Numărul curent: 36

Istorie Literară:
G. Călinescu, publicist de Nicolae Manolescu

Stiută multora, publicisticii lui G. Călinescu i s-a acordat o atenţie neînsemnată, deşi se întinde pe aproape cinci decenii, fără mari întreruperi. Dicţionarele literare o amintesc în treacăt, ca de altfel şi studiile critice. Ediţiile de opere n-o cuprind. Singurele culegeri, datorate lui Geo Şerban şi Andrei Rusu, sînt incomplete şi cenzurate. Aşa stînd lucrurile, ar putea să pară curios că atît înainte, cît şi după 1989, contestarea lui Călinescu a pornit de la publicistica lui, nu de la opera critică propriu-zisă, dacă exceptăm situaţia specială a receptării Istoriei literaturii din 1941. Contestată îndeosebi a fost publicistica de după al doilea război. G. Călinescu s-a numărat, alături de Sadoveanu şi Galaction, printre cei dintîi scriitori importanţi care s-au aliniat după 1944 ideologiei comuniste. La Tribuna poporului, Naţiunea şi celelalte a intrat numaidecît în dispută cu presa de opoziţie democratică, unde erau înregimentaţi aproape toţi criticii din generaţia lui. Nu s-a bucurat însă nici de preţuirea aliaţilor de moment. Atacurile acestora din urmă culminează cu articolul Critica criticii, publicat în broşură de I. Vitner în 1949, care îi desfiinţează Istoria pentru vicii de concepţie (,idealism subiectiv") şi de metodă (,caracter neştiinţific") şi care ar fi putut deveni la fel de faimos ca Poezia putrefacţiei sau putrefacţia poeziei, articolul prin care Sorin Toma îl scoate o vreme pe Tudor Arghezi din literatura nouă, dacă, eliminat din universitate, Călinescu n-ar fi continuat să fie deputat, academician şi director al Institutului de Istorie Literară şi Folclor care azi îi poartă numele, urmîndu-şi destul de regulat şi activitatea publicistică. Din 1955 el îşi reia colaborarea săptămînală cu o rubrică intitulată Cronica optimistului din Contemporanul. După 1989, aceste cronici fac obiectul unui alt val de contestări, remarcîndu-se M. Niţescu (Sub zodia proletcultismului, 1995) şi Gh. Grigurcu (într-un articol din România literară prilejuit de centenarul marelui critic, în iunie 1999), dintre criticii noi, şi Adrian Marino, dintre cei vechi, totuşi călinescian ca formaţie şi care luase drept model în Viaţa lui Macedonski, biografia lui Eminescu scrisă de maestrul său. Decepţionat de oportunismul acestuia, Marino îşi va orienta acţiunea proprie spre critica de idei generale, ostilă în principiu impresionismului de tip călinescian, şi va polemiza cu toţi călinescienii generaţiei ^60. Ce e drept, articolele politice de după 1944 ale lui Călinescu sînt, fără excepţie, lamentabile. Relativa redresare din articolele strict literare publicate în rubrica din Contemporanul şi selectiv adunate în 1965 în volumul Cronicile optimistului a avut o însemnătate considerabilă pentru criticii ce se formau atunci. M. Niţescu greşeşte punîndu-le pe toate în aceeaşi oală. G. Călinescu a fost perceput foarte diferit de cele două generaţii succesive. Dacă-i recitim fără parti-pris publicistica dintre 1944 şi 1955, ne putem explica diferenţa. Abia instalat la cîrma Tribunei poporului, în septembrie 1944, G. Călinescu se simte dator să-şi edifice cititorii cu privire la titlul gazetei: "Şi fiindcă din popor fac parte toţi, toţi să vină cu încredere sub fîlfîirea înflăcăratei noastre flamuri". Facticea înflăcărare nu va lipsi din nici un articol. Şi nici conformitatea cu ideologia. Singura originalitate pe care Călinescu şi-o permite este lexicală. El se încăpăţînează să-l numească pe muncitor "lucrător manual", cu o preţiozitate voită care însă nu face acceptabilă teza că din, dispreţ faţă de acest tip de muncă, "domnii" nu iubesc orînduirea cea nouă. "Moşierii" (aici cuvîntul este cel din limba de lemn) au, în ochii lui Călinescu, doar defectul de a-şi apăra cu orice preţ proprietăţile. Despre eventuale merite istorice ale clasei, nici nu poate fi vorba. Intelectualul care frecventează "partidele istorice" (,sentimentul meu, scrie Călinescu fără să clipească, este că partidul liberal este într-adevăr un partid istoric, adică trecut la capitolul istorie, depăşit de vreme") este ironizat, fiindcă s-ar fi lăsat înşelat de propaganda duşmănoasă care pretindea că în comunism totul va fi în comun, iar orice obiect de folosinţă în unic exemplar: "Prostule, i-am zis eu, pe drept cuvînt indignat, crezi ş...ţ că ar avea sorţi de izbîndă un partid care ar propune mizeria umană?" Iată o mostră de logică foarte repede contrazisă de istorie! Partidele istorice sînt cele care ar fi inventat "ura de clasă", susţine Călinescu în acelaşi mod tendenţios. Epurările din motive politice i se par justificate, iar cînd ţărăniştii ameninţă că, de vor ajunge la putere, le vor face şi ei, dar în sens invers, Călinescu îi taxează cinic: "...Nu e dovedit că vor veni vreodată la guvern". Iuliu Maniu e ţinta unui pamflet: bătrînul politician ar fi un supravieţuitor politic care a continuat, după Marea Unire, să plaseze capitala României la Budapesta. Este elogiat, în schimb, Petru Groza. Noua putere este slăvită cu aceeaşi energie cu care este batjocorită cea veche. Cu ocazia centenarului Proclamaţiei de la Islaz, în iunie 1948, G. Călinescu îi citează cît se poate de ŕ propos prima propoziţie: "Timpul mîntuirii noastre a venit!" Venise s-ar zice, odată cu Tratatul de Prietenie cu U.R.S.S. (acela denunţat ca înrobitor de înşişi comuniştii români în aprilie 1964) şi cu proclamarea R.P.R., pe care Călinescu o salută cu entuziasmul unui neofit, după ce-l comparase pe Carol al doilea cu Louis Quatorze şi se declarase monarhist constituţional. Citează copios din Marx, Engels, Lenin şi chiar Jdanov. La moartea lui Stalin, "figură gigantică a istoriei", publică un necrolog pompos. Nu sînt mai breze nici articolele literare din jurul lui 1950. înainte de studiile lui Ion Vitner despre Eminescu, acela care promovează, cu aplombul binecunoscut, în interpretarea operei marelui poet, sociologismul vulgar este Călinescu. El cel dintîi dă modestei poezii Vieaţa o însemnătate exagerată, numai fiindcă ar arăta compătimire pentru condiţia unei lucrătoare supuse exploatării, sau exaltă sensul antiburghez al proclamaţiei anarhiste din împărat şi proletar. Finalul pesimist din Luceafărul i se pare a reflecta lipsa de dorinţă a lui Eminescu de a trăi "în mijlocul unei societăţi aculturale". "Moartea în sine, comentează mai departe Călinescu pesimismul eminescian, nu-i o noţiune antisocialistă, dacă nu se penalizează prin ea voinţa de luptă şi muncă a celor rămaşi". Cu toată originea lui boierească, Bălcescu ar fi un "proletar intelectual". O prefaţă la Ion Creangă, din 1953, îl transformă pe humuleştean în scriitor realist, precursor chiar al realismului socialist. Oportunismul nu e străin nici de Cronicile optimistului. Este justificată colectivizarea şi omagiat un congres al P.M.R. Călinescu denunţă "tapajul dubios" din jurul piesei - Scaunele de E. Ionesco ori "filosofia plină de truisme" a celuilalt "transfug" pe cale să cucerească Occidentul, E. Cioran. Dar Călinescu îşi regăseşte uneori bunul simţ critic. Excesiv se dovedeşte M. Niţescu în negarea oricăror merite ale Cronicilor optimistului şi prin faptul de a confunda, în unele cazuri, gustul autorului cu oportunismul şi concesia ideologică. Lui Călinescu nu-i plăcuse nici înainte Maiorescu. Reacţia lui la articolul prin care Liviu Rusu îl reabilita în 1963 este, desigur, nepotrivită. Titu Maiorescu, socialist? se întreba din titlu Călinescu. Dar unele exagerări ale lui Rusu, în sensul spălării imaginii lui Maiorescu, nu erau o invenţie a lui Călinescu de dragul polemicii. Şi, în fine, multe Cronici s-au dovedit cît se poate de utile în dezideologizarea criticii noastre literare. Venite din partea lui Călinescu, observaţii care astăzi pot să pară banale, au avut importanţa lor în acea vreme. A afirma, de exemplu, că legitimismul lui Balzac ori misticismul lui Tolstoi nu i-a împiedicat să-şi zugrăvească obiectiv epoca reprezenta o întoarcere a judecăţii critice la adevărul ei esenţial. Limba de lemn era fisurată de modul tot mai liber în care Călinescu reîncepea să se exprime, iar orizontul lui intelectual, în care erau reaşezaţi pe soclurile lor Sainte-Beuve, Dostoievski, Dante, Benjamin Constant, dădea unei întregi generaţii de critici speranţa că se apropia ceasul despărţirii de Bielinski, Leonid Leonov, Barbusse sau Romain Roland.

Mare parte din publicistica lui Călinescu fiind literară, ar fi de văzut şi dacă cel mai de seamă critic al nostru a fost şi un cronicar literar, adică un observator al producţiei noi de carte. Călinescu se leapădă de această idee. Tocmai cînd se pregătea să reia, în Naţiunea din 1947, cronica, după ce susţinuse rubrici asemănătoare mai ales în Viaţa literară şi în Adevărul literar şi artistic, Călinescu mărturiseşte: "N-am scris cronică literară, altădată, decît prin accident". Lucrurile nu stau deloc aşa. E drept, cu intermitenţe, pe cînd avea în şantier una ori alta din marile sale cărţi, Călinescu a publicat cronici toată viaţa. între Cronicile optimistului, destule sînt cronici literare. Specia l-a preocupat de la început sub raport teoretic. Primele articole din Viaţa literară conţin deja în germene opinia din Principiile de estetică de peste un deceniu. Acolo sînt şi primele portrete ale unor critici, din care se vede destul de clar ce credea Călinescu despre meseria lui. Ele merită a fi citate cu atît mai mult cu cît, excepţionale fiind, n-au fost reluate niciodată de autor: "Dl. Mihail Dragomirescu este un temperament eminamente politic. La baza activităţii sale critice găsim o constituţie, un parlament, un buget, un guvern, un buletin oficial, un organ de luptă." "Sistemul critic al d-lui Lovinescu se compune din mari mişcări de trupe fără posibilitatea unei lupte, din îndrăzneli prudente şi prudenţe impenetrabile, din mici rezerve mentale şi foarte multă amabilitate personală, din elogii care jignesc şi cruzimi care exaltă." "Cu dl. Ibrăileanu intrăm în domeniul mitologiei, al lui Neptun vegetînd printre alge pe fundul Mării Egee, al lui Barbarossa care doarme secular într-o peşteră, al Bătrînului din Munte văzut de Marco Polo, al duhurilor invizibile şi totuşi prezente, al numelor sonore şi înfricoşătoare." Şi părerile despre critică sînt din capul locului originale: "Critica astfel înţeleasă nu poate fi învinuită de impresionism în înţelesul rău ce se dă acestui cuvînt. Căci criticul nu se conduce niciodată după impresie, ci după expresia ca pură posibilitate a spiritului său". Ideea este că simţul critic nu e teoretic, ci normativ, interpretînd "faptul extern ca un produs al propriei activităţi". Aşa dar, "simţul critic e actul creator eşuat". Răsfoind zecile de cronici publicate de Călinescu, ne dăm seama că aprecierile criticului sînt, între limitele fatale ale oricăre critici de întîmpinare, cît se poate de juste. Procentul de eroare demn de luat în seamă nu e mai mare decît la Pompiliu Constantinescu, unanim considerat drept cel mai obiectiv cronicar literar din anii ^20-^30 ai secolului. Iată, spre ilustrare, chiar cronicile consacrate de Călinescu volumelor tipărite de colegul său cu cîţiva ani mai tînăr. Comentîndu-i Mişcarea literară, o culegere de recenzii ca şi următoarele, G. Călinescu remarcă un scris "lipsit de însuşiri formale, care să-l facă mai atrăgător şi mai personal". Nu altceva spune despre Opere şi autori, doar că acum îl socoteşte pe autor un critic "în toată puterea cuvîntului". în sfîrşit, la Critice, severitatea nu poate ascunde preţuirea: "Intelectual fin, fără îndoială, ca om, d. Pompiliu Constantinescu nu produce alt interes decît acela de a şti dacă despre o carte s-a pronunţat afirmativ sau negativ". Este chiar cea mai bună apreciere a rostului unui cronicar. I s-a reproşat deobicei lui Călinescu faptul că-şi desconsideră confraţii. Faptul e doar în parte adevărat. El fiind mai direct în expresie decît toţi, bănuiala cu pricina are mai mult un temei lingvistic. E de notat că G. Călinescu greşeşte rareori în observaţia concretă, de amănunt. E greu de retorcat bunăoară obiecţiilor sale la conceptele lovinesciene de sincronism, diferenţiere ori mutaţie a valorilor. Ceea ce i se poate obiecta, la rîndul lui, este că n-a măsurat corect impactul lor în epocă şi mai ales în posteritate. Chiar juste, remarcile par astăzi meschine, cînd Lovinescu a devenit, prin răspîndirea ideilor lui, cel mai important sociolog al culturii noastre din secolul XX. în cazul lui N. Iorga, Călinescu n-a repetat eroarea: combătîndu-l în detalii, l-a aşezat în totul pe soclul cuvenit. Spre respectarea nuanţelor se cuvine precizat că există, cînd e vorba de un mare critic, la Călinescu, o sumă de precauţii, ca şi cum ar vrea să nu se facă rău înţeles. Faţă de Lovinescu astfel de precauţii abundă de la primul articol pe care i-l consacră: "M-am întrebat dacă aveam căderea să judec o operă etc." Sau: "Aş vrea să înving simpatia ca să văd adevărul". Nu e simplă abilitate, căci părerea e ca deobicei netă: "D. Lovinescu e un spirit minor. Dacă prin graţie înţelegem lenea sufletului care nu zboară şi nu se afundă, d. Lovinescu e un graţios". Nu mai ţine de critica, dar de psihologia criticului, felul în care, după portretul departe de a fi elogios, totuşi plin de intuiţii extraordinare din Istorie, Călinescu se revizuieşte (este aproape o abjurare) într-un text scris la un an după moartea lui Lovinescu, schiţînd un portret aproape patetic:

,...E. Lovinescu avea structura unui credincios normal, fără mistică. Credea în viaţa literară, în permanenţa valorilor, într-un depozit etern al tuturor evenimentelor ş...ţ După moartea fizică, presupunea cu fermitate o existenţă literară de veci ş...ţ Văzîndu-şi existenţa istorică proiectată în eternitate, E. Lovinescu avea o amenitate de caracter pe care n-a putut-o strica nici una din normalele alterări ale sufletului uman. Indiferenţa lui pentru valorile neliterare era aşa de profundă, încît în preajma lui şedeai, ca intelectual, într-un aer purificat, responsabil".

Lărgind sfera la alte genuri, nu putem lăsa neremarcată evoluţia stilului călinescian din cronici de la liric şi epic la pur critic. Unele dintre primele articole sînt impregnate de literatură. Aşa scrie Călinescu la început despre Blaga, Arghezi (dar observaţiile fundamentale sînt de pe acum la acesta din urmă), ba chiar despre Crainic (prima cronică începe prin a relata o călătorie cu trenul, repetată cuvînt cu cuvînt în romanul Cartea nunţii), detestat apoi cu tot atîta înaripare stilistică. Portretul mitologic al lui C. Stere din Adevărul literar şi artistic e abandonat în Istorie. în schimb, lunga introducere epico-etnografică din capitolul Goga, nu există în cronica la volumul antologic din 1938. în general, în Istorie Călinescu îşi va reteza elanurile literare şi va scoborî nivelul judecăţilor. Totuşi fondul judecăţilor nu se schimbă, doar, uneori expresia. în cronicile din anii ^30, Hortensia Papadat-Bengescu e văzută ca "un emul al lui d^Annunzio", preocupată nu de psihologie, ci de "surda înfiorare a cărnii", ceea ce face din Bătrînul o "dramă fiziologică". Societatea din Fecioarele despletite se situează la un nivel de educaţie superior celui sufletesc. Ca tot cronicarul, G. Călinescu are simpatii şi idiosincrazii. Unele, foarte tranşante: " Poezia d-lui M. Codreanu prezintă trei note specifice: forma fixă a sonetului, recompensa naţională şi lipsa de talent." Al. O. Teodoreanu îi place fără întoarcere, Voronca îi displace tot aşa. A şi avut cu cei de la revista unu o polemică pe tema unei cronici în care susţinea, pe drept cuvînt, că poetul Brăţării nopţilor scrie o poezie clară pe care o "distruge" intenţionat prin procedee formale sau că imaginile lui Voronca seamănă cu nişte încîntători peştişori aurii scoşi însă din acvariu, neavînd cu alte cuvinte limfă. Cum n-avea înţelegere pentru lirica avangardei, nici în linia exceselor lexicale, nici în aceea a absenţei de simboluri, Jurnal de sex al lui Bogza i s-a părut a fi "17 aspecte versificate ale vieţii sexuale, atît de înverşunate şi de scabroase, încît simţul de conservare al individului celui mai puţin pudic este murdărit de dezgust şi de inapetenţă erotică". Dadaismele lui Urmuz le ia drept simple jocuri, ca şi Alexandru George mai tîrziu. Noutatea Patului lui Procust îi scapă, deşi e convins că e vorba de "una dintre cele mai de seamă opere în proză din ultimul timp". De o remarcabilă acuitate este relevarea clişeelor din Oraş patriarhal de Cezar Petrescu. Adela este, în schimb, un "excepţional roman", ca şi Baltagul (,Vitoria este un Hamlet feminin") sau prozele istorice ale lui Sadoveanu. Cimitirul Buna-Vestire este "cea mai puternică viziune apocaliptică din literatura română, de o grandioasă poezie". De la G. Călinescu te poţi aştepta la orice. Teza lui cu privire la balzacianismul obligatoriu al romanului nostru nu-l împiedică să prefere Cimitirul arghezian romanelor lui Cezar Petrescu, ori să dea sentinţe valabile despre proustianismul lui Holban. Această putere de a se obiectiva scade în croncile de după război. Călinescu nu pare să intuiască valorile reale ale generaţiei ^40. Nici aprecierile din Cronicile optimistului nu sînt corecte. G. Călinescu se entuziasmează facil de Veronica Porumbacu, Dan Deşliu, Ion Brad şi alţii ejusdem farinae. în două cazuri nu se înşeală: presimţind în Florin Mugur şi Marin Sorescu doi poeţi valoroşi. După lectura a doar 21 de poezii ale lui Sorescu, poet fără volum încă, G. Călinescu scrie în 1964 aceste rînduri pe care criticii generaţiei noastre le vor relua în ecou:

,Fundamental, Marin Sorescu are o capacitate excepţională de a surprinde fantasticul lucrurilor umile şi latura imensă a temelor comune. Este entuziast şi beat de univers, copilăros, sensibil şi plin de gînduri pînă la marginea spaimei de ineditul existenţei, romantic în accepţia largă a cuvîntului. Cîte un poem e doar un strigăt de admiraţie în faţa sublimităţii, în altele se strecoară deodată witzul, maliţia, fantastică şi ea ş...ţ Marin Sorescu, în cele 21 de poeme pe care mi le-a trimis, uzează de un procedeu simplu, care însă nu e îngăduit decît talentului spontan. El găseşte un punct de vedere, care n-a trecut altcuiva prin minte, aşază oul lui ca şi Columb spărgînd coaja ş...ţ Perspectiva insolită devine un regim normal".

Deşi a repudiat estetica, G. Călinescu este, între criticii interbelici, capul teoretic cel mai subtil. întîile sale contribuţii din Viaţa literară nu sînt recenzii de cărţi, ci articole teoretice. Ideile debutantului nu vor suferi modificări însemnate în studiile de la maturitate, un deceniu mai tîrziu. Simţul critic nu ţine de psihologie, este normativ şi are a face cu valoarea, susţine bunăoară Călinescu. Dar ce vrea să zică "atitudine normativă"? "Aceea în care spiritul îşi reprezintă faptul extern ca un produs posibil al propriei activităţi". Şi încă: "Simţul critic e actul creator eşuat". Nimeni nu distinsese pînă atunci la noi atît de subtil normativul de teoretic şi nu legase aşa de bine critica de creaţie. Tehnica criticii şi a istoriei literare din 1938 reia titlul, nu şi ideile lui Gustave Rudler din Les techniques de la critique et de l^histoire littéraire (1923) şi a rămas textul fundamental pentru gîndirea critică a lui Călinescu şi a călinescienilor. Problemele criticii, pe de o parte, şi ale istoriei literare, pe de alta, vor reveni şi după război în articolele lui Călinescu. Raportul dintre ele este elucidat însă de pe acum. Nu e greu de văzut ce pas mare face autorul peste toată teoria vremii sale, şi nu numai românească. Abia în 1947 Wellek va formula, în critica anglo-saxonă, un principiu similar cu acela călinescian, doar că acolo unde Călinescu vedea o complementaritate, Wellek descoperea o aporie. Nimic din ce se spuse înainte la noi nu prevestea radicala teză a lui Călinescu. în 1901, N. Iorga socotea istoria literară o "operă de ştiinţă şi de artă în aceeaşi vreme", fără a explica în ce fel. Ovid Densusianu distingea şi el, în 1906, "critica estetică" de "critica istorică" şi, deşi era de părere că hotarul dintre cele două "nu e totdeauna bine stabilit", nu mergea nici el mai departe. în fond, ideea comună, şi a lui Ibrăileanu, şi a lui Lovinescu, şi a lui Vianu a fost mereu aceea că istoria literară se ocupă de operele trecutului iar critica, de cele ale prezentului. "Litigiul" va mai avea căutare la Ş. Cioculescu în 1940. Singurele observaţii care ne surprind în acest concert sînt ale lui Sextil Puşcariu, care afirma în 1930 că istoria literară este relativă, "alta de la epocă la epocă", şi D. Caracostea, care anunţa în 1938 structuralismul de la mijlocul secolului susţinînd "concepţia primatului coexistenţei în descifrarea succesiuni".