest amestec subtil echilibrat dintre sensibilitate şi raţiune, dintre clasic şi modern este lecţia pe care eu, cred, am învăţat-o de la el.

Îl onorăm, astăzi, pentru că ne-a arătat cum e să iubeşti teatrul, dar să-l judeci drept.

Michaela Tonitza-Iordache



*

* *

Mărturisind public, simplu şi cu mult farmec, că triumfurile mondene îl fascinează, George Banu închide gura maliţioşilor, printre care mă număr şi eu la loc de frunte.

Principala calitate a lui Biţă este evitarea, prin slalom elegant, a hipertensiunii polemice.

Contradicţia, cel mai vag flirt cu dialogul contradictoriu, ar crispa caracterul vizionar şi creator al discursului său, al cărţilor sale menite din naştere să fie recitite.

Lui Biţă, dacă destinul, mai precis stilul, acesta îi este - să fie academician precoce - ei bine, el îşi urmează destinul fără nici o sfială, sau ruşine ipocrită. Îi stă bine, o merită din plin, ce s-o mai lungim, Biţă e un clasic în viaţă. Pur şi simplu gestul devine natural, mărturisind, cu farmec repet, (farmecul nu este iradiaţie, ci schelet, structură, strategie) plăcerea acestor cadouri de protocol.

Şi astfel eu, îmi înghit bancul pe care îl fac ciclic (de câte ori UNATC mă solicită) bancul meu despre bălăngăneala ciucurelui academic şi-l strâng la piept pe Biţă cu multă dragoste!

Lucian Pintilie



*

* *

,Pentru mine, George Banu este un Prospero al teatrului. Aplaud iniţiativa Universităţii Naţionale de Artă Teatrală şi Cinematografică "I. L. Caragiale" de a-i decerna titlul de Doctor Honoris Causa. O fac din toată inima.Cred că prin această onoare care i se acordă lui Biţă Banu, câştigătoare este Universitatea."

Victor Rebengiuc



*

* *

Biţă Banu dintotdeauna mi-a luat-o înainte... ne-am întâlnit fiind studenţi amândoi la clasa de actorie a maestrului Finteşteanu, asistat de o tânără debutantă pe nume Sanda Manu, unde proaspătul buzoian ne-a cucerit pe toţi cu verva sa plină de originalitate: un amestec de umor provincial sănătos şi o sofisticare erudită care ne depăşea, provocându-ne admiraţia.

Dar la actorie eram amândoi codaşii clasei, cei mai slabi dintre studenţii actori, şi după trei ani am fost transferaţi, eu la regie, iar Biţă la teatrologie, astfel dându-ni-se o ultimă şansă înainte de a fi definitiv eliminaţi din sfera artei teatrale. În timp el a ajuns la Paris, eu la New-York, iar restul e istorie. Dar Biţă mi-a luat-o mereu înainte, căci el citea primul tot, informându-se, mânat de o curiozitate şi o pasiune enciclopedică de a cunoaşte şi un fel unic de a asimila experienţa lui de spectator, reuşind să ne transmită concentrat esenţa evenimentului teatral, scriind cu aceeaşi uşurinţă şi claritate despre Grotowski şi Măniuţiu, Brook şi Felix Alexa, Kantor şi Manea, sau Caramitru şi Chereau, Stein şi Oana Pellea, Chiriac şi Mnouschkine.

Prietenul tuturor, iubind artiştii şi privindu-i generos, dar şi cu o rigoare obiectivă... cunoscut în lumea întreagă, nu doar prin cărţile sale ce umplu librăriile pe diverse continente sau în reuniunile internaţionale, unde Preşedintele Banu conduce seminare şi aranjează întâlniri între amicii săi de breaslă... azi la Sao Paolo, mâine la Sibiu, apoi Tokyo, Banu e peste tot şi Biţă este PRIMUL, mă întrece, chiar şi când e premiat... Cum se întâmplă acum, cu acest meritat Doctor Honoris Causa pe care îl primeşte azi în capitală, la Casandra, în cadrul Galei Absolvenţilor U.N.A.T.C. "I. L. Caragiale", cu o săptămână înaintea mea la Universitatea "Babeş-Bolyai" din Cluj... Ultimii în clasa de actorie, am devenit amândoi doctori azi...

Dar oriunde, Biţă ajunge PRIMUL.

Andrei Şerban



*

* *

,Între memorie şi uitare, George Banu şi-a construit o întreagă existenţă. Ea ţine de un lucru fundamental al fiinţei umane: întâlnirile. Eu debutam acum 15 ani, la Casandra, într-un context tumultuos şi violent, în care reperele se descompuseseră. Făceam parte din prima promoţie de după '89. Prezenţa în sală a lui George Banu era reperul de care toţi aveam nevoie la început de drum. Teatrul românesc de după '89 cred ca a fost marcat şi de personalitatea lui George Banu. Urmele sale sunt lăsate în fiecare dintre noi, prin cărţile lui, prin spectacole, prin colocvii, prin discuţii la o cafea. Spun noi pentru că ştiu cât de mult îl apreciem cu toţii, din generaţii foarte diferite. Subtil, ne-a format, ne-a ajutat să ne descoperim, să redescoperim lumea altfel, şi să credem că viaţa merită să fie trăită şi pentru teatru.

Felix Alexa



*

* *

Dacă chiar vrei să scrii ceva despre George Banu trebuie să te aşezi bine în scaun, să-ţi ridici ochii din faţă în tavan căutând inspiraţia iar cu ochii de la ceafă să cercetezi rapid titlurile din biblioteca din spatele biroului pentru a fi sigur că nu lipseşte nici o carte semnată de Biţă Banu, un împătimit al Teatrului şi al vieţii lui paradoxale.

Cum şi el, ca şi tine, e la vârsta aprecierilor globale, suma care se deduce prin scăderi succesive este una asigurătoare pentru orice împrumut " chiar într-o bancă care refuză, a priori, orice credit. Mai precis, opera scrisă şi poate, mai ales, cea nescrisă, recomandă primirea în Academia Teatrului a minunatului George Banu.

N-a trăit degeaba, a văzut mult şi a simţit frumos, iar întâlnirile cu el sunt în mod sigur în anticamera marilor evenimente. Aşa cum stă, molcom şi puţin cărunt, ascunde în fiinţa lui lama necruţătoare a criticului de temut dar şi entuziasmul copilăresc al primului sărut.

Adică gata de a se îndrăgosti instantaneu atunci când simte că în apropiere se prezintă capodopera.

Ion Caramitru



*

* *

În ceasurile lui bune, care nu sunt deloc rare, George Banu se aseamănă unui prinţ-artist din Renaştere: bine aşezat într-o tradiţie solidă, dar întru totul deschis înnoirii acesteia prin intermediul... aş zice, magic... al iluminărilor, deopotrivă estetice şi umane, care îl atrag, îl farmecă şi de care, în fond, e îndrăgostit. Artist al iluminărilor, aşadar, George Banu îşi schimbă chipul numai în funcţie de descoperirile pe care le poate asimila în mod intim. El e un eseist pentru care seducţia înseamnă în primul rînd arta de a se lăsa sedus.

Cu un ochi mereu benefic, George Banu caută şi vede sensul artei pe care o iubeşte, iar acolo unde nu detectează sensuri, are nobleţea şi priceperea de a aşeza totul sub semnul enigmei.

Cu o lucire solară în ochii foarte vii, el, omul şi artistul George Banu, lunecă abil printre umbre şi nu se fereşte de lecţiile nopţii, ştiind că roşul şi aurul sunt ascunse undeva adânc în corpul ei aparent opac.

Mihai Măniuţiu

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara