Acum cîţiva ani, buni, încercam să propun televiziunii un program zilnic, un fel de terapie prin imagini. Să revedem cîte ceva din ce am trăit pînă în '89 şi am uitat înspăimîntător de repede. Se întîmpla asta într-un moment de disperare, în care mi se părea că Ceauşescu nu a dispărut. Nicidecum. Ci doar că s-a risipit şi realcătuit, că este clonat aproape în fiecare şi, oricum, în cei care ne conduc. Se întîmpla asta într-un moment în care mai speram în schimbări esenţiale. M-am gîndit, aşadar, că trebuie să ne cunoaştem trecutul în sensul profund. Dureros. Netrucat şi netrunchiat. Că ar fi igienic pentru toţi. Ca să putem privi în prezent, ca să putem să visăm viitorul, ar cam trebui să înţelegem ce s-a întîmplat cu noi. Am priceput că s-a ratat momentul 1989, că punctul 8 de la Timişoara a fost doar obsesia unor frumoşi nebuni, care au crezut că lumea se poate transforma, că există o parte şi bună, şi frumoasă, a fiecărei zile şi a fiecărei nopţi, că viaţa are o mie de faţete spectaculoase şi că lumea, totuşi, este largă, largă, nu doar cît suprafaţa ţării noastre. Am priceput, e adevărat, cu oarecari dificultăţi, că nu se va pune problema nici unei judecări, într-un tribunal moral, că infestarea cu microbul comunismului a devenit o chestiune genetică şi nu te poţi elibera firesc, într-o bună zi, de toate tarele văzute şi nevăzute. La urma urmelor, vinovăţiile zac ancorate în fiecare dintre noi, pe fundul conştiinţelor noastre, de atunci de cînd am fi putut să spunem "nu" minciunii, manipulării, izolării, delaţiunii, umilinţei, anulării fiinţei, gîndirii, intimităţii. Ceauşescu nu ar fi reuşit nimic fără contribuţiile majore ale noastre, mai mult sau mai puţin ticăloase, mai mult sau mai puţin capabile să cuprindă dezastrul. Am propus să se difuzeze în fiecare seară cinci minute de "atunci". Vizite de lucru, pionierii cu flori sărindu-i, emoţionaţi, conducătorului suprem în braţe, Sala Palatului, congrese, discursuri, aplauze, aplauze, aplauze, urale, directive, cozi infinite la lapte, la carne, raţia de ulei şi zahăr, raţia noastră cea de toate zilele, lăudătorii, înălţătorii de imnuri şi slavă, fără de care, probabil, nimic din ce-a fost nu s-ar putea povesti. Un alt post de televiziune, Realitatea TV, difuzează, zilnic, fragmente din jurnalele prezentate între 1949 şi 1989. Gîndul meu, rostit cîndva, a devenit... realitate. Nu este, cu alte cuvinte, doar sentimentul meu răzleţ.
Am amînat să văd spectacolul lui Alexandru Tocilescu de la Teatrul Mic din motive de spaime interioare. Am amînat să văd O zi din viaţa lui Nicolae Ceauşescu pentru simplul motiv că nu m-am simţit pregătită pentru o astfel de întîlnire. Pentru că intrasem într-un soi de conflict cu titlul, care mi se părea necuviincios ales. O zi din viaţa lui Ivan Denisovici a lui Soljeniţîn îmi părea departe de parafrazări... Totuşi, am fost şi noi prizonieri într-un fel de lagăr, nu ca cel din Siberia... Şi Tocilescu ne invită să ne aducem aminte. Despre ce am vorbit mai sus, despre experienţe colective şi individuale, despre ce am trăit, despre limitele curajului sau ale laşităţii din noi. Intuiam că maniera regizorului nu este una sobră, că nu se intenţionează un fel de documentar pus în scenă. Intuiam că se apelează la ironie, la autoironie, dar mă temeam de băşcălie. N-a fost deloc aşa. Am văzut un gen de epopee care mi s-a părut că doreşte să ne arate, calm, detaşat cumva, dar cinic în esenţă, că l-am creditat cu foarte mult pe un om simplu, ambiţios, altminteri, nu prost, dar pe care noi l-am ridicat din derizoriu pe culmi. El este opera noastră, aşa cum, mai tîrziu, noi am devenit opera lui. Montarea lui Alexandru Tocilescu nu are nimic revanşard, nu vrea să judece pe nimeni. Nici pe soţii Ceauşescu, nici pe "băieţii" vigilenţi care au intrat în fiecare din noi, inventînd forme ale dezastrului dictaturii, nici chiar pe noi, care am pus umărul, uneori voluntar, la marea construcţie a socialismului. Are aerul unei picturi naive, cu tuşe groase, uneori, cu aparente disproporţii, cu alaiuri interminabile, cu un haz simplu, conţinut. Pe dedesubt, însă... se produce întîlnirea cu anii trăiţi. Pentru unii mai mulţi, pentru alţii, mai puţini sau, privind tineretul din sală, deloc. E halucinant! Brusc, n-am mai ştiut unde sînt şi, mai ales, în ce an! Atmosfera de atunci a dat năvală peste mine. Pe scenă, dincolo de cei cîţiva protagonişti, toţi foarte buni, fără să iasă o secundă din convenţia stabilită de regizor, se adună, se alcătuiesc coruri. Femei, bărbaţi, tineri. Mă frec de multe ori la ochi. Dincolo de costum, de îmbrăcămintea propriu-zisă, amărîtă, uniformizatoare, proletară, kitschoasă, descopăr chipuri, atitudini, înflăcărări de atunci. Aş zice chiar credinţa. În cuget şi-n simţiri. Un fior pe şira spinării mele. Un zîmbet tîmp în colţul gurii. În pauză, holul teatrului este ca o sală de muzeu. Ca o ipostază a comunismului. Roşul predomină, flutură steaguri, texte imbecile pot fi citite peste tot, presa vremii, ceasloave, pe un monitor, imagini de pe stadioane, defilări, vizite de lucru, ovaţii, aplauze, aplauze, aplauze. Mi-a venit să ţîşnesc pe uşă, direct în stradă, să mă ciupesc de mînă şi să înţeleg că sînt în anul 2005 şi că totul, toată porcăria asta s-a terminat. Şi că nu se va mai întoarce niciodată. Oare?, parcă-mi şopteşte Tocilescu în urechi. Slăbiciunile omului sînt incalculabile, perverse, duşmănoase. Şi nasc monştrii.
Chiar dacă textul lui Denis Dinulescu este inconsistent în destule puncte, el îi dă lui Tocilescu şi întregii sale echipe posibilitatea de a construi acest joc terapeutic. De a întoarce timpul. De a răsuci cuţitul în rană. Cel puţin în rana mea. Este o formă de exorcizare. Susţinută impecabil, în reprezentaţia pe care am văzut-o eu, de Florin Călinescu, Coca Bloos, Mihai Dinvale, însoţiţi permanent de Cor, un personaj fantastic, autentic, de scenograful Puiu Antemir, de Nicu Alifantis, de Gabi Bassarabescu, de Roxana Colceag, şi secondaţi de Oana Albu, Vitalie Bantaş, Bogdan Talaşman, Petre Moraru, Constantin Praida, Avram Birău.
Un steag imens, cu o gaură pe măsură, un fel de tablou vivant pentru final. Soţii Ceauşescu ne privesc, dintr-o altă lumea. Cum le părem? Ce văd ei? Ce vedem noi? Eu cred că merită să mergeţi şi să găsiţi, fiecare, un răspuns. Sau măcar să-l căutaţi. Fără patimi. Ca Tocilescu.
La ieşire, întîrziind în holul Teatrului Mic, m-am amestecat pe stradă cu artiştii din cor. Ficţiunea în care joacă a fost realitatea în care am trăit.