Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Gală cu poeţi de Daniel Cristea-Enache

Puţine manifestări literare la care am participat în ultimii ani au fost atît de frumoase precum cea de la Alba Iulia – şi am fost la multe. Pentru mine a fost o premieră să asist la Gala Poeziei Române Contemporane, aflată deja la a cincea ediţie; deci nu am cum să compar cu Galele anterioare. Reperul (şi standardul valoric) se fixează acum, iar în 2016 termenul comparaţiei va fi acest splendid recital comun al unora dintre cei mai reprezentativi poeţi ai noştri.

Lista lor, girată la final de Nicolae Manolescu, a fost obţinută prin identificarea numitorului comun din opţiunile asumate de nouă critici literari. Fiindcă m-am numărat printre cei nouă, pot spune că nu au existat nici un fel de consultări între noi: fiecare a venit cu o listă cu douăzeci de poeţi pe care îi considera importanţi. Au fost deci nouă liste individuale datorate lui Vitalie C iobanu, Al. Cistelecan, Dan Cristea, Daniel C ristea- Enache, Mircea A. Diaconu, Gabriela Gheorghişor, Gheorghe Grigurcu, Irina Petraş, Răzvan Voncu. În urma centralizării lor, a rezultat un clasament în care primele locuri au fost ocupate de Gabriel Chifu şi Aurel Pantea (8 voturi), Marian Drăghici, Ioan Moldovan, Ion Mureşan, Ioan E s. Pop şi Nicolae Prelipceanu (6 voturi), Emil Brumaru şi Vasile D an (5 voturi). În total, pe cele nouă liste s-au regăsit nouăzeci şi cinci de poeţi – lui Nicolae Manolescu revenindu-i sarcina destul de ingrată de a face selecţia finală, astfel încît să mulţumească şi gusturile celor nouă critici, şi pe al său.

În ce mă priveşte, m-am bucurat să văd că mulţi dintre poeţii propuşi de mine s-au regăsit şi pe listele colegilor de critică şi istorie literară, şi pe lista finală. E drept că unii dintre ei nu au putut participa, din motive obiective. A fost un fel de verificare pentru mine, un test la fel de dificil ca oricare altul, dat cu o foaie albă în faţă. Eşti singur cu cunoştinţele tale, cu priceperea ta, cu intuiţia proprie: abia la final, vei vedea ce a ieşit.

Singurătatea aceasta fundamentală am văzut-o, live, şi în recitalul comun de la Alba Iulia, în ochii poeţilor care îşi citeau versurile. Eram mulţi acolo, da, fiindcă publicul a fost consistent; dar pe scenă, după ce Criticul îl introducea pe Poet, acesta rămînea fragil şi vulnerabil în faţa noastră, confruntat cu atenţia şi curiozitatea spectatorilor. La şuşele „poetice” de care este plină România culturală şi în care veleitarii predomină, nu există asemenea emoţii şi astfel de singurătăţi. Veleitarii au numai convingeri, dintre care cea mai puternică este a propriei, indiscutabile, valori – în timp ce poeţii veritabili sînt mai degrabă crispaţi, contorsionaţi, adînciţi în ei înşişi. Cum să iasă de acolo, din interiorul imaginarului poetic, pe o scenă cu un microfon şi cum să facă astfel încît viziunile lor să intre într-un format cu publicul la vedere?

Cu o frumoasă gentileţe şi o extraordinară înţelegere a acestor dificultăţi, criticul-amfitrion a oferit fiecărui poet un spaţiu de confort, punîndu-se voit în umbră. Gala a fost, de altfel, un recital comun, iar nu un turnir cu stabilirea, la final, a unui cîştigător. Aici, ori cîştigau toţi poeţii – ori ratau, de asemenea, împreună.

Să vedem succesiunea. Primul chemat pe scena de pe Aleea Muzeului Naţional al Unirii a fost Ioan Es. Pop, a cărui stînjeneală în a se exprima public e bine cunoscută. Riscînd, Nicolae Manolescu a chemat deci un timid să spargă gheaţa; dar spre surpriza tuturor (şi a lui însuşi), timidul Pop s-a descurcat de minune. A urmat Vasile Dan, a cărui poezie reflexivă nu se potriveşte defel cu o lectură publică. I-a fost deci la fel de greu – de data aceasta nu din timiditate a omului, ci din condiţia liricii sale. Diferenţa s-a văzut o dată cu intrarea în scenă a lui Liviu Ioan Stoiciu, care a dat una dintre cele mai pregnante secvenţe ale Galei. Poezia lui Stoiciu e dinamică şi palpabilă, iar lectura ei a fost excepţională.

A venit rîndul lui Robert Şerban, al cărui lirism minimalist nu e pe gustul meu, dar care a recitat superb, întinzînd mîna spre un Dumnezeu găsit pe Twitter şi Facebook. Recitatorii de calibru au ocupat această secţiune mediană: după Robert Şerban a venit Varujan Vosganian, autor capabil să vorbească şi în faţa unei săli cu patru sute de oameni (cum a fost la lansarea romanului Cartea şoaptelor, la MŢR) şi a cărui problemă nu e deci că nu ştie să facă o lectură publică, ci că o face prea bine. Un adevărat happening a oferit, voit şi „ajutat”, următorul poet – pe cît de bun, pe atît de puţin cunoscut publicului larg. E vorba de Marian Drăghici, care ne-a emoţionat pe toţi (chiar şi pe Manolescu, deşi acesta n-ar recunoaşte-o în veci) şi pe ale cărui versuri dedicate lui Ioan Flora, într-o uluitoare sincronie, au început să bată clopotele la Catedrală.

A urcat apoi pe scenă, cuminte- ardeleneşte, Ioan Moldovan, autorul uneia dintre cele mai bune cărţi de poezie citite de mine în ultima vreme şi despre care am scris recent în România literară. Cu Moldovan n-ai nici o emoţie: mereu va face ce trebuie, cum trebuie, la vîrf, cu vorbe puţine şi versuri memorabile. În schimb, George V ulturescu n-a ales bine poemele de citit: prea lungi şi încărcate (eroarea pe care a făcut-o şi Traian Ştef la Turnirul de la Balcic), ele n-au putut reţine atenţia publicului decît în prima jumătate.

A urmat Arcadie Suceveanu, perfect adaptat contextului şi care – autor polivalent – tocmai primise un Premiu la Literatură pentru Copii la Premiile Uniunii Scriitorilor, cu o seară înainte. Suceveanu, ca şi Vosganian, citeşte şi recită prea bine. Sugestia mea e să facă pe viitor nişte erori, fie ele şi calculate, să aibă rupturi în discursul atît de rotund. A urmat un gest frumos al criticului de pe scenă: a citit versurile unui alt mare critic (şi încă de poezie) care nu a putut fi prezent. Nicolae Manolescu a citit din Gheorghe Grigurcu, căruia poeţi din toate generaţiile îi datorează atîtea; şi momentul a fost unul deosebit. A venit apoi rîndul lui Mircea Bârsilă, poet pe care îl preţuiesc mult, dar care – iarăşi – a selectat poeme îndeajuns de lungi pentru ca lumea, oricît de atentă iniţial, să înceapă să se foiască; şi al lui Ion Cocora, a cărui poezie o cunosc mai puţin, dar din care cu siguranţă poetul ar fi putut citi ceva mai scurtuţ.

Interesul tuturor a revenit (al meu, pe cuvînt, a fost constant) odată cu Leo Butnaru, care a citit admirabil versuri şi a mai făcut şi glume, ca dovadă că liricul nu trebuie să fie chiar tot timpul încercănat şi livid. Iar de aici încolo (Butnaru included) totul a fost perfect, Gala cîştigînd în intensitate şi devenind tot mai impredictibilă. Gellu D orian a găsit punctul de echilibru între textul poetic scris şi lectura lui, „recitarea” fiind cu ghilimele tocmai fiindcă a fost strînsă, ne-retorică, fără efecte. Traian Ştef a fost puternic şi subtil, cum îl ştiam, în poezie şi extrem de persuasiv în citirea ei cu voce tare, cu modulaţii captivante. Iar cu Cassian Maria S piridon, am mai rîs o dată de cenzura care i-a masacrat volumul de debut, fiindcă, pînă la urmă, aşa merită să ne despărţim de vremea cenzurii ceauşiste în care, chipurile, cenzura era desfiinţată: rîzînd.

La secvenţa ce a urmat, am rămas toţi cu gurile căscate. Octogenarul Ion Horea a recitat din memorie un poem cu nu ştiu cîte strofe, care i-a adus şi pe trecătorii din preajmă lîngă noi. O lirică patriotică, adică exact ce nu-mi place îndeobşte, m-a impresionat şi pe mine la fel de mult: părea că Ardealul a venit şi el la Gala cu aceşti mitici dezinvolţi şi cinici, să-i reînveţe Istoria. Efectul Horea a fost atît de puternic, încît l-a perturbat pe Adrian Popescu, care de obicei citeşte excelent şi, vorba ceea, are şi ce să citească. Din păcate pentru el, cam toţi aveam încă-n cap versurile anterioare, astfel că efectul Adrian Popescu a ieşit diminuat. Norocul următorului poet, Gabriel Chifu, a fost că selectase un poem cu care s-a putut schimba nu numai registrul (întrucît fiecare poet avea şi are mai multe registre), ci şi regimul: dintr-unul emoţional, pe linia poeziei social- naţionale, într-unul intelectual. Abia la poemul lui Chifu cu lumea lui Caragiale, lung şi el, dar remarcabil citit, spiritul regăţenesc a revenit în fief-ul ardelenesc.

Finalul le-a aparţinut, cum era şi firesc, lui Aurel Pantea, gazda chemată insistent pe scenă de critic şi venind imperial spre ea, şi lui Nicolae M anolescu, pe a cărui listă aceşti poeţi au avut nu şansa, dar meritul să fie. Seara venise deja odată cu versurile lui Pantea şi Gala cu poeţi s-a încheiat cu unul care tocmai primise Premiul Uniunii Scriitorilor pentru Poezie.

După care Constantin Chiriac ne-a reînvăţat ce înseamnă teatrul, iar Liviu Cernat (vioară) şi Ovidiu Pârjol (pian) ne-au reînvăţat ce înseamnă muzica. Dar aceste minunate lecţii vor face subiectul unui alt text semnat de criticul căruia îi place să fie reporter atunci cînd „pe teren” sînt poeţi.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara