Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Arte:
Gala absolvenţilor 2013 de Liana Tugearu

Cu douăzeci şi doi de ani în urmă, se configura, pentru prima oară la noi în ţară, o formă de invăţământ universitar coregrafic.

La această nouă alcătuire am încercat şi eu şi soţul meu, Ioan Tugearu, alături de câţiva profesori, să conturăm viitorul program, inspirându-ne din modele precumpă nitor franceze. Şi secţia respectivă, de Coregrafie, a luat fiinţă în cadrul Universităţii de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L. Caragiale” Bucureşti.
De-a lungul anilor, am urmărit unele producţii ale absolvenţilor UNATC, Secţia de Coregrafie, şi am putut aprecia valoarea lor, dar, implicit, şi valoarea profesorilor acestora. Formaţi la rândul lor pe parcursul anilor, ei sunt astăzi mai mulţi, dar stâlpii de bază ai acestei construcţii universitare au fost şi sunt în continuare, dansatorii, coregrafii şi profesorii universitari Raluca Ianegic şi Sergiu Anghel. Dacă ei au reuşit să contribue la formarea unor coregrafi precum Arcadie Rusu – cu al cărui spectacol Promised Land au ţinut şi directorii Centrului Naţional al Dansului Bucureşti să îşi redeschidă noul sediu din Bulevardul Mărăşeşti – sau ca Galea Bobeică – al cărui spectacol, Hail Love, l-am urmărit în toamna trecută la Studioul Teatrului Odeon – asemenea absolvenţi vorbesc de la sine despre capacitatea pedagogică a celor doi profesori. La sfârşitul acestui an universitar am fost invitată să fac parte din juriul care a apreciat producţiile anului al II-lea de masteranzi în Arta coregrafică, pregătiţi de Raluca Ianegic şi am avut, din nou, revelaţia unor noi talente, dar şi a valorii profesoarei lor. O primă calitate a acesteia s-a evidenţiat prin faptul că nici una dintre cele patru producţii nu a semănat cu celelalte, fiecare evidenţiind personalitatea creatorului ei. Deci, Raluca Ianegic nu şi-a impus propria viziune, ci a ştiut să-l îndrume pe fiecare coregraf pe propria sa cale – calitate esenţială în pedagogie.
Desigur, producţiile nu s-au situat pe aceeaşi scară valorică. Prima dintre ele, piesa Aparent o cină, semnată de Loredana Nicola a fost una dintre cele mai ofertante tematic şi mai ingenios puse în pagină de interpreţii Andrea Gavriliu, Idris Clate, Iaela Buldan, Alexandru Apostol, Adrian Loghin şi coregrafa însăşi. Aparenţa de obişnuit, cum sugera şi titlul, a unei cine oarecare, era contrazisă de relaţiile tensionate dintre comeseni. Relaţii interumane felurite, între un personaj protector şi altul protejat; între personaje care induc frică celui apropiat; între personaje uscate sufleteşte, care resping orice apropiere sau personaje superficiale care reduc orice relaţie la bârfă. Şi astfel, situaţiile care trebuiau să îi apropie pe oameni de fapt îi despărţeau, iremediabil. Desigur, totul se derula în cadrul stilului de dans contemporan, deosebit însă faţă de cel ce se desfăşoară în alte spaţii bucureştene, în primul rând prin faptul că aici dansul era rege, prin el exprimându- se toate intenţiile coregrafului, fără cârjele altor domenii şi tehnologii. În schimb, ca şi în alte spectacole de dans contemporan din ultimii ani, câţiva actori integraţi în spectacol – Idris Clate, Alexandru Apostol şi Adrian Loghin – se exprimau atât de bine prin dans încât nu se deosebeau de dansatorii propriuziş i. Spectacolul Aparent o cină a avut cel mai coerent scenariu coregrafic, integral pus în valoare şi de un final impresionant: un personaj aduna şi trăgea spre el, încet, întregul covor scenic, strângând astfel, de-a valma, obiecte şi corpuri umane, iar la sfârşit întrând şi el în acest uriaş sac de gunoi. Momentul mi-a amintit de o expoziţie de artă contemporană, văzută demult la München, cu un manechin aruncat cu capul în jos într-un coş de gunoi şi cu titlul Societate de consum.
Cel de al doilea spectacol, Zic Zac, care a obţinut şi premiul cel mare, a fost creat de Andrea Gavriliu – rezemată de Ştefan Lupu, cum singură menţiona în program. Şi într-adevăr, cei doi, atât în calitate de înventatori de mişcare originală cât şi în calitate de interpreţi, secondaţi şi de Gabriel Costin, au fost miezul fierbinte care a dat consistenţă şi valoare întregii piese. Foarte fragmentat, mai puţin legat regizoral decât Aparent o cină, spectacolul a excelat în schimb prin originalitatea mişcării şi prin valoarea excepţională a interpreţilor, ambii actori, dar Andrea Gavriliu şi cu Liceul de coregrafie clujană înainte de Facultatea de Teatru, şi cu masterat în Coregrafie. În ceea ce îl priveşte pe actorul Ştefan Lupu, l-am urmărit cu multă încântare şi în alte producţii de dans din ultimii ani, în spectacolele lui Arcadie Rusu, Andreea Novac şi Galea Bobeică, admirându-i de fiecare dată remarcabila plasticitate a mişcării. La calitatea mişcărilor s-a adăugat în această piesă şi calitatea textelor selectate şi spuse de interpreţi, ce atingeau acute probleme contemporane, proprii generaţiei tinere, chiar când erau alese din autori celebri, cât şi jocul ingenios cu proverbe, spuse în zigzag, adică începutul unuia cu sfârşitul altui proverb – dinamica, stălucirea şi dăruirea interpreţilor punând deplin în valoare întreaga construcţie.
Spectacolul realizat de Andreea Belu, Nu ştiu, împreună cu Alexandra Bălăşoiu, Alina Petrică şi Diana Spiridon, a avut un scenariu mai puţin limpede şi o temă unică de mişcare şi anume o continuă confruntare a câte două corpuri, cu porniri adverse, de eliminare reciprocă. „Un specacol despre patru fete care încearcă să supravieţuiască”, ne spunea programul de sală şi deci, pentru cele patru, singura soluţie propusă părea a fi, exclusiv, pulverizarea celorlalţi. Nici jocul de lumini şi de proiecţii, adăugat scenariului, nu reuşea să îmblânzeasă ambientul. Tot astfel, şi spectacolul Oanei Iuliana Albu, In/Out, interpretat de coregrafă împreună cu masteranzii de la actorie, Bianca Popescu, Mihaela Velicu, Lucian Ionescu şi Vladimir Albu, nu a avut un conţinut limpede, fiind o suită de scene desfăşurate ca duete sau solo-uri, în care mişcările interpreţilor erau însă lipsite de expresivitate, cu excepţia desfăşurărilor spaţiale mai bogate ale lui Vladimir Albu, mai multă atenţie fiind acordată jocului rochiilor, voalurilor şi perdelelor albe decât coregrafiei.
Ivirea în spaţiul coregrafic românesc a unor tineri creatori de calitatea Loredanei Nicola şi a Andreii Gavriliu – reale promisiuni pentru dansul contemporan de la noi – sunt un prilej de bucurie, dar şi de îngrijorate întrebări. În actualul context de criză, unde îşi vor pune în valoare puterea creativă? Există totuşi câteva spaţii care ar putea să scoată la lumina rampei aceste noi talente, precum Centrul Naţional al Dansului Bucureşti, Studioul creat de Răzvan Mazilu tocmai pentru tineri la Teatrul Odeon sau secţiunea pentru generaţia de mâine a Explore Dance Festivalului, desfăşurat anual. Să sperăm că solidaritatea de breaslă va funcţiona.


Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara