Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

interviurile României literare:
Gelu Ionescu de Iulian Boldea

„În ceea ce priveşte «spectrul autocenzurii», cu el intrai în scris – dacă voiai să intri în viaţa publică“

Stimate domnule Gelu Ionescu, aş începe, nu înainte de a vă mulţumi, desigur, pentru amabilitatea cu care aţi acceptat acest dialog, prin a vă întreba ceva despre locul naşterii dvs. Ce a reprezentat oraşul Galaţi pentru dvs.?

De Galaţi m-am despărţit de două ori, cu durere. Prima oară, în martie ’49, cînd părinţii şi toţi ai mei au fost spoliaţi de regimul democrat-popular – şi eu am plecat împreună cu bunica în Moldova mai nordică a judeţului Bacău; a doua oară, pe la mijlocul anilor ’70, după înmormîntatea vărului meu, dr. Grigore Bîrsan, cunoscut ortoped şi arbitru de fotbal, om plin de energie, farmec şi entuziasm, găsit mort plin de contuzii într-o cameră de hotel, avea exact 50 de ani. În cortegiul funerar erau mii de oameni...
Din cine ştie ce motive (iarăşi!), o cărţulie cu scriitorii de origine gălăţeană, răsfoită întîmplător, nu mă menţionează. Mai am în Galaţi cîţiva foşti colegi pe care însă, din aceste triste motive şi din teama unor prea mari emoţii, mă gîndesc că nu-i voi vizita – nu ştiu... Adică nu mă voi duce să văd casa în care m-am născut, de pe strada Mihai Bravul (11 sau 13?), casa bunicului meu, care a construit-o după Primul Război, şi din care a fost dat afară de comandamentul Armatei Roşii din regiune şi apoi „rechiziţionat”, cum se spunea, de centrala CFR-ul Covurlui; care s-a codit să „retrocedeze” moştenitorilor ceea ce nu fusese expropriat (dintr-o regretabilă eroare, fireşte!) pînă cînd totul s-a devalorizat etc.etc.

În Covorul cu scorpioni vorbiţi despre anii formării dvs., despre anii’60, despre „spectrul autocenzurii”, paralizant, care făcea ca multe revolte, amărăciuni şi frustrări să rămână nerostite. Exista şi o doză de vinovăţie în această neputinţă de a spune adevărul? Care au fost, pentru dvs., cele mai insuportabile obstacole, agresiuni, sau dileme cu care v-aţi confruntat în perioada comunistă?

Cred că nici nu îmi (ne) puneam problema vinovăţiei, pentru că bine-ştiam că „adevărurile” nu puteau fi spuse cu voce tare fără riscuri incalculabile atît pentru practicarea profesiei, cît şi pentru situaţia civilă – ca să nu mai spun că puteai plăti cu viaţa – cu unii chiar aşa s-a şi întîmplat. Cred că vă referiţi la adevărurile politice... În ceea ce priveşte „spectrul autocenzurii”, cu el intrai în scris – dacă voiai să intri în viaţa publică intelectuală. De fapt, era vorba de o „autocenzură” faţă de temele politicului, în primul şi în primul rînd. Şi nu cred că există alte excepţii decît cele care sînt cunoscute – puţinii dizidenţi, mai mult sau mai puţin radicali. Desigur, sînt jurnalele (memorialistica, în genere) deşi în unele e vizibilă autocenzura: frica de a fi descoperite la cine ştie ce percheziţie, oricînd posibilă (pînă la un moment dat). Fiindcă veni vorba despre autocenzură, mai e de invocat şi un altfel de „caz”: cred că trebuie să avem în vedere – în chip paradoxal! – şi pe cei care credeau (sau mai credeau, în anii ‘60, şi aceştia nu erau chiar foarte, foarte puţini) în comandamentele realismului socialist ale presei de partid etc.: şi ei îşi „cenzurau” unele obiecţii de ordin „estetic” la scrierile „pe linie”, cum se spunea, ca să le impună ca „model” – se făceau că nu văd absenţa – uneori aproape totală – de... literatură din aceste cărţi de jalnică amintire; sau, dimpotrivă, ei îşi ascundeau admiraţiile (tot estetice), pentru că trebuiau să fie „condamnate” sau aspru criticate scrierile care se cam abăteau de la linie. Era, deci, o altfel de „autocenzură”, consimţită, nu din prudenţă, ci din „datorie”! Nu prea am cunoscut, atunci, astfel de devotaţi, dar am aflat, apoi, că ei existau – unii chiar au mărturisito. De ce nu, la urma urmei? La acest capitol nu este de uitat şi de iertat categoria (nu chiar aşa de mică) a „duplicitarilor”, oameni învăţaţi şi culţi care citeau pe René Char şi pe Sartre acasă şi ne asfixiau cu Ostrovski şi Veronica Porumbacu (iau două nume la întîmplare, ele definesc o categorie) la cursuri şi mai ales în presă. Poate că Ov.S.Crohmălniceau şi Paul Georgescu sînt două exemple bune – pentru că ei erau oameni culţi, lucizi estetic. Amîndoi au fost însă comunişti convinşi, pînă la sfîrşit. Să recomanzi Mitrea Cocor şi Ţie-ţi vorbesc, Americă! (la ziar) şi să admiri fără rezerve Muntele magic şi Paradisurile artificiale (acasă) mi se pare mai mult decît o falsă „corectitudine politică”: pur şi simplu o ticăloşie. Cu atît mai mult cu cît ambii au avut şi merite considerabile, mai apoi, după 1960; Crohmălniceau era şi un om remarcabil, pe care l-am apreciat mult şi care a scris cărţi de primă importanţă – nu şi pe Paul Georgescu, pe cît de inteligent, pe atît de cinic, un ghem de resentimente dezgustătoare.
Mai departe, nu prea mai ştiu la care dintre întrebările dv. să răspund. Voi încerca, pe rînd. De la un moment dat, dar mult mai tîrziu – cînd „intrasem” în viaţa publică şi cînd, din punct de vedere politic, lucrurile se mai schimbaseră, în anii ’63-’71 – începeai să simţi „vinovăţia” (poate că e prea greu cuvîntul..., „responsabilitate frustrată” mai bine...) că spui adevăruri pe jumătate că – fapt fundamental – nu puneai, în chip explicit, în discuţie legitimitatea regimului, dictatura, abuzul şi minciuna. Implicit, aluziv etc. o făceau mulţi – o făceam şi eu cînd aveam prilejul – dar, nici pe departe, glasul meu nu conta. Astfel de gesturi, complice, cvasi-riscante – „şopîrlele”, cum erau numite – aveau ecoul lor, aduceau şi un fel de reputaţie, cea a „(semi)curajului”, deloc neglijabilă. Publicul chiar recepţiona astfel de gesturi – s-a scris enorm despre această situaţie, despre „rezistenţa prin cultură”. Sigur că eseistica şi critica literară nu veneau decît rareori în contact direct cu tema politicului, totuşi, ea exista în fundal, nu te părăsea – pentru că, pur şi simplu, vieţuiai într-un regim dictatorial.
Cît despre insuportabilele „obstacole, agresiuni sau dileme” sînt atît de multe de spus, încît mă voi referi numai la dilema: pleci din sau rămîi în ţară – riscurile enorme, răsucirile de destin etc. au fost atît de des evocate încît nu vreau să le mai repet şi eu; mai toţi prietenii mei au trăit cu dilema aceasta; eu, abia atunci cînd am renunţat la ideea de a pleca, de-abia atunci viaţa mi-a servit ocazia şi... într-un anume fel, „obligaţia” de a o face. Agresiuni au fost de tot felul: una din ele era (cum vă amintiţi) prezenţa imaginii lui Ceauşescu peste tot, mutra şi discursul său gîngăvit, agramat, răguşit, intrînd chiar şi în intimitatea noastră, pe toate căile. El a reprezentat o chintesenţă a complexelor şi resentimentelor naţionale – şi urmele lui, mai bine zis ale faptului că am acceptat supuşi absoluta lui dominaţie, covîrşitoare (şi faptul de „a pleca” e un alt fel de... acceptare?) se văd foarte bine şi azi. Evidenţa că o ţară şi un popor a stat în genunchi, hlizindu-se pe la spate cu bancuri şi ochiade complice, în faţa unui analfabet cu un mare instinct politic de dictator, ce e drept, dar şi cu o incapacitate vecină cu ura de a înţelege ce e cu lumea românească din jurul lui, se resimte şi azi. O resimt (conştient sau nu) chiar şi generaţiile care nici nu l-au văzut: cei 23 de ani de libertate aduc la suprafaţă noi, mici şi mari dezastre. De la primul război mondial şi cei cîţiva ani ce i-au urmat, românii încearcă „să se descurce...” (plecînd sau rămînînd), adică înşelînd asumarea, amînînd scoaterea măselii stricate, asemeni Catindatului din D-ale carnavalului; şi cînd un cîrpacilicheluţă reuşeşte să o scoată, măseaua extrasă era... cea bună; cea stricată rămîne. Ca un fel de bîiguială, cînd promiscuă, cînd hilară -, dar de fapt exasperantă şi aproape tragică. Revenind la agresiune: una directă a fost cea a unui ofiţer de Securitate care m-a umilit, într-o anchetă din ’77, în care nu eram eu subiectul. Am scris despre această situaţie în Covorul cu scorpioni; şi acum, cînd îmi reamintesc episodul, mă simt umilit. Cred că fiecare din noi are în viaţa sa destule momente ale penibilului, ruşinii, laşităţii – nu e nimic nou în asta. Dar, atenţie! importantissim: pentru ca viaţa să-ţi fie mai uşoară, cel mai bine e să nu le vezi, nu e aşa?, să le uiţi, şi mai ales, mai ales să le pui în seama altuia: ne descurcăm noi, nu?, căci vinovat e întotdeauna celălalt, întotdeauna celălalt (fie că e persoană, ţară, oricine, dar nu noi...).

În ce împrejurări s-a produs, pentru tânărul Gelu Ionescu, apropierea de carte, de lectură? Ce este, în fond, pentru dvs. actul lecturii? Puteţi să circumscrieţi sumar lecturile dvs. esenţiale din acea perioadă de formare intelectuală?

De citit, am început să citesc cu ochii altuia – ca toată lumea căreia i s-a citit în copilărie. Să citesc cu adevărat, adică să intru într-un text pregătit să-l înţeleg, înfometat să-l pricep şi să-l „înghit” – asta s-a întîmplat cam pe la 18 ani. Am pierdut deci mai bine de un deceniu de bun cititor pentru simplul motiv că nu a fost nimeni care să mă înveţe cum să fac. Lectura este pentru mine un act care iese aproape cu totul din sfera întîmplării. Nu citesc decît cu creionul în mînă şi cu gîndul numai la text. Nu am timp; romanele poliţiste şi cuvintele încrucişate mă plictisesc irevocabil. Citesc cît pot de concentrat şi-mi planific orele şi lecturile în funcţie de cît de mare sau de mică e puterea mea de concentrare. Dar nu mi s-a prea întîmplat „să nu las cartea din mînă”, cum se spune: o las liniştit pentru că o lectură e şi o asumare, are nevoie de respiraţie, de pauze. Aşa se întîmplă cu mine – la alţii e altfel, foarte probabil.
Nu cred că mai ştiu să enumăr care au fost lecturile esenţiale din perioada cînd m-am format intelectualiceşte. Trebuie că au fost destule. Dar pot să vă spun că am învăţat să citesc cu mare concentrare atunci cînd am parcurs pagini nu destul de atrăgătoare estetic, dar cu o certă valoare istorică – adică să mă oblig, să-mi fac disciplina de cititor „de profesie” în condiţii nu prea atrăgătoare literar – şi anume cu paşoptiştii noştri, parcurşi pentru examenul de literatură, pe care trebuia să-l dau cu Paul Cornea, un excelent profesor care ni-i preda cu un abia perceptibil zîmbet în colţul gurii. Aşa am şi înţeles importanţa lor. M-am mai plictisit, ca student, şi de secolul al XVIII-lea european, epoca raţionalismului; a trebuit să mai treacă timp ca să-l descopăr cu adevărat şi în pofida unor texte, pe cît de celebre, pe atît (totuşi!) de plicticoase.
Dar e poate mai important să vă spun că una dintre lecturile cele mai tulburătoare, mai intense şi care te obligă, într-un fel, să „revezi”, să regîndeşti TOTUL este aceea pe care am făcut-o de curînd, în vara lui 2012, deci după ce împlinisem 75 de ani – şi anume Amintiri, vise, reflecţii de C.G. Jung; o întîlnire foarte întîrziată – cred că dacă aş fi citit-o pe la 30 de ani, cultura – probabil că şi o „faţă” a vieţii mele – ar fi fost altfel. Nu, nu ca o „convertire” ci ca un salt întîrziat spre adîncuri. Îmi mai amintesc, cu acest prilej, şi că acum vreo 15 ani, deci cam pe la 60 de ani, am citit pentru prima oară Confesiunile lui Rousseau – şi, pe fundalul lor, într-un fel, am comis scrierile mele memorialistice din Covorul cu scorpioni. Ce se poate înţelege din aceste precizări este faptul că lecturile fundamentale, determinante, le faci pînă la... sfîrşit.
Revenind la literatură, s-a întîmplat (oare?) ca să citesc foarte mult teatru, sute de piese din toate epocile – şi să recitesc unele din ele mereu, chiar şi acum. Evident că şi studiul lui Eugene Ionesco m-a „obligat”. Dar, cînd mă refer la tragedie, de pildă, eu am în cap două modele absolute: Antigona lui Sofocle şi Regele Lear. De altfel, nu e an fără să recitesc cîteva piese de Shakespeare – despre unele am şi scris prin ’78-’82; tot aşa cum, în fiecare an recitesc şi un roman de Dostoievski.

Aţi fost profesor la Facultatea de Filologie (cum se numea atunci) a Universităţii Bucureşti, până în anul 1982. Aţi avut multe serii de studenţ i (între aceştia, Mircea Cărtă- rescu, Cristian Teodorescu, Călin Mihăilescu, Liviu Papadima etc.). Care erau relaţiile dvs. cu ei? Îi sim- ţeaţi aproape, vă regăseaţi, cumva, în aspiraţiile şi preocupările lor?

... Aţi uitat-o pe eminenta lingvistă Rodica Zafiu care, de altfel, era eminentă şi în discuţiile literare. Au mai fost şi alţi audienţi, m-am bucurat pentru fiecare din ei, cei care au ales cursul meu facultativ. Cu toţi am adoptat – cît am putut – o poziţie pe care mi-a impus-o (sau, ne-a recomandato) Tudor Vianu: „sînt un etern student”, scria el. Am învăţat deci împreună cu ei, cînd nu am ştiut ceva am recunoscut-o cu glas tare, am corectat ceea ce credeam că e de corectat în opiniile lor, m-am corectat atunci cînd am simţit că trebuia să mă corectez. Am crezut în destinul lor, în talentul lor, le-am arătat această încredere – şi am avut dreptate. Nu e meritul meu, ci al lor.

Care e, în viziunea dvs. raportul dintre literatură şi credinţă? Aţi trăit vreodată momente de extaz, v-aţi simţit cumva asistat, ocrotit, în momente de cumpănă?

Nu ştiu, poate să fi fost ocrotit în „noroacele” mele – au fost destule: faptul (dubios) de a crede că meritai ceea ce ai avut, nu înseamnă că şi TREBUIA să primeşti. De fapt, nu mă cunosc suficient de bine – sau poate nici nu vreau să mă cunosc mai bine – pentru a mă considera ocrotit sau nu. Jung spune, undeva: „noi nici măcar nu ne dăm seama că, uneori, nici un mit nu ne vine în ajutor, deşi am avea nevoie atît de urgentă de el.”
Nu e chiar aşa de lesne să înţelegi exact şi ceea ce este hazardul. Eu am înţeles, nu de foarte mulţi ani, cînd am văzut următoarea scenă, privind un meci de tenis la televizor: deasupra terenului, în timpul schimbului de mingi, a trecut în zbor un porumbel, nu prea sus. Traiectoria zborului lui a coincis cu cea a mingii trase puternic din serviciu. A fost lovit în plin, a murit pe loc. Meciul s-a întrerupt pentru o clipă, jucătorul a servit din nou. Să mai discut ce exemplu perfect pentru înţelegerea hazardului îl reprezintă această scenă, a întîlnirii unor traiectorii cu aproape de zero absolut şanse de încrucişare?
Nu cred că există o legătură inevitabilă între literatură şi credinţă. Credinţa e problema scriitorului, sau cea a cititorului. Poţi citi scrierile din Biblie şi ca – uneori magnifică – literatură. Credinţa lui Dante mi se pare exemplul suprem –, dar e mai bine de luat în seamă ignoranţa mea. În ceea ce mă priveşte, am avut clipe apropiate de extaz, dar numai în faţa unor opere artistice – muzică, literatură, tablouri... Sau, ştiu eu?

Cărţile dvs. şi-au propus să supună atenţiei probleme importante, incitante, unele controversate (problema romanului, cea a lecturii, a traducerii, problematica scrierilor de început ale lui Eugen Ionescu). Ce anume v-a îndemnat să abordaţi, să dezvoltaţi aceste teme şi nu altele? Aveţi vreo nemulţumire, vreo amărăciune legată de aceste cărţi?

Am ajuns... normal, ca să zic aşa, la aceste teme la care am meditat şi despre care am scris cum am putut mai bine; ele, şi nu altele, mi s-au impus dinlăuntrul profesiei. Să iau pe rînd. Cu tema traducerii am avut noroc: Orizontul traducerii, în ambele ediţii, mă reprezintă – pe mine, cel din anii ’75-’80. Şi eseurile şi studiul introductiv şi ultimul capitol, privitor la teatrul lui Eugene Ionesco sînt texte pe care le-aş semna şi acum (din păcate, nu ştiu dacă le-aş mai putea scrie: nu mai bine, dar măcar la fel de bine).
Cu tema lecturii – ce, nu ştiam, devenise foarte actuală în teoria literară occidentală (la care, din păcate, nu prea aveam atunci acces), cu tema lecturii am dat peste cenzorul Mihai Gafiţa (vajnic apărător al realismului socialist şi al cenzurii de partid, de securitate şi de... stat, pe care Marin Preda îl angajase ca să aibă cît mai puţine bătăi de cap cu „forurile”) care mi-a scos cam un sfert din cartea pe care o alcătuisem, o culegere de studii şi eseuri (Romanul lecturii), în care (atunci!) păream convins că omul citeşte tot ceea ce citeşte ca şi cum ar fi un roman, „la umbra romanului”, ca să zic aşa (Sîntem fiii romanului – aşa şi-a intitulat Radu Cosaşu, bunul meu prieten, micul poem pe care mi l-a dedicat, atunci, în 1967, la rubrica sa din România literară). Nu ştiu dacă aveam dreptate – aveam ceva, dar simplificam foarte mult, cum mi-au dovedit unele studii ulterioare, infinit mai importante decît eseul meu – şi în primul rînd prietenul meu Matei Călinescu, în cartea sa A citi, a reciti. Ei bine, eu încercam să dovedesc toate acestea prin diverse studii sau eseuri, ca să fac rotundă demonstraţia, aşa cum mă ajutase şi extraordinarul redactor şi om care a fost poetul Florin Mugur. Dar n-a fost lăsată să se rotunjească – au zburat din carte, chiar înainte de a ajunge la cenzură, vreo 40-50 de pagini care, toate, apăruseră deja în reviste – în România literară o parte, altele în Secolul 20. Era vorba de un eseu în care arătam că în Fraţii Jderi şi în toate romanele istorice ale lui Sadoveanu nu e vorba de Moldova şi de oamenii ei, ci de o utopie (conformistă, în fond), de o istorie inventată ca o mitologie, cu o geografie fantastă (nu şi cu o bucătărie aşijderi... ). Eu credeam în observaţia asta – m-am bucurat foarte mult că o făcea şi Nicolae Manolescu într-una din cele mai strălucite cărţi ale sale, cea despre Sadoveanu, bineînţeles. (De altfel, mă pregăteam să scriu şi eu o carte despre „Ceahlăul... ”, un mare scriitor, desigur, dar citind-o pe cea a lui Manolescu am constatat că ea se... scrisese. Aşa se întîmplă uneori.) Al doilea eseu era cel în care se vorbea pentru prima oară – chiar în lume! – despre scrierea parodică necunoscută atunci, Hugoliada lui Eugene Ionesco, pe care o descoperisem în revistele interbelice, o republicasem şi încercam să o citesc – deşi scriam un text de istorie literară – în cheia romanului, ca să zic aşa. Aşa că Romanul lecturii a ieşit cam berc, cam cu un sfert lipsă la cîntar – ceea ce nu i-a împiedicat pe confraţi să-mi acorde, drept consolare, Premiul de Debut al Uniunii Scriitorilor, alături de o carte a lui Marian Papahagi, cel mai îndreptăţit la premiere. Marian a fost una din marile valori ale culturii române, dispărut cu puţin timp înainte ca tot muritorul să afle de importanţa persoanei sale. Însă, cumnecum, acest năpăstuit „roman...” este singura mea carte pe care Nicolae Manolescu a reţinut-o în bibliografia Istoriei sale, în care nu am parte nici măcar la titlul de „autor de dicţionar”. Dacă e cineva care e să fie trist pentru această lacună, acesta nu sînt eu... Drept dovadă e ceea ce vă spun acum (am spus-o, altfel, şi în cărţile de memorialistică Copacul din cîmpie şi Covorul cu scorpioni, din 2003, şi respectiv, 2006), aşa că îmi desenez singur contururile monumentului funerar sub care voi deveni etern, etern... (Scriind aceste rînduri mi-a venit în minte o scenă din Revizorul de Gogol: la falsul revizor vin să-i ceară servicii contra frumuşele sume de ruble toate notabilităţile urbei; printre ei şi Ivan Ivanovici Bobcinski – sau Dobcinski – oricum nedespărţiţi, cum le sugerează şi numele – şi acesta îl roagă pe Înălţimea Sa ca, atunci cînd cu siguranţă îl va întîlni pe Măria Sa, Ţarul, să-i spună că în urbea X trăieşte Ivan Ivanovici Dobcinski...; numai atît să-i spună numai atît şi nimic mai mult:că în urbea... etc. Cam aşa şi eu cu plîngerea absenţei mele din istoria... lumii).
Cu tema Eugene Ionesco – de fapt prima în ordine cronologică – am căzut sub interdicţia care a căzut peste monografia mea despre scrierile sale de tinereţe, în româneşte – operaţie care şi ea se făcea pentru prima oară, iarăşi, chiar în lume (na! că începe să semene a protocronism...). Aventura dramatică a acestei cărţi care a aşteptat 17 ani ca să apară în româneşte (a apărut însă în franţuzeşte) am povestito în prefaţa ei, în Anatomia unei negaţii, cum ea s-a intitulat; dramatică nu atît pentru întîrziere, cît pentru faptul că, deşi prima care fusese sădită, era – la apariţie – cam prea uscată în ierbarul bibliografic al anilor ’90. Din ea rămîn – nu puţin, desigur – cîteva idei fundamentale pe care toţi cei ce au mai reluat subiectul le-au reluat şi pe ele, uneori uitînd să numească nu pe proprietarul lor, ci pe... geambaşul literar care le vînduse.

Etica sau estetica? Etica şi estetica? Care e raportul optim între cele două componente ale umanului, într-o operă literară?

Nu ştiu – nu mi-am pus întrebarea. Toată baterea asta nesfîrşită de cîmpi cu est-etica falsifică oarecum evidenţa că în discuţie e, de fapt, o problemă, pur şi simplu, politică (la noi). Revin: semnele (literare) de refuz sau chiar de contestare (în parte) a socialismului real erau considerate un semn etic care îţi acorda imediat şi un merit estetic. Ţi-l acordau cei ce făceau – sau voiau să facă – la fel ca tine. Odată recunoscut, omul est-etic intra în perimetrul în care domnea valoarea. Ceilalţi, oamenii puterii, dimpotrivă, contestau valoarea (estetică şi... etică) a curajosului, îi făceau cîte zile fripte puteau – şi puteau. Asta s-a întîmplat, însă, abia din momentul în care s-a putut scrie... estetic, adică după înmormîntarea – cu mai mult sau mai puţin cîntec – realismului socialist. Această recuperare a esteticului (deceniul 7) a avut nu numai o importanţă capitală pentru cultura română, dar şi una politică. Revenind: aceste mai mici sau mai mari semne de nesupunere – cele fundamentale nu ajungeau la public, avea grijă cenzura, prudenţa, oportunismul să le împiedice – au avut deci o importanţă, în primul rînd, politică, cum spuneam. Dovadă, dreptul la aşa-zis merit est-etic nu-l aveau şi cei care, de obicei, trăgeau la jugul comunismului „triumfător”. Indiferent de calitatea estetică a unor cărţi, autorul înhămat în chip manifest la acest jug, pentru că nu avea deci... etică (adică slujea politic regimul) nu obţinea o consideraţie, un gir estetic – pe care, de altfel, doar rareori îl merita. Şi chiar dacă un conformist ataca teme neplăcute regimului (etice, care vasăzică) era considerat că o făcea „cu voie de la poliţie”. Probabil că, în cele mai multe cazuri, aşa a şi fost. Istoric, cred că nu mă înşel spunînd că cel mai reprezentativ şi explicit, asumat, protest politic – însoţit de incontestabil merit... estetic – a fost cel din romanele lui Augustin Buzura. Dar el nu a fost singurul – tot mă gîndesc să recitesc o seamă de texte, de romane care au tulburat atunci apele entuziasmului obligatoriu (de partid şi de stat), ca să văd dacă mai au şi o rezistenţă cu adevărat estetică. Cineva tînăr o va face, sînt convins. Tînărul Alex Goldiş a făcut cu deplin succes această operaţie, dar pe tărîmul criticii literare din acei ani, deosebind grîul de neghină. Nu ştiu dacă era mai uşor cu critica. În orice caz, e de spus, poeziei i s-au permis „durităţi” mai mari, dat fiind şi numărul mai mic de cititori ai genului şi limbajului mai puţin accesibil al poeziei. Ceea ce nu trebuie să micşoreze valoarea curajului şi frumuseţii poemelor Ilenei Mălăncioiu, de pildă. Prin urmare, e chiar mai bine şi mai sănătos să dăm la o parte fumurile est-etice, ca să observăm realele pîlpîiri ale focului politic formulat între hotarele certe ale artisticului, căci asta, tragedia politică ne ardea cel mai mult inimile – şi conştiinţele.
Astăzi? astăzi cred că grosul acelor texte est-etice au trecut din politic în istoric – şi pentru cei noi, tinerii, contează, în chip covîrşitor numai esteticul – fără mofturoasa linioară. Pe drept, pe nedrept... asta e istoria, şi cea a literat-urii (ca să pun şi eu o linioară mai mult mofturoasă decît „subversivă”) mai ales.

Definitoriu ar fi, pentru demersul dvs., o „critică a conştiinţei” (Cornel Moraru). Sunteţi de acord cu această caracterizare?

Cornel Moraru face despre mine mai multe observaţii interesante – eu le citesc cu o anumită umilinţă, nu pentru elogiu, ci pentru că el vede mai bine decît mine „starea” şi perspectivele criticii mele, ale scrisului meu.
Anticipă chiar ceea ce aveam să fac, cunoscîndu-mă, într-un anume fel, mai bine decît mine. Cînd am terminat cu activitatea didactică la Heidelberg şi am intrat în bolgia pensionarilor, mi-am pus întrebareacheie: ce naiba să fac pînă se va scutura şi goli nisipul din partea de sus a clepsidrei? Cum nu mai eram în stare să mă reapuc de teorie şi nici de literatură comparată, mi-am zis că aş încerca să văd ce se mai întîmplă în literatura noastră, din care nu plecasem – nici nu puteam pleca. Şi la Radio Europa Liberă păstrasem, într-un fel, contactul. Am început, deci, să scriu un fel de cronici literare, citind multe cărţi şi alegînd pe cele care credeam că sînt mai importante chiar cînd eram aspru cu valoarea lor. Aşa a ieşit volumul Tîrziu, de departe..., a ieşit în anul şi chiar în zilele cînd împlineam 75 de ani. A fost unul din cele mai frumoase cadouri pe care le-am primit în viaţă – mi l-a făcut Silviu Lupescu.

Aţi fost mult timp (doisprezece ani) comentator politic, Senior Program Editor şi realizator al programului Actualitatea culturală românească, la postul de Radio Europa liberă. Ce satisfacţii, emoţii, stupori aţi trăit, în această perioadă?

A fost o perioadă, 12 ani bătuţi pe muchie, destul de grea. Am făcut onorabil, cred, faţă situaţiei pentru că vorbeam mai multor milioane de oameni şi multor colegi – nu fusesem obişnuit să vorbesc decît în faţa a maximum o sută de studenţi. Satisfacţii? Dese – pentru că nu-mi mai ţineam gura, cînd era vorba de greaua situaţie din ţară (era şi mult mai uşor, de la distanţă – dar, chiar aşa, a fost o terapie care mie mi-a făcut mult bine). Cînd era vorba despre literatură sau arte, în genere, mai trădam şi eu criteriul estetic (na!, iar am ajuns la clişeul cu pricina!) pentru a face loc celui politic – pentru că Europa Liberă era un post fundamental politic şi, cu totul accidental, cultural. Deci, emoţia că spui bine ce spui – şi te aud cei care trebuie să te audă. Alte emoţii? Mari, cînd a venit Crăciunul ’89 şi ceea ce i-a precedat. De stupori, nu-mi prea aduc aminte. Poate doar de una: cînd a fost judecat şi împuşcat Ceauşescu. Am fost stupefiat de imbecilitatea politică ce s-a făcut, cum s-a făcut şi cum a fost arătată lumii: secvenţă care a marcat cu un semn de îndoială şi rău augur tot mersul politic ulterior al ţării – ceea ce se poate vedea şi azi, din nefericire. Un sacrificiu ritual rău făcut şi nu la timpul potrivit, conform mitului, se întoarce împotriva celui ce vrea, prin el, să obţină favoarea zeilor...

Ce credeţi despre evoluţia societăţii româneşti? Cum stăm, faţă cu Europa? Mai avem mult de îndurat în demersul nostru spre prosperitate, normalitate, europenitate?

România, cu sau fără vrerea românilor, este în Europa. E „legată” cu două cătuşe: creştinismul şi romanitatea limbii. Şi istoria o mai leagă, mai ales aceea consumată la nord de Carpaţi. Altfel, în genere, mă feresc să spun „românii”, „nemţii” etc. pentru că această „psihologie a popoarelor” a fost un fel de pseudo-ştiinţă, care a murit de mult şi care e foarte practicată, totuşi, la ora vorbelor de clacă –, nici nu se prea vrea o integrare căci, mai întîi, nici nu prea se înţelege exact ce e cu această chestie „nouă”. Turismul – slavă Domnului că mişcă românimea prin lume! – turismul, se întîmplă des, ne întăreşte toate complexele: şi cele de inferioritate, dar şi cele de superioritate. Ies din aceste complexe monştri de falsă gîndire care îţi măsoară impresionanta depărtare imaginară între evidenţele lumii europene şi ceea ce se gîndeşte la noi, public sau privat, despre ele. Cel mai mare ghinion al civilizaţiei româneşti, aşa cum ea se află, a fost acela de a fi maimuţărit, pînă şi în constituţia lui Iliescu, modelul francez: lipsă de instinct istoric, pentru că Franţa nu a reuşit să iasă din fanfaronada post-napoleoniană nici acum, cînd e ameninţată de un fel de faliment economic. Dacă, după Marea Unire, rămîneam cu gîndul la rigorile nemţilor, fie ei şi austrieci, eram mai aproape de integrarea europeană.
De cîte ori stau de vorbă cu conaţ ionali de cele mai diverse nivele intelectuale, constat că ei ştiu totul mai bine, mai exact şi mai definitiv decît mine despre Europa şi ţările ei, despre lume şi mersul ei către viitor – încît, în foarte scurt timp după începutul discuţiei pe aceste teme, mă adîncesc într-o tăcere timidă. Pot afla – după caz – că „madam Merkel, vrea să le ia grecilor insulili” sau că „criza asta nu e adevărată, ci e o odioasă lucrătură occidentală care urmăreşte să ne exploateze pe noi ăştia din est, să ne fure etc.”... De altfel, mai nimeni nu mi s-a părut, acum cîteva luni, cînd am trecut prin Capitală, prea îngrijorat de această „criză mondială” – şi, probabil, pe bună dreptate: pentru că orînduiala (ca să zic aşa), spaţiul nostru vital nu prea aduce cu nici un fel de „lume”, de orînduire etc. Şi poate – îmi zic – ăsta e şi secretul supravieţuirii dacoromanilor de-a lungul secolelor, în care ba apăreau, ba dispăreau (în codru, spun unii); supravieţuieşte mai lesne în această Europă care ne ţine înlănţuiţi într-o prejudecată geografică, în această Uniune Europeană destul de fragilă care e foarte bună cînd „ne dă” (vă mai amintiţi cum spuneam: „hai că la alimentara se dă... ”?) şi care e mai mult decît antipatică, chiar obraznică atunci cînd „ne cere”... (democraţie, structuri solide, respectarea legilor etc.). Aşa că mă întreb dacă o normalitate (într-un sens corespunzător criteriilor... normalităţii europene) va fi fiinţat vreodată pe frumoasele noastre plaiuri (cu adevărat, minunate!) în care se aude mereu behăitul ovinei cobitoare...

Vă mulţumesc!


Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara