Numărul curent: 42

Istoria critica a literaturii române:
G. Ibrăileanu de Nicolae Manolescu

Împreună cu E. Lovinescu, marele său rival, G. Ibrăileanu este cel mai de seamă critic şi istoric literar din prima generaţie postmaioresciană. Opoziţia dintre cei doi (au polemizat cu adevărat o singură dată, pe tema editării poeziilor lui Eminescu) nu este, nici ea, chiar atît de netă cum a impus-o tradiţia. Lovinescu este o natură clasică în modernismul lui bine temperat, tot aşa cum Ibrăileanu este, în conservatismul său structural, un fin degustător de literatură modernă. Este un spirit echilibrat, în ideologie, ca şi în estetică: naţionalismul poporanist îi este corectat de ideea că românii mai mult au imitat (,apărător al naţionalităţii, observă Călinescu, ş...ţ devine un partizan al imitaţiei"), sociologismul îi este amendat de impresionism, aplecarea spre teoretizare de plăcerea de a ţine textul sub ochi, socialismul tinereţii de liberalismul maturităţii, primitiva teză a literaturii ca expresie a sufletului unui popor de rafinata percepţie a anormalităţii (Baudelaire, Proust) de care e capabil un ipohondru.

Se remarcă de la început la Ibrăileanu atît înclinaţia spre o explicare sociologică a faptului literar (şcoala lui Gherea, influenţa lui Taine), cît şi nevoia de a teoretiza pe marginea lui. Chiar mai înainte de a-i fi cunoscute cursurile de la universitatea ieşeană (ţinute între 1909 şi 1914, dar publicate integral abia în ediţia Al. Piru în zece volume din anii ^70-^80 ai secolului trecut), ar fi fost uşor de bănuit în publicistul Vieţii româneşti un istoric literar. Acest din urmă aspect al operei a rămas însă practic necomentat, indiferent de atitudinea faţă de autor, fie ea vădit favorabilă, ca la Călinescu, fie total nefavorabilă, ca la Negoiţescu. Ibrăileanu a continuat să fie privit exclusiv ca un critic prins în mrejele actualităţii. Ce e drept, sutele de cronici, recenzii, note din Viaţa românească, mai ales, pe care au fondat-o Paul Bujor şi C. Stere, în 1906, şi al cărei redactor Ibrăileanu a fost vreme de trei decenii, s-au bucurat de o atenţie neacordată vreodată paginilor de istorie literară ştiute doar foştilor săi studenţi. Operă de tinereţe, aceste pagini compun una dintre primele noastre istorii literare (după ale lui Aron Densusianu şi Al. Philipide, în acelaşi timp cu ale lui Iorga). Se referă la secolul XIX, divizat în trei epoci: Conachi, Alecsandri, Eminescu. într-un spirit ceva mai vechi, începutul e făcut de studiul limbii literare, prin care Ibrăileanu coboară pînă la Scrisoarea lui Neacşu, Coresi şi cronicari. Literatura avută în vedere este însă exclusiv aceea de după 1800, a pionerilor (Văcăreştii, Asachi), a paşoptiştilor şi a lui Eminescu (alţi junimişti sînt abia menţionaţi, Ibrăileanu neducîndu-şi în mod evident pînă la capăt istoria care mai avea de acoperit şi primul deceniu de după 1900). Deşi scris aşa zicînd după dictare şi litografiat de către studenţi, cursul e uşor de atribuit lui Ibrăileanu: aceeaşi colocvialitate, cam stufoasă pe alocuri, cu paranteze şi reveniri, aceleaşi apăsări pe ideile principale, fără teama de a se repeta, aceeaşi bogăţie în amănunte, biografice ori artistice, aceeaşi familiaritate, fără însă urmă de vulgaritate, în tratare. Regăsim şi cîteva dintre ideile de care s-a legat faima autorului Spiritului critic în cultura românească (diferenţa dintre moldovenism şi muntenism) sau al Operei literare a dlui Al. Vlahuţă (teoria selecţiei). Printre meritele acestei istorii literare nedeclarate ca atare este şi acela de a cerceta cu maximă înţelegere şi răbdare opera lui Conachi. Pînă la Istoria călinesciană, nimeni nu-l va lua în serios ca poet pe autorul Amoriului din prieteşug. Despre Ion Ghica, Ibrăileanu este cel dintîi în a spune că ,e un mare talent de prozator", iar în vremea sa, ,cel mai bun prozator român, mai bun decît Odobescu". Capitolele despre Eminescu alcătuiesc cel mai amplu, elaborat şi complet studiu din cîte avem înainte de marele război, ca de altfel şi acelea despre Alecsandri, Eliade, Cârlova ori Alexandrescu, trecînd în revistă nu doar biografia, formaţia şi antumele, dar şi postumele (deşi ideea tipăririi lor îi repugna lui Ibrăileanu) şi ediţiile (una din întîile cercetări de acest fel de la noi). în plus, criticii biografice, psihologice ori ştiinţifice (prin care înţelege, ca şi Gherea sau Iorga, dovadă cursul preliminar de estetică, analiza determinărilor sociale şi istorice ale fenomenului literar), Ibrăileanu îi adaugă o incipientă (şi neobişnuită pe atunci) critică stilistică a poeziilor, care va culmina în studiul Eminescu. Note asupra versului din anii ^20. Ca unul care s-a putut folosi de istoria didactică a lui Ibrăileanu, descoperindu-i avantajele, trebuie să spun că o editare a ei în volum separat ar fi foarte nimerită.

întîia carte a lui Ibrăileanu este, în 1909, Spiritul critic în cultura românească şi ea este una de sociologie literară. Doldora de idei, cu o evidentă vioiciune argumentativă, împinsă uneori pînă la sofism, atractivă stilistic, cartea

s-a bucurat rareori de preţuirea meritată. A fost prinsă deobicei între focul încrucişat al contestărilor venite dinspre istorici sau sociologi şi al acelora proferate de către literaţi, nici unii, nici alţii nerecunoscînd în Ibrăileanu unul de-ai lor. Dar atît Istoria civilizaţiei a lui Lovinescu, cît şi studiile lui Zeletin, Motru şi ale celorlalţi par, pe lîngă Spiritul critic, lovite de somnolenţă ideatică şi stilistică. Dat fiind că autorul trecea (şi mai trece) în ochii multora ca un naţionalist, în versiune poporanistă (lucru doar în mică măsură adevărat şi, oricum, numai pentru debuturile sale publicistice), nu s-a remarcat îndeajuns paradoxul tezei centrale a cărţii, care prindea pe contre pied la 1900 pe toată lumea: ,Poporul român, scria Ibrăileanu în chiar prima propoziţie, n-a avut norocul şi onoarea să contribuie la formarea civilizaţiei europene". Şi, la fel de radical: ,Românii, care n-au creat aproape nimic, au împrumutat aproape tot. Toată istoria culturii române, de la sfîrşitul veacului de mijloc pînă azi, e istoria introducerii culturii străine în ţările române...". Prooccidentalismul lui Lovinescu este palid în raport cu această teză care iese din gura tovarăşului de idei naţionale ale basarabeanului C. Stere. Şi tezele care derivă de aici sînt frapante. Au fost combătute de obicei cu argumente neconvingătoare. Ibrăileanu e de părere, de exemplu, că un spirit critic capabil să prezideze importurile intelectuale nu apare la noi decît în secolul XIX. A-i replica (aşa cum face editorul său din anii ^70) că el există şi la cronicari, în secolul XVII, e falacios: Ibrăileanu şi-a definit termenul în aşa chip încît să nu fie sinonim cu niciun altul înainte de paşoptism. Cronicarii n-au nici atîta spirit critic cît îi este necesar istoricului modern în aprecierea surselor (abia Stolnicul Cantacuzino se comportă ca un om de ştiinţă), aşa încît e greu de admis reproşul editorului de azi. Ca să nu spun că spirit critic nu are totdeauna nici chiar Bălcescu, a cărui carte despre Mihai Viteazul e, în parte, plagiată după Florian Aaron, nemenţionat la bibliografie, deşi cu siguranţă ştiut autorului de pe cînd îi era elev la Sf. Sava. Ibrăileanu are, îndefinitiv, dreptate. Desigur, cînd tezele sale sînt rodul speculaţiei, ne putem întreba ce valoare au. De pildă, aceea care distinge între moldovenism şi muntenism. Argumentele nu lipsesc: ca, de pildă, acela al tradiţiei, mai clară în Moldova decît în Muntenia, ori acela al preponderenţei clasei burgheze în Muntenia, faţă de aceea a boiernaşilor în Moldova, ori slaba reacţie a sudicilor la curente lingvistice precum latinismul, franţuzismul ori italienismul, acolo unde moldovenii s-au arătat mai cumpătaţi şi mai ironici. în fond, distincţia, într-o formă mai sentimentală, mai puţin ideologică, o făcuse deja Russo: ,Moldova e o ţară rece, unde entuziasmul, fie politic, fie literar, nu prinde în clipeală". Sau argumentul care face din Caragiale un antiliberal mai radical decît Eminescu. Sau, în fine, acela care îi răpeşte lui Maiorescu meritul de a fi introdus spiritul critic în cultura română, găsindu-l anticipat de paşoptiştii moldoveni. Deşi defavorabilă liderului junimist, opinia e răzbunată de o curioasă mauvaise conscience : aproape peste tot elementul la care se raportează caracterizările lui Ibrăileanu este acela junimist. Negruzzi e ,primul junimist", Alecsandri, ,junimist patruzecioptist" şi aşa mai departe. Aceste caracterizări sînt, de altfel, admirabile în majoritatea lor.

Ceea ce urmează nu prezintă neapărat acelaşi interes, deşi inegal, Ibrăileanu nu este niciodată plictisitor. Curentul eminescian anunţă viitoarea idee a selectării artistului de către mediu, care va fi dezvoltată în Opera literară a dlui Vlahuţă (izbitoare, aceasta din urmă, prin disproporţie): ,Eminescu a făcut şcoală pentru că fondul sufletesc al acelei generaţii (de la 1880-1895 - N. M.) era, într-un sens sau altul, ca şi al lui Eminescu". Altfel spus, artistul e selectat ori nu de epoca sa în funcţie de adecvarea sensibilităţii sale. Pare simplist, dar nu e numaidecît greşit. Sînt de reţinut şi articolele consacrate, cam tot atunci, lui Sadoveanu. Ibrăileanu îl apără de H. Sanielevici care-i reproşase excesul de violenţă, adulter, beţie, cu argumentul că acestea pot fi descoperite la orice scriitor şi că, îndefinitiv, Sadoveanu nu scrie pentru popor (căruia nu i-ar trebui naturalism, decretase Sanielevici): ,Sadoveanu nu scrie pentru nimene". Dată fiind eticheta de poporanist aplicată tînărului critic, o astfel de concluzie nu poate decît să uimească.

Această critică de început evoluează vădit după primul război. Ea trece mai întîi printr-o fază impresionistă, la care nimeni nu s-ar fi aşteptat, foarte simpatică şi personală. Notele pe marginea cărţilor sînt ale unui bun cititor, ataşat de cîţiva autori (Turgheniev şi Tolstoi, între alţii), la care se întoarce mereu. Lectura este una de plăcere, fără scopuri savante: ,Transcriu aici cîteva observaţii fugare. S-o spun drept: o fac pentru a găsi prilej să vorbesc de Turgheniev..." Părerile sînt apăsat subiective: ,La douăzeci de ani, gata de toate jertfele pentru aceea pe care o aşteptam, ne indignam împotriva lui Wronski că nu se jertfeşte pentru Anna lui pînă la anihilarea propriei personalităţi. La patruzeci, pricepem că Wronski a făcut pentru ea tot ce poate face omeneşte cel mai ideal bărbat din lumea reală". Pînă şi obsesiile recurente sînt mai degrabă de ordin sufletesc şi moral decît artistic: iubirea unui bărbat în vîrstă pentru o femeie foarte tînără (tema viitoare din Adela), vîrstele sentimentale ale lecturii. Este şi nu este critică psihologică aceasta. Ibrăileanu îi dădea un înţeles întrucîtva diferit, referindu-se nu la reacţiile cititorului, ci la intenţiile, mai mult ori mai puţin conştiente, ale scriitorului. Şi nu de personaje era în primul rînd vorba. Impresionismul de tip Faguet ori Remy de Gourmont ia locul determinismului tainian (din paralela lui Taine între germani şi francezi venea ideea discriminatorie din Spiritul critic) şi în alte texte, fragmentare, ŕ batons rompus, făcute parcă din succinte notaţii şi reflecţii personale.

în faza ultimă a criticii sale, Ibrăileanu revine la studiile de anvergură, la sociologism şi la teorie, dar cu mai mare supleţe. Cîteva sînt memorabile. înainte de toate, cele despre Caragiale, serie încheiată cu o bijuterie de inteligenţă critică, în linia speculativă pe care i-o ştim, Numele proprii în opera lui Caragiale. Călinescu nu va fi străin de modelul unor astfel de eseuri, strălucitoare şi discutabile, adevărate provocări pentru cercetătorii serioşi ai literaturii. La acelaşi nivel, studiul despre stilistica eminesciană, probabil cel dintîi la noi, nu aşa de riguros cum vor fi ale lui Caracostea, nici atît de temeinic informat cum vor fi ale lui Vianu, este agreabil şi util în egală măsură. Un anticipator este Ibrăileanu şi în capodopera lui de teorie literară: Creaţie şi analiză. Va trece un deceniu şi jumătate pînă ce vor deveni actuale, şi nu în Europa, ci în SUA, ideile comportiste în materie de roman (la noi, abia Marin Preda, în anii ^40, va călca pe urmele lui Steinbeck ori Caldwell). Ibrăileanu numeşte oarecum impropriu ,creaţie" comportismul, nediferenţiindu-l foarte limpede de omniscienţa romanului tradiţional, dar opunîndu-l analizei psihologice. O jumătate de secol mai tîrziu, avîndu-l în minte pe Ibrăileanu, voi numi eu însumi romanul subiectiv ionic şi pe cel obiectiv doric, indicînd în interiorul celui din urmă o manieră în care prezenţa naratorului e doar implicită.

Deşi uneori insuficient de limpezi, poate şi din cauza oralităţii expresiei, distincţiile lui Ibrăileanu se numără printre foarte rarele idei fertile din teoria literară românească, aşa cum vor fi cele ale lui Vianu despre dubla funcţionalitate a limbajului ori cele ale lui Călinescu despre critică şi istorie literară ca două feţe ale monedei. Nu e puţin lucru. Fără cultura solidă a lui Lovinescu (iată, revin la comparaţie) şi fără a-l concura în rolul de formator al modernismului, dînd chiar, mai ales după război, impresia de vieux bonnet, Ibrăileanu are o inteligenţă mai vioaie ideologic şi este mai spontan în preferinţele ori în dezgusturile sale, ceea ce-l face simpatic şi atunci cînd greşeşte.

Ibrăileanu a fost şi un foarte subtil prozator. A preferat forma epistolară ori aceea de jurnal, parcă spre a marca, simbolic, importanţa pe care o acorda persoanei întîi. în toate paginile, e vorba de fapt despre el. Uneori, în mod cît se poate de explicit. Amintirile din copilărie şi adolescenţă, scrise în 1911 (ce devreme îşi scriau memoriile scriitorii din vechile generaţii!), dar publicate postum în 1937-1938, nu sînt foarte interesante, deşi denotă acelaşi spirit intuitiv şi sentimental pe care-l remarcăm în critică. Unele comparaţii sînt de o desăvîrşită acurateţă: ,în stînga, (vedeam) un deal lung, pe care umblau vitele, ca nişte gîngănii pe un perete". Doamna X este tot o scrisoare, adresată autorului care tocmai scrie un roman. Despre acest roman s-a zis că ar fi Adela. O discuţie pe această temă au purtat editorii prozei (datată 1917) în 1976, cînd a apărut în revista Manuscriptum. Nu se vede însă vreo semnificativă legătură nici măcar între portretul tinerei şi pasionalei femei din scrisoare şi viitoarea Adela. Mai interesantă e bănuiala că protagonista ar fi Maria Stere, prima soţie a lui C. Stere, pentru care Ibrăileanu nutrea o profundă afecţiune. De altfel, i-a încredinţat manuscrisul, cu menţiunea de a face cu el ce doreşte, ,chiar fiind (el) în viaţă". Abia aforismele din Privind viaţa (adesea banale şi nu destul de concise) ori scurtele naraţiuni rămase în periodice pot fi considerate exerciţii de reflecţie în vederea romanului Adela. în cîteva, tema este ,problema melancolică a dragostei tîrzii". Ibrăileanu o descoperea şi o comenta la Turgheniev, Zola, Duiliu Zamfirescu sau Edmond Jaloux. Naratorul din Adela (1933) are exact vîrsta autorului Amintirilor. Caracterul autobiografic este vădit pentru cine a citit Amintirile. Aproape tot ce se leagă de mama doctorului Codrescu bunăoară pare desprins de acolo. Abulia cvadragenarului înamorat se datorează obsesiei lui că e prea bătrîn ca să o poată face fericită pe femeia de douăzeci şi ceva de ani. De altfel, referinţa la intelectualul terorizat de a trebui să acţioneze din Diogene Laerţiu e o prea clară mise-en-abîme a acestei situaţii. De altfel, romanul a fost mai mereu citit prin această prismă, a confuziei dintre narator şi autor, care ascunde în bună parte motivaţiile subconştiente ale comportării eroului principal. Ibrăileanu l-a analizat prea îndeaproape pe Sanin din Ape de primăvară ca să nu fie bănuit că se recunoştea în ezitările acestuia. Dar dacă Sanin renunţă la Gemma din pricina unei alte femei (opusul naivei italience: o familie matură, experimentată şi fără scrupule), Codrescu renunţă fără să ştie nici el de ce. Un anume confort sufletesc al unui becher care nu doreşte, la vîrsta lui, complicaţii? Teama de o familie pe care tinereţea o face enigmatică? Codrescu are structură de seducător, doar că nu se foloseşte de seducţie spre a obţine ceva. Senzualitatea Adelei e provocată de gesturile lui, niciodată atît de echivoce încît femeia să nu le priceapă, niciodată atît de clare încît să le poată răspunde. Comportamentul lui Codrescu e mai misterios, îndefinitiv, decît al Adelei. Fata ascultă de un cod victorian al manierelor. Se poate spune despre ea ce spune Ibrăileanu însuşi despre Wronski: face atît cît putea face o femeie (ideală şi reală), aflată în situaţia ei, în anii ^90 ai secolului XIX! Dar avansînd şi retrăgîndu-se fără aparentă explicaţie, părînd a juca un joc al cuceririi de pe urma căruia nu trage nici un folos, doctorul o derutează complet pe prietena lui dintotdeauna, de pe cînd, copilă, îi şedea pe genunchi, sau, adolescentă, îl tutuia graţios pe ,mon cher maître". L^amitié amoureuse e o relaţie care-i convine de minune cvadragenarului, care pare a continua să vadă în femeia divorţată copila de odinioară; nu şi Adelei, pentru care acesta nu mai este doar maestrul adorat în taină, ci un bărbat adevărat. Dar tocmai aceste nesiguranţe formează îndefinitiv conţinutul şi interesul romanului. Ibrăileanu era conştient cînd scria Adela (şi o spune prin intermediul lui Codrescu) că literatura română nu ne-a dat încă ,nici o operă de observaţie cu destulă substanţă sufletească" Adela e, poate, întîiul nostru roman de observaţie exclusiv sufletească, înaintea celor ale scriitorilor din generaţia lui Eliade, Holban, Şuluţiu sau Blecher. Doar Camil Petrescu visase înainte (şi nu în roman, ci în teatru) la conflicte pur stendhaliene, rezolvate în conştiinţa personajelor, fără spectacol exterior. Adela e un roman de analize psihologice microscopice. Progresia ,intoxicării" sentimentale este perfectă şi insesizabilă. Nu există nimic fără semnificaţie în gesturi, atmosferă, cuvinte, pe scurt, în detalii. Excelent analist, Ibrăileanu e şi un observator exact şi plin de umor. Cîteva personaje se reţin prin pitorescul lor plin de umanitate, cum ar fi Sabina şi Haim, clanul Timotinilor, ,domnul Dumitriu" (Hogaş!). îngroparea caracatiţei, cumpărate inutil din slăbiciune, este un episod antologic. Finalul, cînd Adela pleacă fără ca naratorul să încerce a o opri, este de o desăvîrşită puritate şi concizie flaubertiană: ,în acel moment începu trecutul". Acest roman discret, despre o lume de mult apusă, nu a îmbătrînit stilistic aproape deloc. Ici-colo, cîte un rid, mai ales de natură lexicală. Adela e o bijuterie delicată a cărei retipărire, azi, ar putea trezi, prin contrast, simpatia tinerilor cititori.