Numărul curent: 41

La o noua lectura:
G. Călinescu de Alex. Ştefănescu

Istoria literaturii române de la origini până în prezent

O carte lapidară de 1000 de pagini
            
Nicolae Manolescu, lucidul şi neinfluenţabilul, exigentul şi ironicul Nicolae Manolescu, care nu s-ar simţi intimidat nici dacă ar avea în faţă o carte scrisă de Dumnezeu (şi publicată la cunoscuta editură Cartea Cerească), s-a declarat totuşi, în repetate rânduri, copleşit de admiraţie faţă de Istoria... lui G. Călinescu. Şi a mărturisit că nu are cunoştinţă de existenţa unei opere critice asemănătoare în altă literatură.
           
Cum se explică această uriaşă capacitate de seducţie a unei lucrări care, potrivit tradiţiei genului, ar fi putut să fie doctă şi plictisitoare? Care este secretul farmecului ei?
           
Istoria... impresionează, înainte de orice altceva, prin lapidaritate. Toate observaţiile şi ideile din cuprinsul ei sunt formulate succint, sugerând prin ritm frenezia gândirii. Gradul de esenţializare este maxim.
           
Ne-am obişnuit să ne reprezentăm esenţialitatea prin enunţuri scurte, din categoria aforismelor. Opera lui G. Călinescu ne ia prin surprindere oferindu-ne texte esenţializate în cantităţi imense. Este ca şi cum s-ar răsturna în faţa noastră un camion plin de diamante.
           
Naraţiunea critică nu trenează niciodată, nu se transformă în simplă umplere cu fraze a unor pagini. Chiar şi aparentele digresiuni au o mare densitate intelectuală.
           
Ceea ce se schimbă, alert, de la o pagină la alta, este regimul densităţii. Uneori este vorba de o densitate a informaţiilor, alteori de o densitate a ideilor, alteori de o densitate a expresivităţii artistice.
           
Schiţând biografia lui Eminescu, G. Călinescu concentrează rezultatul a numeroase investigaţii de istoric literar în câteva paragrafe:
           
"Începând cu clasa a III-a primară, Eminescu îşi făcu învăţătura la Cernăuţi, întâi la National-Hauptschule de unde ieşi la sfârşitul anului şcolar 1859/60 absolvent, clasificat al 5-lea între 82 şcolari. În toamna 1860 e înscris la K. K. Ober-Gymnasium, cutie lungă, un fel de ospiciu mohorât, pe unde trecură şi fraţii săi mai mari Şerban, Niculae, Iorgu (Gheorghe) şi Ilie. Eminovici îl puse «în cost» în timpul claselor primare la Aron Pumnul, se pare, apoi la un birjar rutean Ţirţec, unde era un adevărat infern de copii în gazdă. Tovarăşii speriau pe Eminescu făcând pe stafiile. Ţirţec le da de mâncare mai mult porumb fiert în lapte, încât micii pensionari, înfometaţi, furau mere. Eminescu rămase cu obişnuinţa de a mânca mere cu lăcomie. Între profesorii români, în afară de «popa» Veniamin Iliuţ care «pârlea», se remarca Aron Pumnul. Era un mare patriot care înlesnea copiilor citirea de cărţi româneşti şi se purta prietenos cu «studenţii» cu care bătea chiar mingea. Eminescu îl iubi în chip deosebit, îi devoră Lepturariul cu toate ciudăţeniile lui. În genere, şcoala cernăuţeană nu-i plăcea lui Eminescu şi se presupune că ar fi încercat să fugă chiar din clasele primare. Clasa I-a gimnazială merse binişor, a II-a rău şi «tâlharul» fugi iarăşi. Eminovici puse de-l legă cobză şi-l întoarse la şcoală. Rămânând repetent, Eminescu frecventează în 1862/63 tot clasa a II-a stând în gazdă la un franţuz beţiv Victor Blanchin. Dar după vacanţa Paştilor 1863 nu mai apare prin cataloage. Poetul devine «privatist». Legenda spune că mergând la Cernăuţi pentru pregătirea în particular în primăvara 1864 Eminescu se luă după trupa Tardini-Vlădicescu care dădea reprezentaţii acolo pentru întâia oară."
           
În alte pagini întâlnim o mare concentrare de idei critice. Un exemplu între altele - capitolul rezervat lui Cezar Petrescu, în care G. Călinescu se mobilizează împotriva unei glorii considerate de el false:
           
"Încă din Scriosorile unui răzeş un ochiu atent putea intui traiectoria de mai târziu a lui Cezar Petrescu. Motivele sunt sadoveniste, prin contaminaţie şi prin afinitate. Însă în locul lirismului rece, savant dozat, al lui Mihail Sadoveanu, dăm de un sentimentalism dezordonat şi volubil, cu tendinţa de a se închega într-o temă epică melodramatică.";
           
"Romanul [Întunecare] ca roman este eşuat. Nimic etern omenesc nu se poate memora. Ca simplă cronică e superficial şi n-ar putea nicidecum înlocui substanţialitatea unei opere istorice. Totuşi o uşurinţă agreabilă, o distincţie în stil şi o indiscutabilă răbdare arhitectonică, ajutată din când în când de norocul efemer al unui creion îndemânatec, îi dau o oarecare personalitate";
           
"[Referitor la Romanul lui Eminescu:] Viaţa geniului în genere este fără interes tipologic. Pentru romancier, existenţa lui Popescu, impiegat C.F.R., care visează să iasă din mizeria lui provincială şi să ajungă într-o staţie mai mare, turburându-şi tihna familială, e mult mai adâncă decât viaţa lui Eminescu. Eroii marilor romane n-au fost niciodată genii, ci ofiţeri, studenţi, provinciali, negustori, ambiţioşi, burghezi. Raskolnikov şi Julien Sorel, Grandet şi Bovary sunt oare genii? Geniul e o perfecţiune a unei însuşiri pe care o avem toţi în sămânţă, eroul de roman e o categorie: un ambiţios, un risipitor, un avar, un invidios, un gelos etc. Este Eminescu interesant ca personaj de roman? Fireşte că nu. El se naşte ca toată lumea, se joacă şi face năzbâtii ca toţi copiii, ia note bune şi rele la şcoală ca toţi copiii, face poezii ca toţi tinerii, se îndrăgosteşte ca toţi bărbaţii, se îmbolnăveşte ca toţi oamenii şi moare ca toţi indivizii. Cu singura deosebire că Eminescu face poezii bune...".
           
În sfârşit, sunt greu de uitat concentrările de frumuseţe literară din paginile Istoriei... Un portret ca acela făcut lui Nicolae Iorga nu va dispărea niciodată din memoria culturală a românilor:
           
"Deşi conferinţa prezenta cea mai strânsă cohesiune, N. Iorga părea că şi-o improvizează dintr-un material de ocazie. Căutându-şi febril batista prin buzunare găsea felurite însemnări suspecte pe care le răsucea cu bănuială, le citea mirat ca pentru sine şi, găsindu-le interesante, le adăpostea din nou în receptacolul profund al redingotei. Câte odată, privea cu îngrijorare spre uşi şi ferestre, ca spre a se sustrage unor spioni ascunşi. Vocea sa se cobora, se prefăcea într-o şoaptă prudentă cu aerul de a face auditorului destăinuiri grave. Respiraţia tuturor rămânea tăiată de curiozitate şi teamă, o linişte încordată apăsa pretutindeni, iar toamna ai fi putut auzi ritmul lent al ploaei lovind pe acoperişuri sau bolboroseala monotonă a straşinilor. Deodată N. Iorga devenea mânios. Simţise în freamătul lanului de capete trădarea, ostilitatea. Vindicativ, oratorul supunea publicul unui rechizitor zgomotos. Sala se umplea de grindină, de ceaţă şi de tunete. Străpunşi de degetul răzbunător al lui N. Iorga, duşmanii invizibili se prăbuşeau surd pe duşumele, în timp ce cuvintele cădeau ca trăznetele într-un copac noduros. Apoi furtuna se potolea. După cum copiii, după un gest de violenţă, îşi descarcă inima grea în hohote de plâns, tot astfel oratorul extenuat se făcea supus, implorator: cerşea protecţie, bunăvoinţă, puţină iubire. Căuta printre ascultători un chip prietenos, un zâmbet de speranţă, un elogiu consolant. Uneori cei doi ochi umezi cădeau asupra unui biet ascultător terorizat. Conferenţiarul avea aerul de a-l lua la o parte, de a-i face confidenţe măgulitoare, îl bătea cu vorbele amical pe umeri, îi făcea mulţime de gingăşii nespuse, în vreme ce restul publicului asista respectuos la o întrevedere ce s-ar fi părut că nu-l priveşte. Repede însă N. Iorga redevenea nemulţumit. Pacientul era dispreţuit, mustrat, împuns cu degetul în direcţia coastelor, apoi, printr-un proces clamoros, consemnat vindictei publice. În cele din urmă conferenţiarul, amărît, dădea semnele unei decepţiuni universale. În sentinţe publice se ridica deasupra patimilor mărunte, se închidea în negura de fum a unei înălţimi inaccesibile şi întocmai ca Moise, spărgând tablele legii aduse unui popor netrebnic, tunând asupra sălii profeţii grozave, fugea întunecat de o justă mânie, în aplauzele ropotitoare ale auditorului."


G. Călinescu, E. Lovinescu, N. Iorga
           
Luând probe din Istoria literaturii... a lui G. Călinescu şi analizîndu-le apoi în eprubetele ei pline de acid, Ileana Vrancea (în volumul Între Aristarc şi bietul Ioanide, publicat în 1978) ajunge la concluzia că reţeta de fabricaţie este extrem de simplă: G. Călinescu = E. Lovinescu + N. Iorga. De la E. Lovinescu "bietul Ioanide" şi-ar fi însuşit perspectiva axiologică asupra literaturii române. Iar de la N. Iorga a împrumutat arta literară. "Dacă mentorului de la Sburătorul - îşi întăreşte Ileana Vrancea afirmaţiile -, Călinescu îi era îndatorat în aceeaşi măsură cu oricare alt critic de aceeaşi formaţie [...], în schimb, lui Iorga, Călinescu-istoricul literar îi datora aproape totul: el îşi clădeşte opera pe teren lovinescian, dar construcţia astfel înălţată poartă în ea, de la temelii şi până la creneluri, pecetea viziunii artistice pe care Nicolae Iorga o proiectase timp de jumătate de secol în cursuri universitare şi tomuri de istorie literară"...
          
Fără îndoială, G. Călinescu, ca oricare mare spirit, a valorificat tot ce se putea valorifica din experienţa predecesorilor. El însuşi a mărturisit aceasta în cunoscutul paragraf al prefeţei la Istoria literaturii..., care începe cu propoziţia: "Prezenta operă nu iese din goluri." Dar imensa cantitate de cultură absorbită este tratată ca o materie primă şi devine altceva prin prelucrarea ei de către o conştiinţă artistică dintre cele mai voluntare.
Ce importanţă are, de pildă, faptul că şi E. Lovinescu a folosit ca unic sau ca principal criteriu de selecţie şi de promovare a valorilor criteriul estetic? În primul rând, utilizarea acestui criteriu reprezintă, pentru un critic literar, aproape o obligaţie profesională, constituind forma sa de adaptare la specificul obiectului supus cercetării. În al doilea rând, nu este, oare, clar ca lumina zilei că G. Călinescu răspunde într-un mod propriu, inconfundabil dezideratului pe care nu numai E. Lovinescu, ci şi Titu Maiorescu şi alţi critici de seamă l-au considerat esenţa profesiei lor?
G. Călinescu a radicalizat folosirea criteriului estetic în judecarea literaturii, transformându-se el însuşi într-un homo aestheticus şi detectând valoarea chiar şi acolo unde nimeni nu s-ar fi gândit s-o caute, din cauza unor vechi prejudecăţi: în scrieri cronicăreşti, în epistole, în discursuri. Uneori, curajul lui de a regândi totul dintr-o perspectivă artistică a produs mutaţii în înţelegerea unor texte arhicunoscute. Aşa s-a întâmplat, de exemplu, când a făcut observaţia spectaculoasă că Glossa eminesciană îşi exercită seducţia asupra cititorilor nu prin "filosofia" din cuprinsul ei, ci prin tonul grav şi solemn, prin cadenţa oraculară.
           
Cititor pasionat, G. Călinescu a experimentat pe propria sa sensibilitate - şi aceasta conferă o autenticitate aproape dramatică criticii sale - efectul oricărui text. Totul este retrăit, totul poartă însemnul personalităţii lui. Găsim oare impresii străine implantate în vreun comentariu? Desigur, putem găsi un da sau un nu care să coincidă cu da-ul sau nu-ul cine ştie cărui înaintaş. Însă lucrul acesta este inevitabil. În schimb, actul propriu-zis al receptării constituie de fiecare dată un eveniment unic, de neuitat. G. Călinescu are chiar un fel de reacţie alergică faţă de orice definiţie consacrată, punând-o aprioric la îndoială şi preferând întotdeauna să meargă el însuşi la sursă. El citeşte în această manieră nu o carte, nu un autor, ci întreaga literatură română, ceea ce dă o deplină coerenţă şi o spectaculoasă originalitate reprezentării sale.
           
Nimeni nu neagă darul de a evoca şi de a portretiza al lui N. Iorga. Însă faptul că şi G. Călinescu se manifestă strălucit în această direcţie nu înseamnă nici pe departe că a "preluat" arta de evocator şi de portretist de la prestigiosul lui contemporan. Cu o asemene logică am putea ajunge să credem că G. Bacovia n-a făcut decât să-şi însuşească melancolia lui Eminescu, că Liviu Rebreanu a împrumutat vocaţia de observator al lumii satului de la Ion Creangă sau că Nichita Stănescu s-a aprovizionat cu ingeniozitate lingvistică din rezervele lui Ion Barbu. Dacă totul ar fi atât de simplu, cine ar mai ezita să se înfiinţeze la oficiul literaturii române, ghişeul "N. Iorga", pentru a-şi ridica partea cuvenită de talent literar?
           
G. Călinescu a dovedit, ca şi N. Iorga, însuşiri remarcabile în ceea ce priveşte reprezentarea în mişcare a caracterelor şi reconstituirea atmosferei unor epoci cunoscute doar din documente, însă stilul lui este inconfundabil. În timp ce mentorul direcţiei sămănătoriste are o viziune profetică, justiţiară asupra literaturii, autorul Istoriei... din 1941 priveşte literatura ca pe o comedie umană. Curios şi inventiv, G. Călinescu "desface" orice mecanism al creaţiei sau al comportamentului omenesc, plăcându-i să-i afle secretul de funcţionare. O ilustrare a acestei jubilaţii în cunoştinţă de cauză o constituie analizele Universul poeziei (preambul teoretic al Istoriei...).
           
Componenta principală a artei literare călinesciene rămâne demonstraţia-spectacol, bazată pe paradoxuri, pe asocieri neaşteptate de cuvinte, pe referiri la viaţa cotidiană, accesibile tuturor. Spre deosebire de N. Iorga, adept al discursului inspirat, mesianic, G. Călinescu este profund laic şi intelectualist.


Profesor de estetică al întregii naţiuni
           
Călinescu a privit întotdeauna detaşat şi în treacăt circumstanţele istorice, luându-le în considerare doar ca să evite accidentele biografice (cam aşa cum înregistrează cineva aflat la volanul maşinii semnele de circulaţie de pe marginea şoselei). N-avea timp de prea multe analize şi deliberări. Strângea surâzător şi grăbit mâinile celor din jur, scria rar scrisori, şi acelea de numai câteva rânduri, rezolva expeditiv - şi fără să-l intereseze cu adevărat - problemele de ordin practic. Ca şi celebrul lui personaj, arhitectul Ioanide, îşi investea întreaga energie în crearea unei opere monumentale.
Atitudinea lui de om care ştie ce are de făcut şi care, în esenţă, rămâne indiferent la preocupările de fiecare zi ale semenilor nu putea să nu provoace antipatii. În 1941, când s-a tipărit lucrarea sa nu doar de mare anvergură, ci de-a dreptul grandioasă, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, uimitoare şi aproape neverosimilă prin capacitatea de sinteză, printr-o fervoare artistică inepuizabilă (menţinută la maximum pe parcursul tipografic a aproape o mie de pagini format mare), contemporanii au întâmpinat-o cu o neascunsă enervare. Era război, atâţia autori sterili îşi găsiseră în sfârşit o scuză acceptată de toată lumea pentru lipsa lor de productivitate, şi iată că apărea cineva care demonstra, inoportun, că nimic, nici măcar un cataclism mondial, nu poate împiedica spiritul creator să se manifeste. Ce putea fi mai sfidător?
           
Angajat într-o cursă contracronometru - începuse, cum singur mărturisea, prin a citi cărţi, se obişnuise, apoi, să citească autori şi ajunsese în cele din urmă să citească literaturi -, G. Călinescu n-a avut timp nici să înregistreze dovezile de inamiciţie, nici să savureze succesele. A făcut, în mediul universitar şi în cel literar, şi puţină politică locală, dar mai mult ca să se amuze, ca să-şi verifice în practică teoriile fanteziste referitoare la relaţiile cu oamenii şi, probabil, ca să dea impresia că este la curent cu ce se întâmplă în jur. Manevrele cu pretenţie de abilitate, până şi intrigile lui sufereau de un iremediabil diletantism, de lipsa unei implicări reale. Adevărata sa participare sufletească s-a consumat exclusiv în planul creaţiei intelectuale şi artistice.
Aşa se explică de ce, în condiţiile dramatice de după război, G. Călinescu n-a rămas în expectativă, mut de stupefacţie, ci s-a aruncat cu şi mai multă energie, cu un patos parcă de operetă, în munca sa. Îndepărtat de la Universitate, el a devenit, prin cărţi şi articole, profesor de estetică al întregii naţiuni. La New York sau într-un trib din Africa, la Paris sau în Alaska, ar fi acţionat cu aceeaşi încredere stenică în valoarea lucrului făcut, dus până la capăt. A ştiut, ca nimeni altul, să valorifice împrejurările, înţelegând - ca artiştii care au pictat şi au sculptat pentru biserică în evul mediu - că până la urmă, în artă, nu contează atât de mult "subiectul", cât maniera în care îl tratezi. Ceva trebuie, oricum, să reprezinţi, astfel încât ar fi o mare pierdere de timp să cauţi - indecis, circumspect, refractar la influenţe - ceva anume.
           
Literatura nu spune ceea ce spune. Mesajul ei este metaenunţiativ. Pesimistele poezii ale lui Eminescu transmit cititorului un îmbătător optimism fiind extraordinar de frumoase şi demonstrând, practic, că fiinţa omenească este capabilă de incredibile performanţe, ca şi cum ar avea în sine ceva zeiesc. În mod similar, textele scrise de G. Călinescu pe teme date, obligatorii în anii stalinismului, devin, prin exuberanţa cu care sunt scrise, pledoarii pentru libertatea de gândire.
           
Un foarte devotat şi demn de încredere cercetător al vieţii şi operei lui G. Călinescu, Ion Bălu, a publicat în 1975 o bio-bibliografie exhaustivă a marelui scriitor; cele aproape 8000 de titluri pe care le cuprinde lucrarea oferă o imagine impresionantă a vastităţii creaţiei călinesciene şi ecourilor ei în epocă. Parcurgând-o, îţi vine să te gândeşti la un vapor care a trecut impetuos printr-un golf liniştit şi a făcut să se clatine toate ambarcaţiile mai mici sau mai mari din apropiere, iar unele valuri să ajungă chiar până pe ţărm şi să-i stropească pe vilegiaturiştii cuprinşi de toropeală de pe plajă, fără nici o ambiţie în materie de navigaţie. Rareori un om de cultură a reuşit să infuzeze atât de multă energie spirituală în epoca sa.