Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Gabriel García Márquez - Vine un bărbat pe ploaie (1954) de Tudora Şandru-Mehedinţi


Povestirea publicată în această pagină face parte din volumul Ochi de cîine albastru, ce va apărea în curînd la Ed. Rao, în traducerea Tudorei Şandru Mehedinţi. Volumul conţine primele povestiri scrise de Márquez între 1947 şi 1955, publicate iniţial în suplimentul literar al ziarului "El Espectador" din Bogota şi adunate într-o carte abia după 20 de ani.

Şi-n alte rînduri tresărise cu aceeaşi spaimă cînd se aşezase să asculte ploaia. Auzea scrîşnetul grilajului de fier; auzea paşi de bărbat pe cărarea pietruită şi zgomot de bocanci şterşi apăsat pe dale, în dreptul pragului. Nopţi în şir aşteptă ca bărbatul să bată în uşă. Dar apoi, cînd învăţă să desluşească nesfîrşitul răpăit al ploii, crezu că musafirul imaginar n-avea să treacă niciodată pragul şi se deprinse să nu-l mai aştepte. A fost o hotărîre definitivă, luată în acea noapte furtunoasă de septembrie, cu cinci ani în urmă, cînd s-a apucat să cugete la viaţa ei şi şi-a spus: ,În ritmul ăsta, o să sfîrşesc îmbătrînind". De atunci, zgomotele ploii s-au schimbat, şi alte voci au înlocuit paşii bărbatului pe cărarea pietruită.

Totuşi, în ciuda hotărîrii ei de a nu-l mai aştepta, cîteodată grilajul scrîşnea din nou şi bărbatul îşi ştergea iar apăsat bocancii în dreptul pragului, ca înainte. Însă pe atunci ea era pătrunsă de noi revelaţii ale ploii. Îl mai auzea o dată pe Noel, băiatul de cincisprezece ani, cum îi dădea lecţii de religie papagalului; şi auzea melodia îndepărtată şi tristă cîntată la gramofonul pe care-l vînduseră unui negustor de vechituri cînd ultimul bărbat din familie murise. Ea învăţase să recupereze din ploaie vocile pierdute în trecutul casei, vocile cele mai pure şi îndrăgite. Astfel încît a fost o noutate surprinzătoare şi minunată noaptea aceea de furtună cînd bărbatul care deschisese de atîtea ori grilajul de fier păşi pe cărarea pietruită, tuşi în prag şi bătu de două ori în uşă.

Cu chipul adumbrit de o tulburare de neînvins, ea făcu un uşor gest cu mîna, îşi întoarse privirea spre locul unde se afla cealaltă femeie şi spuse:

- a venit.

Cealaltă stătea la masă, cu coatele sprijinite de scîndurile de stejar, groase, negeluite. Cînd auzi bătăile, îşi întoarse privirea spre lampă şi păru că e cuprinsă de un tremur violent.

- Cine poate fi la ceasul ăsta? întrebă.

Şi ea, senină, cu siguranţa cuiva care spune cuvinte la care s-a gîndit ani de zile:

- Nu contează. Oricine ar fi trebuie că-i îngheţat.

Femeia se ridică, urmărită îndeaproape de privirea celeilalte. O văzu luînd lampa. O văzu pierzîndu-se pe coridor. Auzi, din salonul în penumbră şi printre zgomotele ploii pe care bezna le înteţea, auzi paşii ei îndepărtîndu-se, şchiopătînd pe dalele desprinse şi tocite din pridvor. Apoi auzi zgomotul lămpii izbite de perete şi în sfîrşit lanţul desprinzîndu-se din belciugele ruginite.

Preţ de cîteva clipe n-a mai auzit decît glasuri îndepărtate. Discursul confuz şi fericit al lui Noel, aşezat pe un butoi, povestindu-i papagalului său despre Dumnezeu. Auzi scrîşnetul drugului în curte, cînd moşul Laurel deschidea poarta cea mare ca să intre carul cu cei doi boi. O auzi pe Genoveva făcînd zarvă în casă, ca întotdeauna, fiindcă veşnic, ,veşnic găsesc nenorocita de baie ocupată". Şi apoi iar glasul lui moş Laurel slobozind vorbele-i soldăţeşti de ocară, în vreme ce dobora turturele cu aceeaşi puşcă pe care o folosise în ultimul război civil pentru a pune pe fugă, el singur, o întreagă divizie de la comenduire. Ajunse chiar să creadă că, de data asta, episodul se va sfîrşi cu bătăile în uşă, aşa precum odinioară se sfîrşise cu zgomotul bocancilor şterşi apăsat în dreptul pragului, şi se gîndea că femeia cealaltă deschisese şi nu văzuse decît glastrele de flori în bătaia ploii şi strada tristă şi pustie.

Dar curînd prinse să desluşească voci în întuneric. Şi auzi din nou paşii cunoscuţi şi văzu umbrele pe peretele pridvorului. Atunci îşi dădu seama că, după ani mulţi de încercări, după nenumărate nopţi de şovăire şi căinţă, bărbatul care deschidea grilajul de fier se hotărîse să intre.

Femeia se întoarse cu lampa, urmată de cel de curînd venit; o puse pe masă, iar el - fără să iasă din cercul de lumină - îşi scoase haina de ploaie, întorcîndu-şi spre perete chipul răvăşit de furtună. Atunci, ea îl văzu pentru prima oară. La început îl privi ţintă. Apoi îl măsură din cap pînă-n picioare cu o privire stăruitoare, temeinică şi gravă, de parcă ar fi cercetat o pasăre, nu un bărbat. În cele din urmă îşi întoarse ochii spre lampă şi cugetă: ,E el, oricum. Cu toate că mi-l închipuiam ceva mai înalt".

Femeia trase un scaun lîngă masă. Bărbatul se aşeză, picior peste picior, şi-şi desfăcu şiretul de la un bocanc. Femeia luă loc alături de el, vorbindu-i firesc de ceva, iar ea, care stătea în balansoar, nu izbutea să înţeleagă. Dar, luînd seama la gesturile lor fără cuvinte, se simţea izbăvită de faptul că fusese părăsită şi se convingea că aerul prăfuit şi stătut mirosea din nou ca înainte, ca şi cînd ar retrăi vremea în care bărbaţii intrau năduşiţi în dormitoare, iar Ursula, buimacă şi plesnind de sănătate, dădea fuga în toate după-amiezile, la patru şi cinci, să vadă de la fereastră trenul trecînd. Ea îl vedea gesticulînd şi se bucura că necunoscutul se purta astfel; că înţelegea că, după o călătorie anevoioasă, rătăcindu-se adesea, găsise în cele din urmă casa pierdută în furtuna dezlănţuită.

Bărbatul prinse să-şi descheie cămaşa. Îşi scosese bocancii şi stătea aplecat deasupra mesei, uscîndu-se la căldura lămpii. Atunci cealaltă femeie se ridică, se duse la dulap şi se întoarse la masă cu o sticlă pe jumătate plină şi cu un pahar. Bărbatul apucă gîtul sticlei, scoase cu dinţii dopul de plută şi-şi turnă o jumătate de pahar din licoarea verde şi groasă. Apoi bău pe nerăsuflate, cu o emoţie plină de exaltare. Iar ea, din balansoar, cercetîndu-l, îşi aminti de noaptea cînd grilajul scrîşnise pentru prima oară - acum o veşnicie! - şi se gîndi că n-aveau nimic în casă de oferit musafirului, în afară de sticla aceea cu lichior de mentă. Îi spusese celeilalte femei: ,Trebuie să păstrăm sticla în dulap. Cineva poate avea vreodată nevoie de ea". Cealaltă o întrebase: ,Cine?" Iar ea răspunsese: ,Oricine. Se cuvine să fim pregătite întotdeauna dacă vine careva pe ploaie". De atunci trecuseră ani mulţi. Şi acum bărbatul aşteptat se afla acolo, turnîndu-şi din nou în pahar.

Însă de data asta nu bău. Cînd dădu s-o facă, ochii i se rătăciră în penumbră, dincolo de lampă, şi ea simţi pentru prima oară atingerea caldă a privirii lui. Înţelese că pînă în clipa aceea bărbatul nu-şi dăduse seama că în casă mai era altă femeie; şi atunci începu să se legene.

Cîteva clipe bărbatul se uită la ea cu o atenţie indiscretă. O indiscreţie poate deliberată. Ea se simţi la început descumpănită; apoi luă aminte că şi privirea aceea îi era familiară şi că, în ciuda scrutătoarei şi cam impertinentei îndărătnicii, se regăsea în ea mult din bunătatea şăgalnică a lui Noel şi ceva din stîngăcia răbdătoare şi făţişă a papagalului. Din pricina asta începu să se legene, zicîndu-şi: ,Chiar dacă nu-i tot acelaşi care deschidea grilajul de fier, oricum e ca şi cînd ar fi". Şi, legănîndu-se mai departe, pe cînd el o privea, se gîndi: ,Moş Laurel l-o fi invitat să vîneze iepuri în livadă".

Înainte de miezul nopţii furtuna se înteţi. Cealaltă îşi trăsese scaunul lîngă balansoar şi amîndouă rămăseseră nemişcate, în tăcere, contemplînd bărbatul care se usca deasupra lămpii. O creangă rebelă din migdalul vecin bătu în geamul cu cerceveaua stricată, şi aerul din încăpere se umezi, invadat de o răbufnire de furtună. Ea simţi avîntul tăios al grindinei, dar nu se clinti, pînă cînd văzu că bărbatul scurse şi ultima picătură din pahar. I se păru că în priveliştea aceea era ceva simbolic. Şi atunci îşi aminti de moş Laurel, războindu-se de unul singur, baricadat în ogradă, doborînd soldaţii comenduirii cu puşca lui cu alice pentru turturele. Şi-şi aminti de scrisoarea pe care i-o scrisese colonelul Aureliano Buendía şi de gradul de căpitan pe care moş Laurel l-a refuzat, zicînd: ,Spuneţi-i lui Aureliano că n-am făcut-o pentru război, ci pentru a nu-i lăsa pe sălbaticii ăia să-mi mănînce iepurii".

Şi, parcă odată cu amintirea aceea, se spulberase şi ultimul strop de trecut care-i mai rămăsese în casă.

- Mai e ceva în dulap? întrebă cu glas sumbru.

Iar cealaltă, deopotrivă, întocmai pe acelaşi ton, bănuind că el n-ar fi putut s-o audă, răspunse:

- Nimic. Adu-ţi aminte că luni am mîncat şi ultimul pumn de fasole.

Şi apoi, temîndu-se că el le-ar fi auzit, priviră din nou spre masă, dar nu văzură decît bezna - nici masa şi nici bărbatul. Totuşi, ele ştiau că stătea tot acolo, nevăzut, lîngă lampa stinsă. Ştiau că n-avea să plece din casă pînă nu va înceta ploaia şi că în întuneric salonul se micşorase atît de mult încît nu era deloc nefiresc să le fi auzit.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara