Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Gaël Faye - Deziluzia de Constanţa Ciocârlie

Gaël Faye, născut în 1983 în Burundi şi instalat în Franţa în 1995, atunci când în ţara sa izbucneşte un război civil, se face cunoscut ca autor şi interpret de muzică apropiată de rapp. Scrie şi poezie, dar abia în 2016 publică la Grasset, cu mult succes, romanul Petit pays. Este nominalizat al Premiului Goncourt, obţine premiul pentru un prim roman francez şi – apreciat mai ales de tineri – e laureat al Premiului Goncourt acordat de liceeni în Franţa şi de studenţi în Polonia, după cum şi al unui premiu al studenţilor francezi. Romanul, deşi nu autobiografic, conţine elemente din viaţa autorului, cum ar fi acela – dezvoltat în fragmentul de mai jos – că este fiul unei mame ruandeze şi al unui tată francez.

N-o să cunosc niciodată adevăratele motive ale despărţirii părinţilor mei. Trebuie să fi existat o confuzie adâncă de la început. Un viciu de fabricaţie în întâlnirea lor, un asterisc pe care nimeni nu-l văzuse, sau nu vrusese să-l vadă. Pe vremuri, părinţii mei erau tineri şi frumoşi. Cu inimile pline de speranţă ca soarele independenţei. Merita să-i vezi! În ziua căsătoriei lor, lui tata nu-i venea să creadă că-i pusese inelul pe deget. Desigur, tata avea un anumit farmec, cu ochii lui verzi şi tăioşi, cu părul castaniu înspicat cu blond şi statura de viking. Dar el nu-i ajungea nici până la glezne Mamei. Şi nu erau de colo gleznele ei! Cu ele începeau picioarele lungi şi fine care făceau să apară cuţite în privirile femeilor şi storuri întredeschise în ale bărbaţilor. Tata era francez din Jura, ajuns în Africa din întâmplare ca să efectueze un serviciu civil, venea dintr-un cătun din munţii care semănau ca două picături de apă cu peisajul din Burundi, dar acolo nu erau femei cu ţinuta Mamei, trestii de apă cu siluetă prelungă, frumuseţi zvelte ca zgârie-norii, cu pielea neagră ca abanosul şi cu ochii mari ai vacilor Ankole. Trebuia să auzi! În ziua nunţii lor, o rumbă nepăsătoare ţâşnea din ghitarele neacordate, fericirea murmura arii de cha-cha-cha sub un cer străpuns de stele. Trebuia să vezi! Nu mai rămânea decât să... Să iubeşti. Să trăieşti. Să râzi. Să exişti. Drept înainte, fără oprire, până la capătul pistei şi chiar ceva mai departe.

Numai că părinţii mei erau nişte adolescenţi descumpăniţi cărora li se cerea subit să devină adulţi responsabili. Abia ieşeau din pubertate, din hormoni, din nopţile lor albe când deja trebuiau să se debaraseze de cadavrele sticlelor golite, să golească scrumierele de chiştoace, să vâre în învelitorile lor discurile cu rock psihedelic, să-şi împăturească pantalonii evazaţi şi cămăşile indiene. Clopotul bătuse. Copiii, impozitele, obligaţiile, grijile sosiseră prea repede, prea repede, şi odată cu ele îndoiala şi tot ce-ţi stă în drum, dictatorii şi loviturile de Stat, programele de ajustări structurale, renunţarea la idealuri, dimineţile când ţi-e greu să te scoli, soarele care întârzie în fiecare zi mai mult în patul lor. Realitatea s-a impus. Aspru. Feroce. Nonşalanţa începuturilor s-a transformat în cadenţă tiranică asemenea tic-tacului implacabil al unui pendul. Firescul s-a luat drept bumerang şi i-a lovit pe părinţii mei în plin obraz, făcându-i să înţeleagă că-şi luaseră dorinţa drept iubire, şi că fiecare născocise calităţile celuilalt. Nu-şi împărtăşiseră visele, ci numai iluziile. Fiecare avusese un vis al său, unul egoist, şi nu erau gata să răspundă aşteptărilor celuilalt.

Însă pe vremuri, înainte de toate astea, înainte de ce voi povesti şi de tot restul, a fost fericire, viaţă fără nevoia de a o explica. Existenţa era aşa cum era, aşa cum fusese totdeauna şi cum aş fi vrut să rămână. Un somn plăcut, liniştit, fără ţânţari care să-ţi bâzâie la ureche, fără acea ploaie de întrebări care a sfârşit prin a bate toba în tinicheaua capului meu. Pe vremea fericirii, dacă mă întrebai „Cum îţi merge?” răspundeam totdeauna „Merge!”. Prompt. Fericirea nu-ţi cere să gândeşti. Abia pe urmă am început să-mi pun întrebarea. Să cântăresc ce merge şi ce nu merge. Să mă eschivez, să dau nelămurit din cap. De altfel, toată lumea începuse s-o facă. Oamenii nu mai răspundeau decât „Merge cumva”. Căci viaţa nu mai putea să meargă foarte bine după tot ce ni se întâmplase.

2

Începutul sfârşitului fericirii cred că urcă până în ziua aceea de Sfântul Nicolae, pe terasa mare a lui Jacques, la Bukavu, în Zair. O dată pe lună îl vizitam pe bătrânul Jacques, devenise un obicei. În ziua aceea, Mama ne-a însoţit deşi nu-i prea mai vorbea Tatei de câteva săptămâni. Înainte de a pleca, am trecut pe la bancă să scoatem valută. Ieşind, Tata a spus: „Suntem milionari!”. În Zairul lui Mobutu devalorizarea banilor era atât de mare încât cumpărai un pahar de apă cu bilete de cinci milioane.

După trecerea frontierei, lumea se schimba. Reţinerea burundeză făcea loc tumultului zairez. În această mulţime turbulentă, oamenii simpatizau, intrau în vorbă, se ocărau ca într-un târg de vite. Copii zgomotoşi şi murdari trăgeau cu ochiul la retrovizoare, la ştergătoarele de parbriz şi la jantele roţilor mânjite de apa care ţâşnea din bălţile stătătoare, frigărui de capră îţi erau propuse pentru câteva roabe de bani, tinere mame se strecurau printre şirurile de camioane de marfă şi de minibuse bară la bară ca să vândă pe ascuns câteva ouă coapte tăvălite în sare, alune picante în punguliţe, cerşetori cu picioarele răsucite de poliomelită cereau câteva milioane ca să poată supravieţui urmărilor nefericite ale căderii zidului Berlinului şi un pastor, în picioare pe capota Mercedesului său care zdrăngănea, anunţa în gura mare iminenţa sfârşitului lumii, ţinând în mână o biblie în swahili legată în piele de piton regal. În ghereta ruginită, un soldat aţipit agita încetişor o apărătoare de muşte. Efluviile de gaz amestecate cu aerul cald uscau gâtlejul funcţionarului de mulţi ani. Pe drumuri, imense cratere formate unde fuseseră gropi zdruncinau maşinile. Dar asta nu-l împiedica deloc pe vameş să o inspecteze meticulos pe fiecare, verificând aderenţa cauciucurilor, nivelul apei din motor, buna funcţionare a semnalizatoarelor. Dacă vehicolul nu dădea la iveală niciuna din defecţiunile sperate, vameşul cerea un certificat de botez sau de la prima comuniune ca să permită intrarea în ţară.

În după-amiaza aceea, obosit de hărţuială, Tata a sfârşit prin a da bacşişul pe care-l reclamau aceste manevre groteşti. Bariera s-a ridicat în sfârşit şi am putut să ne continuăm calea în fumul pe care-l degajau izvoarele de apă caldă de la marginea drumului.

Între orăşelul Uvita şi Bukavu, ne-am oprit în birturi ca să cumpărăm clătite cu banane şi cornete de termite fripte. În vitrina crâşmelor erau atârnate tot felul de anunţuri mirobolante: „Fouquet’s de pe Champs Elysées”, „Snack-bar Giscard d’Estaing”, „Restaurant ca la voi acasă”. Când Tata şi-a scos polaroidul ca să imortalizeze aceste firme şi să celebreze inventivitatea locală, Mama a tresărit şi i-a reproşat că se minunează de un exotism destinat albilor.

După ce am fost pe punctul să strivim nenumăraţi cocoşi, răţoi şi copii, am ajuns la Bukavu, un fel de Paradis de pe malul lacului Kivu, vestigiu de art deco al unui oraş pe vremuri futurist. La Jacques, masa era pusă, gata să ne primească. Comandase creveţi proaspăt aduşi de la Mombassa. Tata era încântat:

– Nu-i chiar ca un platou de stridii, dar îţi cade bine să mănânci lucruri bune din timp în timp!

– De ce te plângi, Michel? Mănânci prost acasă? spuse Mama fără tandreţe.

– Da! Tâmpitul ăla de Prothe mă obligă să înghit fasole africană la fiecare prânz. Măcar de ar şti să fiarbă ca lumea un antricot!

– Nu-mi spune, Michel! a intervenit acques. Maimuţoiul meu din bucătărie frige orice sub pretext că asta omoară paraziţii. Nici nu mai ştiu cum e un grătar bun în sânge. De abia aştept să ajung la Bruxelles ca să fac o cură de amibe!

Hohot de râs general. Doar Ana şi cu mine stăteam tăcuţi la capătul mesei. Eu aveam zece ani, ea şapte. Poate din cauza asta ne scăpase umorul lui Jacques. În orice caz, ne era interzis categoric să vorbim dacă nu ni se adresa cineva. Era o regulă de aur când eram invitaţi undeva.Tata nu suporta să se amestece copiii în conversaţia adulţìlor. Mai ales la Jacques, care îi era ca un al doilea tată, un model, în aşa măsură încât îi imita, fără măcar să-şi dea seama, expresiile, mimica şi până şi inflexiunile vocii. „El m-a învăţat ce-i Africa!” îi spunea deseori Mamei.

Aplecat sub masă ca să se apere de vânt, Jacques şi-a aprins o ţigară cu bricheta din argint gravată cu doi cerbi. Apoi s-a ridicat, a scos pe nări câteva rotocoale şi, un moment, a privit spre lacul Kivu. De pe tarasa lui se vedea o salbă de insuliţe pierdute în depărtare. Iar mai încolo, pe celălalt mal al lacului, se zărea oraşul Cyangugu, din Ruanda. Mama îşi aţintise ochii într-acolo. Gânduri apăsătoare trebuie să-i fi trecut prin minte de câte ori prânzeam la Jacques. Ruanda, ţara ei părăsită în 1963 în timpul unei nopţi de masacru, la lumina flăcărilor care incendiau casa familiei, această ţară în care nu se întorsese de la patru ani, era acolo, la câteva ancabluri, aproape s-o atingi cu mâna.

În grădina lui Jacques iarba era impecabil tunsă de un bătrân grădinar care îşi agita coasa cu mari mişcări balansate, ca pe o crosă de golf. În faţa noastră, colibri de un verde metalic se ocupau cu suptul nectarului din ibiscul roşu, oferindu-ne un adevărat balet. Un cuplu de berze cu coroană păşea la umbra lămâilor şi a goyavierilor. Grădina lui Jacques mişuna de viaţă, strălucea de culori, răspândea un parfum dulce de lămâiţă. Cu amestecul ei de lemnărie rară, provenită din pădurea de la Nyungwe şi de rocă neagră şi poroasă care provenea din vulcanul Nyiragongo, casa lui semăna cu o cabană din Elveţia.

Jacques a făcut să sune clopoţelul bătând cu el în masă şi bucătarul a sosit numaidecât. Ţinuta lui, bonetă şi şorţ alb, contrasta cu picioarele desculţe şi crăpate.

- Mai dă-ne trei beri şi debarasează un pic bordelul ăsta, a ordonat Jacques.

- Ce mai faci, Evariste? l-a întrebat Mama pe bucătar.

- Slavă Domnului, destul de bine, Doamnă!

– Lasă-l pe Dumnezeu în pace, te rog! a replicat Jacques. Ţi-e bine pentru că au mai rămas în Zair câţiva albi care fac să meargă lucrurile. Fără mine, ai cerşi ca toţi ceilalţi de felul tău.

– Când îl pomenesc pe Dumnezeu, la Domnia Ta mă gândesc, stăpâne! a răspuns bucătarul, maliţios.

– Nu-ţi bate joc de mine, pocitanie! 


Prezentare şi traducere de Constanţa Ciocârlie

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara