Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Gabriel García Márquez - Uimitoarea după-amiază a lui Baltazar de Tudora Şandru-Mehedinţi

Colivia era gata. Baltazar o atârnă de streaşină, în virtutea obiceiului şi, când îşi termină prânzul, se şi spunea pretutindeni că e colivia cea mai frumoasă din lume. Veni atâta lume s-o vadă, încât se iscă mare zarvă în faţa casei, şi Baltazar a fost nevoit s-o dea jos şi să închidă tâmplăria.
– Trebuie să te bărbiereşti, îi spuse Ursula, femeia lui. Parc-ai fi o maimuţă.
– Nu-i bine să te bărbiereşti după prânz, zise Baltazar.
Avea o barbă de două săptămâni, părul scurt, aspru şi tăiat ca o coamă de măgar, şi un aer veşnic de băiat speriat. Dar era un aer înşelător. În februarie împlinise 30 de ani, trăia cu Ursula de patru, fără să se însoare şi fără copii, şi viaţa îi dăduse multe motive să fie cu ochii în patru, însă nici unul ca să fie speriat. Nici măcar n-avea habar că, pentru mulţi, colivia pe care tocmai o terminase era cea mai frumoasă din lume. Pentru el, deprins să facă încă din copilărie colivii, aceea abia dacă fusese o lucrare mai anevoioasă decât celelalte.
– Atunci odihneşte-te puţin, spuse femeia. Cu barba asta nu te poţi înfăţişa pe nicăieri.
Pe când se odihnea, a fost nevoit să părăsească hamacul în mai multe rânduri ca să le arate colivia vecinilor. Ursula n-o luase în seamă până atunci. Era supărată fiindcă bărbatul îşi neglijase lucrul la tâmplărie, ocupându-se pe de-a întregul cu colivia şi preţ de două săptămâni dormise prost, zvârcolindu- se şi vorbind aiurea, şi nici nu se mai gândise să se bărbierească. Dar supărarea îi trecu în faţa coliviei terminate. Când Baltazar îşi încheie siesta, ea îi călcase pantalonii şi o cămaşă, le pusese pe un scaun lângă hamac, şi dusese colivia pe masa din sufragerie. O contempla în tăcere.
– Cât o să iei pe ea?, întrebă.
– Nu ştiu, răspunse Baltazar. O să cer treizeci de pesos ca să văd dacă-mi dau douăzeci.
– Cere cincizeci, spuse Ursula. Ai stat multe nopţi până târziu în săptămânile astea două. Pe deasupra, e foarte mare. Cred că e colivia cea mai mare pe care am văzut-o în viaţa mea.
Baltazar începu să se bărbierească.
– Crezi că-mi vor da cincizeci de pesos?
– Asta nu-i nimic pentru don Chepe Montiel, şi colivia îi merită, spuse Ursula. Ar trebui să ceri şaizeci.
Casa zăcea într-o penumbră sufocantă. Era prima săptămână din aprilie şi căldura părea şi mai greu de îndurat din pricina ţârâitului greierilor. Când termină cu îmbrăcatul, Baltazar deschise uşa dinspre curte ca să se răcorească în casă, şi un pâlc de copii intră în sufragerie.
Vestea se dusese în tot satul. Doctorul Octavio Giraldo, un medic bătrân, mulţumit de viaţă, dar obosit de profesie, se gîndea la colivia lui Baltazar pe când mânca împreună cu soţia lui invalidă. Pe terasa interioară unde puneau masa în zilele călduroase erau o mulţime de glastre cu flori şi două colivii cu canari.
Soţiei îi plăceau păsările, şi îi plăceau într-atât încât ura pisicile fiindcă erau în stare să le mănânce. Cu gândul la ea, doctorul Giraldo se duse în după-amiaza aceea să viziteze un bolnav, şi la întoarcere trecu pe la Baltazar să vadă colivia.
Era multă lume în sufragerie. Aşezată la vedere pe masă, enorma cupolă de sârmă cu trei etaje înăuntru, cu treceri şi compartimente speciale pentru mâncat şi dormit, şi cu trapeze în spaţiul rezervat recreerii păsărilor părea modelul redus al unei uriaşe fabrici de gheaţă. Medicul o examină cu atenţie, fără s-o atingă, zicându-şi că într-adevăr colivia aceea era mai presus de propriul său prestigiu, şi cu mult mai frumoasă decât visase el vreodată pentru nevastă-sa.
– Asta-i o aventură a imaginaţiei, spuse. Îl căută pe Baltazar în grupul de oameni şi adăugă, privindu-l ţintă cu ochii lui materni: Ai fi fost un arhitect extraordinar.
Baltazar se îmbujoră.
– Mulţumesc, spuse.
– E adevărat, zise medicul. Avea o grăsime netedă şi moale ca aceea a unei femei care a fost frumoasă în tinereţe, şi nişte mâini delicate. Vocea lui părea a unui preot vorbind în latină. Nici măcar n-o să fie nevoie să pui înăuntru păsări –, spuse, învârtind colivia în faţa ochilor publicului, de parcă ar vinde-o. O să fie de ajuns s-o atârni în copac ca să cânte singură. O puse la loc pe masă, se gândi un moment, privind-o, şi zise:
– Ei bine, o iau.
– E vândută, spuse Ursula.
– E a băiatului lui don Chepe Montiel, spuse Baltazar –. A comandat-o special.
Medicul adoptă o atitudine plină de respect.
– Ti-a dat modelul?
– Nu, răspunse Baltazar. A zis că vrea o colivie mare, ca asta, pentru o pereche de turpiales1 .
Medicul se uită la colivie. – Dar asta nu-i pentru turpiales.
– Sigur că e, domnule doctor, zise Baltazar, apropiindu-se de masă. Copiii făcură roată în jurul lui. Măsurile sunt bine calculate, zise, arătând cu degetul diferitele compartimente. Apoi bătu cu nodurile în cupolă, şi colivia se umplu de acorduri profunde.
– E sârma cea mai rezistentă din câte se găsesc, şi fiecare îmbinare e sudată pe dinăuntru şi pe dinafară, spuse.
– E bună chiar şi pentru un papagal, interveni unul dintre copii.
– Aşa-i, zise Baltazar.
Medicul clătină din cap.
– Mă rog, dar nu ţi-a dat modelul. Nu ţi-a făcut nici o comandă precisă, decât să fie o colivie mare pentru turpiales. Nu-i aşa?
– Aşa-i, spuse Baltazar.
– Atunci nu-i nici o problemă, spuse medicul. Una e o colivie mare pentru turpiales şi alta colivia asta. Nu-s dovezi că asta e cea pe care ţi-au comandat-o.
– E chiar asta, zise Baltazar, năucit. Pentru asta am făcut-o.
Medicul schiţă un gest de nerăbdare. – Ai putea face alta, spuse Ursula, privindu-şi bărbatul. Şi apoi, către medic: Dumneavoastră nu vă grăbiţi.
– I-am promis-o nevestei pentru diseară, zise medicul.
– Îmi pare rău, domnule doctor, spuse Baltazar, dar nu se poate vinde ceva gata vândut.
Medicul ridică din umeri. Ştergându- şi sudoarea de pe gât cu o batistă, contemplă tăcut colivia, fără să-şi ia privirea dintr-un punct nedefinit, aşa cum te uiţi la un vapor care pleacă.
– Şi cât ţi-au dat pe ea?
Baltazar o căută pe Ursula, fără să răspundă.
– Şaizeci de pesos, spuse ea.
Medicul nu-şi lua ochii de la colivie.
– E tare frumoasă, oftă. Nemaipomenit de frumoasă.
Apoi, îndreptându-se spre uşă, începu să-şi facă vânt energic cu evantaiul, zâmbitor, şi amintirea acelui episod îi dispăru pe veci din minte.
– Montiel e foarte bogat, spuse.
De fapt, José Montiel nu era atât de bogat cum părea, dar fusese în stare de orice ca să ajungă să fie. La câteva străzi de acolo, într-o casă înţesată de harnaşamente unde niciodată n-a existat ceva ce să nu se poată vinde, nu-i păsa nicidecum de frumuseţea coliviei. Soţia lui, chinuită de obsesia morţii, închise uşile şi ferestrele după prânz şi zăcu două ceasuri cu ochii deschişi în penumbra camerei, pe când José Montiel îşi făcea siesta. Aşa o surprinse larma unei mulţimi de voci. Atunci deschise uşa antreului şi văzu agitaţie mare în faţa casei, şi pe Baltazar cu colivia în mijlocul îmbulzelii, îmbrăcat în alb şi proaspăt bărbierit, cu expresia aceea de candoare cuviincioasă cu care cei săraci ajung la casa bogătaşilor.
– Ce minunăţie!, exclamă soţia lui José Montiel, cu o expresie radiantă, conducându-l pe Baltazar înăuntru. N-am mai văzut aşa ceva în viaţa mea, spuse, şi adăugă, revoltată că mulţimea se îngrămădea în poartă: Dar adu-o în casă că or să ne transforme antreul într-un loc de luptă de cocoşi.
Baltazar nu era un străin în casa lui José Montiel. În diferite ocazii, pentru priceperea lui şi pentru că se ţinea de cuvânt, fusese chemat să facă lucrări mărunte de tâmplărie. Însă nu s-a simţit niciodată la largul lui printre bogătaşi. Obişnuia să se gândească la ei, la nevestele lor urâte şi certăreţe, la îngrozitoarele lor operaţii de chirurgie, cu un veşnic sentiment de milă. Când intra în casele lor nu se putea mişca fără să-şi târşâie picioarele.
– E acasă Pepe?, întrebă.
Pusese colivia pe masa din sufragerie.
– E la şcoală, spuse nevasta lui José Montiel. Dar nu mai întârzie mult. Şi adăugă: Montiel face baie.
În realitate José Montiel nu avusese timp să facă baie. Îşi făcea la repezeală o frecţie cu alcool camforat ca să iasă să vadă ce se întâmplă. Era un bărbat atât de precaut, că dormea fără ventilator pentru a supraveghea în somn zgomotele casei.
– Vino să vezi ce minunăţie!, strigă nevastă-sa.
José Montiel – corpolent şi păros, cu prosopul atârnându-i de gât – se arătă la fereastra din dormitor.
– Ce-i asta?
– Colivia lui Pepe, răspunse Baltazar.
Femeia îl privi uluită.
– A cui?
– A lui Pepe, întări Baltazar. Şi apoi, adresându-se lui José Montiel: Pepe mi-a comandat-o.
În clipa aceea nu se întâmplă nimic, dar Baltazar se simţi de parcă i-ar fi deschis uşa de la baie. José Montiel ieşi în izmene din dormitor.
– Pepe!, strigă.
– N-a venit încă, îngână soţia lui, nemişcată.
Pepe apăru în uşă. Avea cam doisprezece ani şi aceleaşi gene ondulate şi patetismul liniştit al mamei.
– Vino încoace, îi zise José Montiel. Tu ai comandat asta?
Copilul îşi plecă îndată capul. Luându- l de păr, José Montiel îl obligă să-l

privească în ochi.
– Răspunde.
Copilul îşi muşcă buzele fără să răspundă.
– Montiel, şopti soţia.
José Montiel dădu drumul copilului şi se întoarse spre Baltazar cu o expresie exaltată.
– Îmi pare rău, Baltazar, spuse. Dar ar fi trebuit să vorbeşti cu mine înainte de a te apuca de lucru. Numai ţie îţi poate da prin cap să te înţelegi cu un minor.
Pe măsură ce vorbea, chipul lui îşi recăpăta seninătatea. Luă colivia fără s-o privească şi i-o întinse lui Baltazar.
– Ia-o imediat şi încearcă s-o vinzi cui poţi, spuse. Te rog mai ales să nu mă contrazici. Îl bătu uşurel pe spate şi explică: Medicul mi-a interzis să mă enervez.
Copilul rămăsese neclintit, fără să clipească, până când Baltazar îl privi descumpănit cu colivia în mână. Scoase atunci un sunet gutural, ca sforăitul unui câine, şi se aruncă pe jos ţipând.
José Montiel îl privea impasibil, în timp ce maică-sa încerca să-l liniştească.
– Nu-l ridica, zise. Lasă-l să-şi spargă capul de pardoseală şi apoi pune-i sare şi lămâie ca să se înfurie cât pofteşte.
Copilul urla fără lacrimi, pe când maică-sa îl ţinea de mâini.
– Lasă-l, insistă José Montiel.
Baltazar cercetă copilul ca şi cum s-ar fi uitat la agonia unui animal contagios. Era aproape patru.
La ora asta, la ei acasă, Ursula fredona un cântec străvechi, în timp ce tăia rotocoale de ceapă.
– Pepe, zise Baltazar.
Se apropie de copil zâmbind, şi-i întinse colivia. Copilul se ridică dintr-o săritură, îmbrăţişă colivia, care era aproape tot atât de mare ca el, şi rămase cu ochii la Baltazar printre gratiile de sârmă, fără să ştie ce să spună. Nu vărsase nici o lacrimă.
– Baltazar, zise Montiel cu blândeţe. Ti-am spus doar s-o iei.
– Dă-o înapoi, porunci femeia copilului.
– Păstreaz-o, spuse Baltazar. Şi apoi, către José Montiel: La urma urmelor, pentru asta am făcut-o.
José Montiel se ţinu după el până în antreu.
– Nu fi prost, Baltazar, spunea, vrând să-l oprească. Ia-ţi drăcia acasă şi nu mai face prostii. N-am de gând să-ţi dau nici o centimă.
– Nu contează, spuse Baltazar. Am făcut-o dinadins ca să i-o dăruiesc lui Pepe. N-aveam de gând să cer un ban. Când Baltazar îi croi drum printre curioşii care blocau uşa, José Montiel ţipa în mijlocul antreului. Era foarte palid şi ochii începeau să i se înroşească.
– Prostule, ţipa. Ia-ţi de aici drăcia. Doar asta mai lipsea, să vină un oarecare să dea ordine la mine în casă. La naiba! În salonul de biliard Baltazar a fost primit cu ovaţii. Până în momentul acela credea că făcuse o colivie mai bună decât celelalte, pe care fusese nevoit s-o dăruiască băiatului lui José Montiel ca să nu mai plângă, şi că nimic din toate astea nu e ceva deosebit.
Dar apoi îşi dădu seama că toate astea aveau o anumită importanţă pentru mulţi oameni, şi se simţi puţin înfierbântat.
– Aşadar ţi-au dat cincizeci de pesos pe colivie.
– Şaizeci, zise Baltazar.
– Trebuie să scriem undeva, spuse cineva. Eşti singurul care a izbutit să scoată grămada asta de bani de la don Chepe Montiel. Se cuvine să sărbătorim asta.
Îi oferiră o bere şi Baltazar corespunse cerând un rând pentru toţi. Cum era prima oară când bea, când se întunecă era beat de-a binelea, şi vorbea despre un proiect fabulos de o mie de colivii a şaizeci de pesos, şi apoi de un milion de colivii până ajunse la şaizeci de milioane de pesos.
– Trebuie să facem o mulţime de lucruri pentru a le vinde bogătaşilor înainte de a muri, spunea, orbit de beţie. Toţi sunt bolnavi şi or să moară. Cât sunt pesemne de nenorociţi că nici măcar nu se pot înfuria.
Tonomatul a cântat două ceasuri fără încetare, pe socoteala lui. Închinară cu toţii pentru sănătatea lui Baltazar, pentru norocul lui, şi pentru moartea bogătaşilor, dar când se făcu de cină îl lăsară singur în salon.
Ursula îl aşteptase până la opt, cu o mâncare de carne friptă cu rotocoale de ceapă. Cineva îi spuse că bărbatul ei e în salonul de biliard, nebun de fericire, cinstindu-i cu bere pe toţi, dar nu-l crezu fiindcă Baltazar nu se îmbătase niciodată. Când se culcă, aproape de miezul nopţii, Baltazar stătea într-un salon iluminat, unde erau măsuţe de patru locuri cu scaune în jur, şi o pistă de dans în aer liber, pe care se plimbau păsările ogorului. Avea faţa mânjită de ruj şi, fiindcă nu mai putea face un pas, credea că vrea să se culce cu două femei în acelaşi pat. Cheltuise atât de mult, încât a fost nevoit să-şi lase ceasul drept garanţie, cu promisiunea că avea să plătească a doua zi. După un moment, căzut jos în stradă, cu picioarele desfăcute, îşi dădu seama că cineva îi scotea pantofii, dar n-a vrut să renunţe la visul cel mai fericit din viaţa lui. Femeile care trecură spre biserică pentru slujba de la cinci dimineaţa nu se încumetară să-l privească, crezând că era mort.
(1962) _____________ 1Turpial – pasăre mică, frumoasă, originară din continentul american, cu penajul negru pe cap şi pe gât şi în rest. de un galben– portocaliu.



Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara