Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Arte:
Gală extraordinară de balet de Liana Tugearu

Prin deschiderea stagiunii 2016-2017 a Operei Na- ţionale Bucureşti cu două Gale extraordinare, prima de canto, cea de a doua de balet, la numai două zile diferenţă, noua directoare interimară a instituţiei, Beatrice Rancea, a dorit să demonstreze, cu claritate, că atmosfera s-a calmat, s-a echilibrat şi compartimentele Operei funcţionează din nou în chip firesc, după degringolada care a dat peste cap instituţia la sfârşitul stagiunii trecute.

Gala de balet a fost într-adevăr strălucitoare, prin multe dintre piesele şi interpreţii care le-au pus în valoare, reuşind, în regia coregrafului Renato Zanella şi sub bagheta dirijorului Pietro Salvaggio, să ţină cumpăna între numărul de piese din repertoriul clasic şi partiturile moderne, de diferite facturi. Ce e drept, în prima parte, această strălucire a fost datorată mai mult invitaţilor străini, pentru ca în cea de a doua parte să se echilibreze balanţa, contribuţiile interpreţilor Baletului Operei bucureştene contând şi ele în conturarea valorică a recitalului. Dar poate cel mai important lucru este faptul că compania de balet, dezmembrată în această primăvară, şi-a refăcut potenţialul, prin recuperarea unor dansatori valoroşi, precum Ovidiu Matei Iancu, expulzat acum vreo doi ani de fostul director al Baletului, apoi şi-a pus în valoare o serie de talente precum Cristina Dijmaru, Adina Tudor, Bogdan Cănilă, Robert Enache şi încă mulţi alţii şi a făcut şi achiziţii de noi dansatori, dintre care deja se remarcă Ada Gonzales, venită de la Teatrul de Balet din Sibiu. Urmărind diferitele piese ale Galei de dans, vom încerca să punctăm direcţiile coregrafice ilustrate de acest recital, în care au evoluat mulţi dansatori veniţi pentru prima oară pe o scenă românească şi multe, chiar foarte multe nume de coregrafi necunoscuţi până acum la noi, desigur situaţi pe trepte valorice diferite.

Gala a debutat cu o coregrafie de Renato Zanella, înterpretată cu mult farmec de Adina Tudor – o dansatoare care are însă o gamă mult mai largă de posibilităţi interpretative – şi anume piesa Un ballo în maschera, pe care o văzusem iniţial dansată într-un recital de Simona Noja, mai potrivit denumită atunci, Strauss incontra Verdi, ţinând cont de muzică. Au urmat în ambele părţi ale recitalului şi alte piese semnate de acelaşi coregraf, care conduce acum compartimentul de balet al Operei. Atât piesa Polca Pizzicato dansată de Mihaela Soare şi Valentin Stoica, cât şi cele trei dansuri numai pentru băieţi şi anume Éljen a Magyar, (cu Egoitz Segura, Miguel Duran, Cristian Gîdoi, Maxime Latapie, David Mannara, Rugiero Daniele, Marco Corcella, Federico Ginetti şi Ionuţ Diniţă), apoi Leichtes Blut (cu Bogdan Cănilă, Vlad Toader, Valentin Stoica ) şi Perpetuum mobile ( cu Sergiu Dan, Ryou Takaya, Cristian Preda, Alessandro Audisio), toate pe muzică de Johann Straussfiul, îl situează pe coregraf în marea familie de creatori de dans neoclasicomodern, nota sa personală fiind marcată de un dinamism tonic şi de mult umor. O altă direcţie neoclasicomodernă a fost ilustrată de lucrarea Labyrint of Solitude, pe muzică de Antonio Vivaldi, Chaconne, interpretată de Davide Dato, de la Opera de Stat din Viena, un dansator care a dovedit că are o mare bogăţie de nuanţe în conturarea fiecărei mişcări. Calitatea interpretării sale a acoperit şi construcţia uşor confuză a coregrafiei semnate de Patrick de Bana. Tot în stil neoclasic a creat şi Mauro Bigonzetti, pe muzică de Bruno Moretti după Claudio Monteverdi, piesa Caravaggio, interpretată de doi dansatori de la Teatro alla Scala, Nicoletta Manni şi Timotei Andrijaşenko. Poezia piesei s-a datorat mai mult jocului de clarobscur al luminilor, decât concepţiei coregrafice. Tot de nivel mediu a fost şi coregrafia gândită chiar de interpreţii Joaquin de Luz, de la New York City Ballet şi Sergio Bernal de la Ballet Nacional de España, piesă numită Folia de Caballeros. Muzica atribuită unui anonim spaniol de secol XVIII, la Folia española, a servit unei întreceri coregrafice, mai mult sau mai puţin inspirată, între doi cavaleri. În fine, o linie care se înrudeşte parţial cu cea a lui Forsythe, a fost aceea promovată de Wayne McGregor, în piesa Chroma, pe muzică de Joby Talbot şi The White Stripes, interpretată de cuplul de la The Royal Ballet, Lauren Cuthbertson şi Federico Bonelli, mişcările lor ritmate, sacadate sugerând o uşoară caricaturizare a formelor clasice. Dar a fost prezent în recital chiar stilul lui William Forsythe, cu clasicul său răsturnat, preluat din ultima premieră a echipei care a condus Baletul Operei bucureştene anterior, şi anume un duet din piesa In the Middle, Somewhat Elevated, în care au excelat, acum ca şi atunci, Cristina Dijmaru şi Bogdan Cănilă.

Dansul de caracter a fost reprezentat în recital de interpreţi de valoare, precum Esther Jurado, de la Ballet Nacional de España. Coregrafia semnată de interpretă şi de Ricardo Cue, pe muzică de Manolo Sanlucar, din Medeea, a pus în valoare, forma mult îndrăgită de dans flamenco, cu percuţia picioarelor şi a castanietelor, cu plastica răsucită a mişcărilor braţelor şi a corpului în rotaţie, mai întâi în Zambra, iar în partea a doua a recitalului în Suită spaniolă, Asturias, pe muzica lui Isaac Albeniz şi în coregrafialui Carls Vilán. Genul specific de temperament , supranumit şi „arta tensiuni stăpânite” a fost ilustrat şi de Sergio Bernal de la aceeaşi Companie spaniolă, în El sombrero de tres picos, Farruca, pe muzica lui Manuei de Falla şi în coregrafia lui Antonio Ruiz Soler. Dar dansatorul Sergio Bernal stăpâneşte la fel de bine atât percuţia picioarelor de tip flamenco cât şi tehnica dansului casic.

O notă aparte, de neoclasic, înrudit însă cu dansul contemporan, ca mişcare dar şi ca vestimentaţie simplă, de stradă, a fost adusă în recital de o clasiciană care era numită în 1998, étoile de l’Opera de Paris, Aurélie Dupont, acompaniată de Alessio Carbone. Fără nimic sectaculos, coregrafia lui Benjamin Millepied, Together Alone, pe muzică de Philip Glass, dansată la demipoint, a introdus în recital o notă de poezie autentică şi delicateţe, în care braţele, gâtul, umerii scriau un poem al unei perechi legate de fire nevăzute, care ori de cîte ori încercau să se despartă nu o puteau face. Tot cei doi interpreţi de la Opera din Paris, au interpretat, în partea a doua a recitalului, un duet din spectacolul Parcul, montat la Opera din Paris în 1994 de Angelin Preljocaj, pe muzică de Mozart, şi anume pe un adagio din Concertul de pian nr.23, cântat la pian de Luminiţa Băraru. Duetul a fost cel mai cald moment al spectacolului, de un dramatism delicat, învăluit într-o curgere a mişcării plină de poezie, mai puţin conform însă cu gustul publicului de Operă, sensibil mai ales la spectaculos şi performanţă. În fine, Alessio Carbone a interpretat şi piesa lui Maurice Béjart, Arepo, în stilul modern al acestuia.

Clasicul, în formele sale istorice, consacrate, a ocupat desigur un loc important în cadrul recitalului, începând cu Lacul lebedelor de Ceaikovski, din care Lauren Cuthbertson şi Federico Bonelli de la The Royal Ballet au înterpretat cu o tehnică bine stăpânită, dar fără strălucire, Pas de deux din actul III, în cunoscuta coregrafie a lui Marius Petipa, iar patru balerine de la Opera Naţională Bucureşti, Diana Gal, Remi Tomioka, Alice Minoiu şi Kana Arai, au dansat cu acurateţe binecunoscutul cuartet al Lebedelor mici. Nu a lipsit nici chintezenţa romantismului, Giselle, de Adolphe Adam, în coregrafia şi ea consacrată a lui Jean Coralli şi Jules Perrot, din care Nicoletta Mani şi Timotei Adrijaşenko, de la Teatro alla Scala, au interpretat , corect, Pas de deux din actu II, dar fără să transmită şi emoţia proprie momentului, cum aprecia şi prima balerină, Leni Dacian, aflată lângă mine, care dansase de multe ori acest rol. A urmat un Pas de deux din Corsarul, pe muzica lui Ludwig Mincus, şi coregrafia lui Marius Petipa, interpretat de Cristina Dijmaru de la Opera Naţională Bucureşti, acompaniată de Joaquin de Luz, de la New York City Ballet, piesă executată cu acurateţe, eleganţă şi siguranţă tehnică, ambii fiind buni clasicieni. Apoi Baiadera, pe muzica aceluiaşi Mincus, şi în coregrafia lui Mihai Babuşka după Marius Petipa, a demonstrat că compania de balet a Operei bucureştene, are un ansamblu şi el în formă, iar Donizetti Pas de deux, în coregrafia lui Manuel Legris, interpretat de Nataşa Mair şi Davide Dato, de la Wiener Staatsballett, au dovedit calitatea lor de buni tehnicieni ai dansului clasic, ea excelând în turaţie, el în sărituri şi baterie, iar coregrafia căpătând oarecare personalitate prin uşoare nuanţe de umor. Teme şi variaţiuni, Adagio şi Finale, pe muzica lui Ceaikovski şi în coregrafia lui George Balanchine, au încheiat spectacolul, umplând scena cu balerinii Operei, între care rolurile prime le-au revenit lui Ovidiu Matei Iancu şi Ada Gonzales, singura care a reuşit să strălucească. Pe Ovidiu Matei Iancu îl aşteptăm în roluri care să-i pună deplin în valoare strălucirea tehnică, dar şi maturitatea artistică, pe care i-am admirat-o la Teatrul de Balet din Sibiu.

Revitalizarea Companiei de balet a fost deplin demonstrată, dar o voce proprie nu avem în continuare, după ce zeci de ani am avut-o şi am prezentat- o în turnee în toată Europa şi America şi în festivaluri internaţionale. Oare cei care decid soarta dansului nu sunt conştienţi de necesitatea acestei voci proprii? Cândva, într-un interviu din 1988, Oleg Danovski – de la a cărui naştere se împlinesc 100 de ani în ianuarie 2017 – punea altfel aceeaşi întrebare: „Cîte mari creaţii naţionale de balet sînt prezentate azi, în stagiune, la Opera Română?”

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara