Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica ediţiilor:
Gastronomie și poezie de Răzvan Voncu

S-a remarcat adesea, în special în ultimii ani, că pașoptiștii, departe de a fi niște Calibani superficial contaminați de cultura occidentală datorită studiilor (incomplete) în Franța sau Germania, au fost în realitate niște oameni surprinzător de moderni. Și, în același timp, de bine ancorați în cultura română tradițională, ca fii de aristocrați adânc legați de tradiția istorică locală. În special proza confesivă pe care ne-au lăsato depune mărturie despre modernitatea moravurilor lor și, într-o anumită măsură, și ale societății românești în ansamblu. Modernitate care explică atât rapiditatea cu care elita românească și-a însușit formele occidentale, cât și succesul unor specii literare care, în Europa, nu s-au impus fără dificultăți, cum ar fi romanul. La noi nu a existat, de pildă, acea bătălie pro și contra romanului și nici procesele de intenție, din motive de morală, la adresa acestei specii eminamente moderne.
Și alte aspecte ale procesului de sincronizare care începe la 1830 atestă această vocație a occidentaliză rii, pe care cultura română o are, probabil, în „genele” ei latine. Iar exemplul cel mai la îndemână – deși cel mai rar adus în discuție, dintr-o prejudecată, probabil, de sorginte comunistă – este cel al gastronomiei. Cu atât mai mult, cu cât una dintre bijuteriile literaturii noastre gastronomice apare în această perioadă: este vorba de vestita carte intitulată 200 de rețete cercate de bucătărie românească și alte trebi gospodărești, semnată de Mihail Kogălniceanu și C. Negruzzi. O nouă ediție, îngrijită de Liviu Papuc, Bogdan Ulmu, Olga Rusu, Diana Bobică și completată cu o antologie de poezie aparținându-i lui Lucian Vasiliu, vine să întărească atât afirmația că gastronomia epocii pașoptiste era comparabilă cu cea occidentală, cât și observația că, măcar prin cei doi autori, cultura română a găsit calea de racorda elementul practic al gastronomiei cu cel literar. Ceea ce, după știința mea, nu s-a întâmplat în prea multe literaturi europene din acea perioadă.
Să recapitulăm, mai întăi, contextul. Kogălniceanu și Negruzzi nu sunt doi pașoptiști de pluton și nici asocierea lor, în jurul acestui demers literaroculinar, nu este întâmplătoare. Împreună cu Alecsandri, ei sunt, la 1840, întemeietorii „Daciei literare”, a cărei Introducție a fost scrisă de Kogălniceanu. Tot împreună, cei trei sunt asociați la conducerea Teatrului Național din Iași (în 1844), căruia îi și furnizează primele texte dramatice originale în românește. În fine, Negruzzi și Kogălniceanu, în această ordine cronologică, au abordat în mod concertat genul fiziologiei, atât pentru a sincroniza proza noastră cu sistemul de genuri și specii al romantismului european, cât și pentru a inaugura (deocamdată, fără a teoretiza) critica formelor fără fond care, pe fundalul sincronizării sociale, apăruseră deja în Principate.
Nu cred că greșesc dacă leg apariția, în 1841, a primei ediții a celor 200 de rețete cercate... de acest „program” întemeietor, prin care cei trei tineri din al doilea val pașoptist – primul, în Moldova, era reprezentat de deja-bătrânul Gheorghe Asachi – își propuneau să furnizeze noii culturi române niște instrumente fundamentale. Amănuntul că, între aceste instrumente, ei au găsit de cuviință să introducă și gastronomia mi se pare prețios, deoarece leagă morfologic cultura noastră de spațiul mediteraneean, căruia îi aparține prin origine și prin formele inițiale, antice. Pașoptiștii nu-și propuneau, prin urmare, să modernizeze Principatele oricum, pe baza unui model universal și indiferent, ci în acord cu propria lor morfologie spirituală. Pretenția de mai târziu a liberalilor, conform căreia Revoluția de la 1848 a realizat un contact sinalagmatic cu trecutul (pretenție combătută acerb de conservatorul Eminescu), nu este, iată, tocmai lipsită de argumente. Pe dedesubtul transformării accelerate, chiar „revoluționare”, a societății românești, pașoptiștii – în special cei de după 1840 – s-au gândit și la prezervarea unei anumite organicități evolutive. Nu trebuia aruncat peste bord chiar tot bagajul de valori al societății românești și, mai ales, nu trebuiau impuse forme occidentale acolo unde cele românești erau compatibile, cum este cazul gastronomiei.
Cartea de bucate a lui Kogălniceanu și Negruzzi a avut un succes de public apreciabil, pentru acele timpuri. Nu doar că s-au tras, într-un interval foarte scurt de timp, trei ediții (1841, 1842, 1846), dar cel puțin primele două s-au vândut în câte o mie de exemplare. Dat fiind numărul de cititori de carte românească de la acea dată, e o cifră impresionantă. Succesul ei – prin comparație cu tirajele modeste ale cărților de literatură, pe care le cunoaștem datorită listelor de prenumeranți – atestă, fără doar și poate, interesul de care se bucura, la 1840, gastronomia și răspândirea cunoștințelor gastronomice la români. Căci cartea celor doi pașoptiști nu este nicidecum un manual pentru începători, din acest punct de vedere stând mai aproape de Brillat-Savarin, decât de Sanda Marin, de azi. Nici indicațiile de gătit, nici limbajul, nici perspectiva asupra bucatelor nu sunt ale unor neofiți și nu se adresează unor neofiți. E o carte de lectură, în aceeași măsură în care e o carte practică și, ca și cărțile clasice de gastronomie franceză, de pildă, stimulează, poate, mai mult imaginația gastronomică decât experiența propriu- zisă a gă- titului. În tot cazul, citind-o, n e c e s i t a t e a gătitului efectiv nu mai pare la fel de evidentă...
Contrar a ceea ce crede Liviu Papuc în studiul introductiv, aceasta nu este, însă, prima carte de bucate românească. Nu numai că relațiile de călătorie ale străinilor care trec prin Țările Române menționează unanim bucătăria ca fiind una dintre atracțiile locului, fapt care depune mărturie despre soliditatea tradiției în materie. Dar la Biblioteca Academiei Române se află un manuscris, aparținându-i Saftei Brâncoveanu și datând de la sfârșitul secolului al XVIII-lea, intitulat Carte întru care se scriu mâncările de pește i raci, stridii, melci, legumi, erburi și alte mâncări de sec i de dulce, despre orânduiala lor. Manuscrisul conține 293 de rețete, unele din bucătăria europeană (italiană și franceză, în primul rând) și nu este, de fapt, decât o copie târzie după un altul, de la începutul secolului al XVIII-lea, care i-a aparținut Stancăi Cantacuzino, nora Stolnicului. Faptul că, după peste 100 de ani, Kogălniceanu și Negruzzi rețin, ca nucleu reprezentativ al gastronomiei române, aproape același număr de rețete ca și manuscrisele tardo-medievale atestă stabilitatea și organicitatea acesteia.
Dar recenta ediție ieșeană – de-abia a treia reeditare, din 1846 încoace (dacă nu luăm în calcul edițiile-pirat de după 1989) – aduce ceva în plus. Lucian Vasiliu a atașat fiecărei rețete din manualul lui Kogălniceanu și Negruzzi câte un fragment, mai mic sau mai mare, de poezie românească. Din păcate, selecția este discutabilă. Ce să caute, de pildă, niște versuri stupide de Nicolae Dabija („...E iarăși luna mai și iarăși pomii/ până departen ceruri înfloresc./... Haidem, iubita mea, la Căpriana,/ acolo să îți spun că te iubesc!”) ca preambul la rețeta, mult mai frumos scrisă în românește, de Curcan umplut, rețetă care, conținând carne, nu se gătește într-o mănăstire, cum e invocata Căpriana? Sau trei versuri complet banale ale lui Eugen Cioclea („...În clasa a zecea o așteptam în livadă./ Venea în picioarele goale,/ să nu-și trezească părinții din somn.”), la splendida rețetă de „Mazere verde cu marole căpăține”?
Reeditarea cărții de bucate a lui Mihail Kogălniceanu și Costache Negruzzi e binevenită și se adresează deopotrivă gurmanzilor și... gurmanzilor lecturii.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara