Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Gabriel García Márquez - În mausoleul din Piaţa Roşie, Stalin doarme fără remuşcări de ---

Încă de la începutul carierei sale, Gabriel García Márquez s-a dedicat cu pasiune deopotrivă literaturii şi jurnalismului, pe care îl consideră „cea mai frumoasă meserie din lume”. Când, în 1955, vine pentru prima oară în Europa, în calitate de corespondent al ziarului El Espectador din Bogotá la Conferinţa celor patru mari puteri de la Geneva, impactul cu vechiul continent avea să fie atât de puternic, încât va rămâne aici patru ani, pe care îi petrece, într-o febrilă activitate, la Paris, Roma, Viena, Londra. Interesul său major de a cunoaşte viaţa reală din ţările de dincolo de „Cortina de Fier” îl determină ca, după multe încercări eşuate de a obţine vizele necesare, să reuşească să fie inclus în delegaţia columbiană participantă la Festivalul Tineretului de la Moscova, din 1956, prilej cu care traversează mare parte din Europa de Est, cunoscând Germania, Polonia, Cehoslovacia, Ungaria şi Uniunea Sovietică. Cu acest prilej, scrie reportajul „Călătorind prin Europa de Est”, o mărturie impresionantă nu numai a măiestriei sale narative, ci mai cu seamă a unei profunde transformări ideologice. Prozatorul trece de la simpatia manifestată în tinereţe pentru concepţiile comuniste, la descrierea nuanţată, obiectivă, a adevăratei realităţi trăite de ţările socialiste europene.

Şoferii festivalului aveau ordin să nu se mişte fără interpreţi. După ce i-am căutat în zadar pe ai noştri, am încercat într-o seară să-l convingem prin semne pe şofer să ne ducă la teatrul Gorki. El s-a mulţumit să clatine din capul lui mare de catâr şi să spună: „Perevoschik”. Adică: „Interpret”. O femeie – care mitralia în cinci limbi la perfecţie – ne-a scos din necaz: l-a convins pe şofer să o accepte ca interpret. Ea a fost primul sovietic care ne-a vorbit de Stalin.
Avea cam şaizeci de ani şi o neliniştitoare asemănare fizică cu Jean Cocteau. Era pudrată şi îmbrăcată precum Cucarachita Martinez1: palton foarte ajustat, cu guler de vulpe, şi o pălărie cu pene mirosind a pastile de naftalină. Odată instalată în autobuz, s-a înclinat spre fereastră şi ne-a arătat interminabila împrejmuire metalică a Expoziţiei Agricole: un perimetru de 20 de kilometri.
– Lucrarea asta frumoasă v-o datorăm dumneavoastră – ne-a spus –. Au făcut-o ca să se laude în ochii străinilor.
Acesta era felul ei de a vorbi. Ne-a dezvăluit că e decoratoare de teatru. Considera că edi-ficarea socialismului este un eşec în Uniunea Sovietică. A admis că noii guvernanţi sunt buni, capabili şi umani, dar că îşi vor petrece viaţa îndreptând erorile trecutului. Franco l-a întrebat cine e răspunzător pentru acestea. Ea s-a aplecat spre noi cu un zâmbet de beatitudine şi ne-a spus:
– Le moustachu.
Adică „Mustăciosul”. Toată seara ne-a vorbit de Stalin cu această poreclă, fără să-l numească nici măcar o dată, fără cea mai mică urmă de consideraţie, fără să-i recunoască niciun merit. După ea, dovada definitivă împotriva lui Stalin este festivalul: în epoca lui nu s-ar fi putut face. Oamenii n-ar fi ieşit din casele lor. Temuta poliţie politică i-ar fi împuşcat în stradă pe delegaţi. Ne-a asigurat că, dacă Stalin ar fi în viaţă, ar fi izbucnit cel de al treilea război mondial. Ne-a vorbit de crime înspăimântătoare, de procese trucate, de execuţii în masă. A jurat că Stalin e figura cea mai sângeroasă, sinistră şi ambiţioasă din istoria Rusiei. Eu nu auzisem niciodată relatări atât de îngrozitoare făcute cu atâta candoare.
Poziţia ei politică era dificilă. Considera că Statele Unite sunt singura ţară liberă din lume, dar că ea nu poate trăi decât în Uniunea Sovietică. În timpul războiului a cunoscut mulţi soldaţi americani. Credea că sunt nişte băieţi naivi, sănătoşi, dar de o ignoranţă crasă. Nu era anticomunistă: era fericită că China înţelesese marxismul. Dar îl acuza pe Mao Tze Tung că îl influenţase pe Hrusciov să nu demoleze de tot mitul lui Stalin.
Ne-a vorbit de prietenii ei de odinioară. Cea mai mare parte – oameni de teatru, scriitori, artişti cinstiţi – fuseseră împuşcaţi de Stalin. Când am ajuns în dreptul Teatrului Gorki – un teatru mic cu o reputaţie foarte veche – confidenta noastră ocazională l-a contemplat cu o expresie radioasă. „Ăstuia îi zicem Teatrul Cartofilor – a spus, surâzând placid – . Cei mai buni actori se află sub pământ.”
Sovieticii sunt puţin isterici când îşi exprimă sentimentele. Se bucură dând salturi de cazaci, îşi scot cămaşa să o dăruiască şi varsă un potop de lacrimi când se despart de un prieten. În schimb, sunt extraordinar de precauţi şi discreţi când vorbesc de politică. Pe terenul acesta e inutil să stai de vorbă cu ei pentru a găsi ceva nou: răspunsurile sunt cele publicate. Nu fac decât să repete argumentele din Pravda. Materialele Congresului XX – care, conform presei occidentale, constituie o documentaţie secretă – au fost studiate şi criticate de întreaga naţiune. Aceasta este o caracteristică a poporului sovietic: informarea sa politică. Penuria de ştiri internaţionale e compensată de o uluitoare cunoaştere generală a situaţiei interne.
Am vorbit despre Stalin cu multă lume. Mi se pare că se exprimă foarte liber, încercând să salveze mitul în urma unei analize complexe. Dar toţi interlocutorii noştri de la Moscova, fără excepţie, ne-au spus: „Acum lucrurile s-au schimbat”. L-am întrebat pe un profesor de muzică de la Leningrad, întâlnit întâmpălător, care e diferenţa dintre prezent şi trecut. N-a şovăit o clipă: „Diferenţa e că acum credem”. E acuzaţia cea mai interesantă pe care am auzit-o împotriva lui Stalin.
Cărţile lui Franz Kafka nu se găsesc în Uniunea Sovietică. Se spune că e apostolul unei metafizici pernicioase. Însă e posibil să fi fost cel mai bun biograf al lui Stalin. Cei doi kilometri de fiinţe omeneşti care stau la coadă în faţa mausoleului vor vedea pentru prima oară cadavrul unui om care a reglementat personal până şi morala privată a naţiunii şi pe care puţine l-au văzut vreodată în viaţă. Niciuna dintre persoanele cu care am vorbit la Moscova nu-şi aminteşte să-l fi văzut. Cele două apariţii anuale ale sale în balcoanele de la Kremlin aveau ca martori doar înalţii demnitari sovietici, diplomaţii şi câteva unităţi de elită ale forţelor armate. Poporul nu avea acces în Piaţa Roşie în timpul manifestaţiei. Stalin pleca de la Kremlin numai pentru a-şi petrece vacanţa în Crimeea. Un inginer care a participat la construcţia barajelor de pe Nistru ne-a asigurat că la un moment dat – în culmea gloriei lui Stalin – s-a pus la îndoială chiar existenţa lui.
Nu se mişca o frunză dintr-un copac fără voia acestei puteri invizibile. În calitatea lui de secretar general al Partidului Comunist, şef al Consiliului de Guvernare şi comandant suprem al Forţelor Armate, a concentrat în mâinile sale o putere imensă, greu de imaginat. Nu a mai convocat congresul partidului. În virtutea centralizării pe care el însuşi a impus-o sistemului administrativ, şi-a concentrat în creier până şi cele mai subtile resorturi ale naţiunii. Vreme de cincisprezece ani nu a trecut o zi fără ca ziarele să nu-i menţioneze numele.
Nu avea vârstă. Când a murit, trecuse de şaptezeci de ani, avea părul complet alb şi începeau să i se desluşească simptomele extenuării fizice. Dar în imaginaţia poporului Stalin avea vârsta portretelor lui. Ele au impus o prezenţă intemporală până în cele mai îndepărtate sate din tundră. Numele lui era pretutindeni: pe bulevardele din Moscova şi în umilul oficiu telegrafic din Cheliuskin, un sat situat dincolo de cercul polar. Imaginea lui se afla în edificiile publice, în locuinţele particulare, pe ruble, pe timbrele poştale şi chiar pe ambalajul alimentelor. Statuia lui de la Stalingrad e înaltă de 70 de metri şi fiecare nasture de la vestonul lui are un diametru de o jumătate de metru.
Cel mai bun lucru care se poate spune în favoarea lui este legat în mod esenţial de cel mai rău lucru care se poate spune împotriva lui: în Uniunea Sovietcă nu există nimic care să nu fi fost făcut de Stalin. De la moartea lui nu s-a mai făcut altceva decât să se încerce să se descurce sistemul. El a controlat personal construcţiile, politica, administraţia, morala particulară, arta, lingvistica, fără să se mişte din biroul lui. Pentru a asigura controlul absolut al producţiei a centralizat conducerea industriei la Moscova cu un sistem de ministere care, la rândul lor, erau centralizate în cabinetul lui de la Kremlin. Dacă o fabrică din Siberia avea nevoie de o piesă de schimb produsă de altă fabrică aflată pe aceeaşi stradă, trebuia să o ceară la Moscova printr-un laborios angrenaj birocratic. Fabrica producătoare de piese de schimb trebuia să repete gestiunile pentru a efectua trimiterile. Unele cereri nu au ajuns niciodată. În seara când mi s-a explicat la Moscova în ce consta sistemul lui Stalin, n-am găsit niciun detaliu care să nu aibă un antecedent în opera lui Kafka2.
A doua zi după moartea lui, sistemul a început să fie falimentar. Pe când un ministru studia modalitatea de a creşte producţia de cartofi – fiindcă i se raportase că nu este satisfăcătoare – alt ministru studia modalitatea de a produce derivate din cartofi, pentru că i se raportase că există supraproducţie. Acesta e nodul birocratic pe care Hrusciov încearcă să-l desfacă. E posibil ca, spre deosebire de miticul şi atotputernicul Stalin, el să reprezinte pentru poporul sovietic o întoarcere la realitatea în carne şi oase. Dar eu am impresia personală că la Moscova lumea nu-i atribuie lui Hrusciov atâta importanţă ca presa occidentală. Poporul sovietic – care în patruzeci de ani a făcut revoluţia, războiul, reconstrucţia şi satelitul artificial – consideră că are dreptul la un nivel de viaţă mai bun. Orcine i-ar fi promis asta ar fi avut sprijinul lui. Hrusciov a făcut-o. Eu presupun că au încredere în el fiindcă e un om cu picioarele pe pământ. El nu guvernează cu portrete. Se prezintă la gospodăriile agricole colective, verde de vodcă, şi face pariu cu ţăranii că e în stare să mulgă o vacă. Şi o mulge. Discursurile lui – cu mai mult bun-simţ decât cu speculaţii doctrinare – sunt rostite într-o rusă limpede, pe înţelesul vulgului. Pentru a se ţine de cuvânt, Hrusciov trebuie să realizeze mai întâi două lucruri: dezarmarea internaţională – care să scadă bugetul de război în beneficiul articolelor de consum – şi descentralizarea administrativă. Molotov – care şi-a cumpărat ochelarii în Statele Unite – s-a opus descentralizării. Eu am sosit la Moscova la o săptămână după ce a fost eliminat şi mi s-a părut că sovieticii erau la fel de descumpăniţi ca noi în privinţa acestei măsuri. Dar poporul sovietic – cu o nesfârşită răbdare şi cu multă maturitate politică – nu mai face tâmpenii. Din Moscova pleacă trenuri încărcate cu arhive, funcţionari şi materiale de birou, ministere întregi tranferate în bloc spre centrele in- dustriale din Siberia. Numai dacă lucrurile se îndreaptă se va putea şti că Hrusciov a avut dreptate să i se împotrivească lui Molotov. Deocamdată, există în Uniunea Sovietică o insultă extrem de gravă: „birocrat”.
„Trebuie să treacă multă istorie pentru a şti de fapt cine era Stalin – îmi spunea un tânăr scriitor sovietic –. Singurul lucru de care eu îl învinovăţesc este că a vrut să administreze ţara cea mai mare din lume ca şi cum ar fi o prăvălie.” Acelaşi tânăr considera că prostul-gust care domneşte în Uniunea Sovietică nu poate să nu fie pus în legătură cu personalitatea lui Stalin, un ţăran din Georgia uluit în faţa bogăţiilor Kremlinului. Stalin n-a trăit niciodată în afara Uniunii Sovietice. A murit convins că metroul din Moscova este cel mai frumos din lume. Este eficient, confortabil şi foarte ieftin, de o curăţenie extraordinară, cum e totul la Moscova: în magazinele GUM, o echipă de femei lustruieşte toată ziua balustradele, pardoseala şi pereţii care se murdăresc din cauza mulţimii. La fel se întâmplă în hoteluri, cinematografe, restaurante şi chiar pe stradă. Cu atât mai mult în metrou, care e comoara oraşului. Cu cât au costat culoarele, plăcile de marmoră, frizele, oglinzile, statuile şi capitelurile lui s-ar fi rezolvat în parte problema locuinţelor. Este apoteoza ostentaţiei.
La seminarul de arhitectură al festivalului, arhitecţi din toată lumea au discutat cu responsabilii arhitecturii sovietice. Unul dintre aceştia – Joltosky – are nouăzeci şi unu de ani. Cel mai tânăr din statul major –Abrassimov – are cincizeci şi nouă. Aceştia au fost arhitecţii lui Stalin. În faţa criticilor occidentale, ei s-au dezvinovăţit cu un argument: arhitectura monumentală corespunde tradiţiei ruseşti. Într-o intervenţie cu totul strălucită, arhitecţilii italieni au demonstrat că arhitectura Moscovei nu se înscrie pe linia tradiţiei. Este o falsificare, mărită şi ornamentată, a neoclasicismului italian. Joltosky – care a studiat şi a trăit treizeci de ani la Florenţa şi s-a întors de mai multe ori acolo ca să-şi învioreze ideile – a recunoscut până la urmă. Atunci s-a întâmplat ceva neaşteptat: tinerii arhitecţi sovietici au arătat proiectele respinse de cei care răspundeau de arhitectura stalinistă. Erau admirabile. De la moartea lui Stalin în arhitectura sovietică se resimte un suflu renovator.
Poate că greşeala cea mai mare a lui Stalin a fost dorinţa lui de a se băga în toate: până şi în cele mai ascunse cotloane ale vieţii particulare. Presupun că acesta e motivul atmosferei de bigotism ţărănesc care se respiră în Uniunea Sovietică. Amorul liber – născut din excesele revoluţiei – e o legendă a trecutului. În mod obiectiv, nimic nu seamănă mai mult cu morala creştină decât morala sovietică. În relaţiile lor cu bărbaţii, fetele au aceleaşi hachiţe, aceleaşi prejudecăţi, aceleaşi ascunzişuri psihologice ca acelea, proverbiale, ale spaniolelor. Se înţelege de la prima vedere că tratează problemele de dragoste cu simplitatea aceea conflictivă pe care francezii o numesc ignoranţă. Se preocupă de gura lumii şi logodnele sunt cumpătate, lungi şi supravegheate.
Am întrebat mulţi bărbaţi dacă pot avea o concubină. Răspunsul a fost unanim: „Se poate, cu condiţia ca nimeni să nu-şi dea seama”. Adulterul e o cauză gravă de divorţ. Unitatea familială e apărată de o legislaţie de fier. Dar problemele n-au timp să ajungă la tribunal. Femeia care ştie că e înşelată îşi denunţă bărbatul în faţa unui consiliu muncitoresc. „Nu se întâmplă nimic – ne spunea un tâmplar – . Dar tovarăşii privesc cu dispreţ un bărbat care are o ţiitoare.” Acelaşi muncitor ne-a declarat că, dacă nevastă-sa n-ar fi fost fecioară, nu s-ar fi însurat cu ea.
Stalin a pus bazele unei estetici pe care criticii marxişti – între aceştia ungurul Georg Lukács – încep să o demoleze. Regizorul de film cel mai faimos în mediile specializate – Serghei Eisenstein – este necunoscut în Uniunea Sovietică: Stalin l-a acuzat de formalism. Primul sărut de dragoste din cinematografia sovietică a fost cel din filmul Al 41-lea, realizat acum trei ani. Din estetica stalinistă a rămas – inclusiv în Occident – o stufoasă producţie literară pe care tineretul sovietic nu vrea s-o citească. La Leipzig, studenţii ruşi pleacă de la cursuri ca să citească pentru prima oară romane franţuzeşti. Fetele de la Moscova – care s-au dat în vânt după bolerourile sentimentale – devorează primele romane scurte de dragoste. Dostoievski – pe care Stalin l-a acuzat că este reacţionar – se editează din nou.
Într-o conferinţă de presă cu responsabilul ediţiilor sovietice în spaniolă am întrebat dacă e interzis să scrii romane poliţiste. Mi s-a răspuns că nu. Mi s-a atras însă atenţia că în Uniunea Sovietică nu există un mediu de delincvenţă din care să se inspire autorii. „Singurul gangster pe care l-am avut a fost Beria – ni s-a spus cu alt prilej –. Acum a fost scos până şi din enciclopedia sovietică.” Această judecată împotriva lui Beria este generală şi categorică. Nu se admite vreo discuţie. Dar aventurile lui nu figurează în cronica roşie. În schimb, literatura de anticipaţie – pe care Stalin a condamnat-o considerând-o pernicioasă – a fost autorizată cu un an înainte ca satelitul artificial s-o prefacă în cel mai crud realism socialist. Scriitorul naţional care se vinde cel mai mult anul acesta este Aleksei Tolstoi ( nu: nici măcar nu sunt rude!), autorul primului roman de anticipaţie. Se aşteaptă ca Vâltoarea, de José Eustasio Rivera, să fie cartea cea mai vândută. Datele sunt oficiale: 300.000 de exemplare în două săptămâni.
Mi-au trebuit nouă zile ca să intru la mausoleu. Trebuia să sacrific o după-amiază, să aştept la rând o jumătate de oră şi să rămân înăuntrul sanctuarului, fără să mă opresc, numai un minut. La prima tentativă poliţistul care controla coada a cerut un bilet special. Acreditările festivalului nu erau suficiente. În cursul săptămânii, în Piaţa Manejului, Franco mi-a atras aten-ţia arătându-mi un telefon public: două fete foarte tinere, într-o cabină de sticlă pentru o singură persoană, foloseau pe rând acelaşi telefon. Una dintre ele putea să se exprime în engleză. I-am dat de înţeles să ne servească de interprete pentru a intra la mausoleu. Amândouă au încercat să-l convingă pe poliţist să ne lase să intrăm fără bilete, dar au fost refuzate cu o anume duritate. Ruşinată, cea care vorbea puţină engleză ne-a făcut să pricepem că poliţiştii sovietici nu sunt oameni de treabă. „Very, very, very bad”, tot repeta, cu profundă convingere. Nimeni nu era de acord în privinţa biletelor şi noi cunoşteam mulţi delegaţi care intraseră cu acreditările festivalului.
Vineri am făcut o a treia tentativă. De data aceasta aduceam un interpret de spaniolă: o studentă la arte plastice de douăzeci de ani, remarcabil de discretă şi cordială. Un grup de agenţi – fără să ne mai ceară biletele speciale – ne-a informat că e prea târziu să intrăm: coada fusese oprită cu un minut înainte. Interpreta a insistat la superiorul grupului şi acesta s-a mulţumit să nege dând din cap, arătându-ne ceasul. O mulţime de curioşi s-a interpus între noi şi interpretă. Pe neaşteptate, i-am auzit vocea furibundă, necunoscută, slobozind pe ruseşte proteste sistematic bombardate de acelaşi cuvânt: „Burocratz”. Curioşii s-au împrăştiat. Am văzut-o atunci pe interpretă, încă vociferând, în atitudinea unui cocoş de luptă. Superiorul agenţilor i-a răspuns la fel de violent. Când am reuşit s-o târâm spre automobil, fata a izbucnit în plâns. N-am izbutit niciodată s-o facem să ne traducă cearta.
Cu două zile înainte de a pleca din Moscova, am sacrificat un prânz pentru a risca o ultimă tentativă. Ne-am instalat la coadă fără să spunem nimic şi agentul ne-a făcut un semn cordial. Nu ne-a cerut nici măcar acreditările. După o jumătate de oră, am pătruns în blocul greu de granit roşu al mausoleului, pe poarta principală din Piaţa Roşie. Este o poartă strâmtă şi îngustă, cu portoane blindate, păzită de doi soldaţi în poziţie de drepţi şi cu baioneta pusă. Cineva îmi spusese că în vestibul era un soldat cu o armă misterioasă, ascunsă în căuşul palmei. Era acolo. Arma misterioasă era un aparat automat petru a număra vizitatorii. Interiorul, complet acoperit cu marmoră roşie, era iluminat de o strălucire difuză, spectrală. Am coborât pe o scară până la punctul situat evident sub nivelul Pieţei Roşii. Doi soldaţi păzeau un comutator telefonic; o tăblie roşie cu o jumătate de duzină de telefoane. Am intrat pe altă uşă blindată şi am continuat să coborâm pe scara netedă, lucioasă, din acelaşi material şi de aceeaşi culoare ca pereţii goi. În sfârşit – la o ultimă uşă blindată – am trecut printre doi soldaţi fermi, ţepeni, şi ne-am cufundat într-o atmosferă glacială. Acolo se aflau cele două urne.

(din volumul Călătorind prin Europa de Est, în curs de apariţie la Editura Rao)

Prezentare şi traducere de Tudora Şandru Mehedinţi

_____________
|1 Cucarachita („Gândăcel”) Martínez, eroina unei cunoscute poveşti spaniole pentru copii, care apare mereu înzorzonată (n.tr.).
2 O revistă din Germania de Est a publicat de curând scrisorile lui Franz Kafka – funcţionar la o companie de asigurări – adresate patronilor lui. Aceeaşi publicaţie anunţă o scrisoare inedită în care Kafka îşi asumă apărarea muncitorilor împotriva „rechinilor de la asigurări”.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara