Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Istorie Literară:
Fundoianu, traducător din Baudelaire de Roxana Sorescu

Dintre traducerile lui B. Fundoianu rămase în manuscris Micile poeme în proză ale lui Baudelaire ocupă un loc aparte: influența lui Baudelaire asupra scriitorului a fost decisivă, exercițiul de traducere îl situează pe traducător printre primii practicanți ai poemului în proză, în imediata succesiune a lui Macedonski, înainte de a-și publica propriile poeme în proză din ciclul Marea. Iar dacă ipoteza pe care o prezentăm acum se adeverește, adolescentului Benjamin Wechsler i-ar putea aparține prima încercare de a traduce în românește proza lui Baudelaire.
Le Spleen de Paris. Petits Poèmes en Prose – o culegere de 51 mici poeme în proză, a fost publicată postum, în 1869, în prima ediție completă a Operelor lui Baudelaire. (1868 – 1870, Oeuvres complètes de Charles Baudelaire, în cinci volume, Éditions Michel Lévy). Poemele, concepute între 1857-1867, nu au o ordine stabilită.

Descrierea manuscrisului
A existat în tinerețea lui Fundoianu, în perioada revelației Baudelaire, un proiect de traducere și publicare a micilor poeme în proză ale acestuia, la care s-ar fi adăugat textul în proză Le jeune enchanteur, tradus de F. Brunea-Fox. Ambii ar fi iscălit cu pseudonime: W. Benjamin și Sandu Țintea.
Pînă în 1950 s-a considerat că Le jeune enchanteur, text tipărit în revista „L’Esprit public“ în 1846 sub numele Baudelaire – Dufays, este o nuvelă-poem în proză aparținînd lui Baudelaire. Începînd din 1868 pînă în 1950 textul a cunoscut mai multe ediții. În 1950, W. T. Bandy a dovedit că Baudelaire era numai traducătorul textului, autorul nuvelei, datînd din 1836, fiind reverendul George Croly (1780- 1860).
Manuscrisul accesibil astăzi este alcătuit din mai multe file disparate, cele mai multe scrise de mîna lui Fundoianu, dar și unele cu o grafie străină, foarte probabil a surorii sale Lina, în transcrierea căreia s-au mai păstrat și alte manuscrise. Cele cu grafia lui Fundoianu sînt evident variante de lucru, cu intervenții, adnotări, sublinieri ale expresiilor considerate nesatisfăcătoare. Astăzi manuscrisul se păstrează în cea mai mare parte la Beinecke Library (Biblioteca Beinecke), Yale University (BBY, cutia nr. 1), doar două file aflîndu-se în arhiva Muzeului Național al Literaturii Române (MNLR). Trimiterile din transcrierile noastre consemnează numerele de inventar de la BBY. Sumarul manuscrisului de la Yale a fost discutat de Monique Jutrin în studiul Geneza cărții șBaudelaire și experiența abisuluiț, structura și lucrarea ei secretă, publicat în Cahiers Benjamin Fondane nr.15, 2012, tradus în Opere XIV, Baudelaire și experiența abisului, traducere de Ion Pop și Ioan Pop-Curșeu, ediție critică de Ion Pop, Ioan Pop-Curșeu și Mircea Martin, prefață de Monique Jutrin, Editura Art, 2013, p. 37-49.
Manuscrisele păstrate conțin traducerea a doar 16 dintre poemele în proză. Este posibil să fi existat o traducere integrală a acestora, aflate în diverse stadii de elaborare, de vreme ce traducerea a fost propusă unei edituri, iar Fundoianu a scris și o prefață, păstrată și ea doar parțial. Nu se știe în ce împrejurări s-a pierdut restul filelor, nefiind deloc exclus ca unele să se mai găsească în colecții particulare. Nu este exclus nici ca eventualii posesori să nu-și dea seama despre ce e vorba, dat fiind că la Muzeul Na- țional al Literaturii Române, atunci când am investigat arhiva, ea fusese cercetată de mai multe persoane fără să- și fi dat seama cineva că e vorba de două poeme traduse, nu de unul singur.
În manuscrisul Fundoianu ordinea poemelor nu o respectă pe cea din edițiile Baudelaire, aceasta fiind aleatorie.
Manuscrisele de lucru ale lui Fundoianu prezintă unele particularități: cuvintele pe care scriitorul le-ar fi dorit înlocuite sînt subliniate; cuvintele sau sintagmele neacceptabile sînt barate cu o linie, în așa fel însă încît textul de sub bară rămîne lizibil; celelalte variante de text sînt scrise deasupra sau pe margine, uneori fără să fie aleasă vreuna. La sfîrșit există o transcriere „pe curat”, destinată tipăririi. Cele două file de la MNLR reprezintă transcrieri finale, nu fac parte din același set de file cu manuscrisul de la Yale, ceea ce ne întărește ipoteza că a existat o transcriere finală a tuturor poemelor, pierdută.
De asemenea, nici o filă nu specifică numele autorului din care se traduce (așa cum făcea Fundoianu cînd traducea un singur text dintr-un autor), încă o dovadă că avem de-a face cu foi disparate dintr-un manuscris cîndva compact, și probabil, complet.

Ipoteze
Între ieșenii Filip Brauner și Beno Wechsler, de aceeași vîrstă, se înfiripase începînd de prin 1910 o prietenie literară întemeiată pe admirația absolută a viitorului reporter pentru extraordinara sete de lectură a viitorului scriitor, un tînăr domn care circula citind pe stradă, precum se vede din evocarea Poetul B. Fundoianu. Cu prilejul apariției Priveliștilor (însoțită de o conferință tîrzie despre prima întîlnire dintre cei doi, în vol. F. Brunea-Fox, Memoria reportajului, Editura Eminescu, 1985). Cînd, prin 1912 -1913, Beno trăiește întîlnirea revelatorie cu Baudelaire, e foarte probabil că adolescenții cu dezvoltare literară precoce au hotărît să traducă proza poetică a lui Baudelaire, mai lesne de tălmăcit decît poezia. Ei nu par a ști că o traducere a poemelor în proză apăruse deja, la București. În 1912 fusese publicată, la Editura Alcalay & Calafeteanu, traducerea lui Al. T. Stamatiad, poet simbolist și profesor de limba franceză, bun stăpîn al ritmurilor și al vocabularului baudelairian. În 1921, Micile poeme în proză traduse de Stamatiad ajunseseră la a treia ediție, ceea ce, într-un interval de timp care include un război mondial, însemna un mare succes. S-ar putea însă ca traducerea inițiată de cei doi adolescenți să fie anterioară celei a lui Stamatiad, iar nepublicarea ei să se datoreze tocmai apariției, între timp, a unei traduceri semnate de un nume consacrat.
Beno Wechsler tradusese probabil, încă de prin 1911-1914, poemele în proză, traducerea fiind revăzută de autor în vederea tipăririi ei în colecția „Biblioteca pentru toți” a Editurii Minerva. Proiectul de tipărire datează probabil de prin 1915-1916, cînd viitorul poet folosea încă pseudonime, în paralel cu numele ce începea să se fixeze în conștiința publică (W. Benjamin / B. Fundoianu).
Frazarea încă stîngace, absența ritmului, atribut definitoriu al poemului în proză, vocabularul încă sărac, moldovenismele (bagdadie, sparie), barbarismele (canalia – la canaille), articolul genitival neacordat ne fac să considerăm traducerea drept un exercițiu din perioada 1915-1916, început însă ceva mai devreme. Tînărul în formare nu descoperise sau nu avusese timp să cultive ceea ce mai tîrziu poetul-traducător va numi „limbajul din limbaj”, aura de conotații sugestive din jurul cuvîntului denotativ. Deocamdată traduce sensuri de bază, iar cînd echivalentul românesc e greu de găsit nu le traduce deloc. Este însă evidentă capacitatea de a reconstrui în limbaj atmosfera scenelor imaginate de Baudelaire, reprezentative pentru situarea sceptic resemnată într-o lume care te refuză. Răsare aici talentul lui Fundoianu, dar și o parte din filosofia lui Fondane.
În orientarea adolescentului spre Micile poeme în proză un rol decisiv a avut, fără îndoială, prefața lui Théophile Gautier la prima ediție a Operelor complete ale celui care îi dedicase Les Fleurs du mal, prefață obsedantă pentru Fundoianu/ Fondane de-a lungul întregii vieți și căreia avea să-i construiască un echivalent personal în marele său eseu postum: „Lectura Micilor poeme în proză ne-a provocat adesea impresii de felul acesta: o frază, un cuvînt – unul singur – ales și așezat bizar, ne evoca o lume necunoscută de chipuri uitate și totuși prietene, reînviind amintirea existențelor anterioare, îndepărtate, și ne făcea să presimțim în jur un cor misterios de idei dispărute murmurînd în șoaptă printre fantomele lucrurilor ce se detașează neîncetat de realitate. Alte fraze, de o tandrețe morbidă, par, ca muzica, să ne consoleze murmurînd de dureri nemărturisite și disperări iremediabile.” (Traducerea mea).
Se întîmplă în evoluția lui Fundoianu că nu poemele pe care le traduce dintr-un autor (Baudelaire, Heine, Goethe) îi influențează expresiv propria creație, ci acele poeme pe care nu le va traduce niciodată. Din Baudelaire a publicat Don Juan în Infern, Spleen (Ce de-amintiri...), Spleen (Sunt ca un rege...), Clopotul dogit, Strigoiul, iar în manuscris a rămas unul din sonetele fără titlu șQue dirastu ce soir, pauvre âme solitaireț. Influențe mergînd de la viziune pînă la preluarea de sintagme, după deprinderea frecvent prezentă la Fundoianu, au exercitat însă Correspondances, Une charogne, L’Héautontimorouménos, Le gouffre, Le reniement de Saint Pierre, pe care poetul nu a încercat nciodată să le traducă. La fel se întîmplă în cazul poemelor în proză. Poemul emblematic, punere în abis a vastului eseu literar-ontologic și mai ales confesiv Baudelaire et l’experience du gouffre, poemul șobolanului, nu a fost tradus sau nu a fost păstrat de scriitor. Esențial pentru a ilustra fascinația viului, chiar inestetic, chiar hidos, asupra oricărei falsificări a vieții prin supunerea la reguli, fie ele și ale frumosului, este Le joujou du pauvre / Jucăria săracului: copilul bogat, curat, frumos îmbrăcat își ignoră jucăria la fel de frumoasă ca și el și privește lacom, printre gratiile simbolice ce despart curtea castelului de stradă, cușca în care copilul sărac agită un șobolan viu, singura lui jucărie. Prin preponderența urîtului, în artă ca și în viață, și-a făcut intrarea triumfală absurdul, Baudelaire fiind întruparea lui, prin dedublare în ambii copii: „Un șobolan viu a putut să ajungă la rangul de «jucărie» și să-și îndeplinească pînă la urmă misiunea, în ciuda tuturor regulilor artei, moralei, filosofiei și chiar ale limbajului, iată ce îl umple de stupoare șpe Baudelaireț! Cît de teribilă este această jucărie! De multe ori, de-a lungul vieții sale, spiritul său critic probabil că a privit cu aceeași fascinație poemele create de celălalt, poetul, visătorul, puștanulparia! Este evident că e vorba de o încălcare perfect inacceptabilă a ordinii «naturale». Totuși «posibilă»? Dacă aceasta este o «revelație» a puterilor obscure care domină lumea, cum să facem s-o refuzăm? Dar cum s-o acceptăm? Cum să concepem o «jucărie» luată din viața însăși? Dar nu avem deloc chef să «concepem» așa ceva; nu cerem decît să rămînem în cercul nostru. Dacă ieșim din el e împotriva voinței noastre. Cineva a realizat imposibilul. Ceva și-a bătut joc de noi. Absurdul și-a făcut intrarea în universul legilor noastre «naturale». Nu ne întrebăm cît valorează acest «absurd», cînd se arată la vecinul nostru; nu valorează nimic, trebuie să trecem mai departe. Dar dacă a ales să-și desăvîrșească performanța în noi înșine?” (Baudelaire și experiența abisului, ed. cit., p. 165).

Ediție critică
La 1 aprilie 2015 am depus la o editură ediția critică a volumului Tălmăciri de B. Fundoianu. Nesponsorizată, ediția, însumînd circa 600 de pagini, are șanse cu totul incerte să apară. Ea conține texte publicate și, în mare parte, texte inedite. Dintre aceste texte inedite există destule care ar putea interesa nu numai cititorii specializați în istorie literară, ci și pe orice iubitor de literatură; sînt pagini frumoase și fără vîrstă.
Ediția a fost lucrată astfel:
Cercetările în arhivele și în bibliotecile din România au fost efectuate de subsemnata.
Cercetările în arhivele străine (din Franța, Statele Unite, Israel) au fost efectuate de doamna Monique Jutrin, președinta Société d’Études Benjamin Fondane, și de domnul Mircea Martin, coordonatorul ediției critice Opere de B. Fundoianu/ Benjamin Fondane.
Amîndoi mi-au pus la dispoziție fotocopiile manuscriselor românești existente în arhivele străine, pentru care le mulțumesc și pe această cale. În multe cazuri am lucrat cu cîte două fotocopii ale aceluiași manuscris, prilej de a constata, filosofic, că nu există două lucruri identice pe această lume. Descifrarea, transcrierea, ordonarea manuscriselor, stabilirea textului de bază și a variantelor, adnotarea și comentarea lor mi-au revenit.
Nu puteam lăsa să treacă anul 2017, cînd s-au împlinit 150 de ani de la moartea lui Baudelaire, autorul fundamental în formarea și evoluția literară a lui B. Fundoianu, fără a marca legătura decisivă dintre cei doi. Am ales, dintre multele subiecte care ar putea fi discutate, publicarea traducerii inedite din Micile poeme în proză ale lui Baudelaire, anticipînd, pentru cei interesați, tipărirea tuturor traducerilor din Baudelaire, în versuri și în proză, edite și inedite, într-o lucrare cu apariție nesigură, mult amînată.
Pentru confruntarea traducerii în limba română cu textul în limba franceză am folosit ediția standard semnată de Claude Pichois: Baudelaire, Oeuvres complètes, I-II, Gallimard, Bibliothèque de la Pléiade, 1975-1976.
Micile poeme în proză ale lui Baudelaire au mai fost traduse integral în limba română de G. Georgescu în 1971, la Editura Univers, cu o prefață de Vladimir Streinu. (Ediție retipărită de cîteva ori).
Reeditări recente: Mici poeme în proză, traduceri de Al. T. Stamatiad, G. Georgescu, Editura Vasiliana ’98, Iași, 2014 (Portal de proză poetică).
Traducerea cea mai recentă: Mici poeme în proză, traducere de Octavian Soviany, Casa de Editură Max Blecher, 2015.
Din aparatul critic al ediției Tălmăciri, am păstrat pentru această antepublicare doar notele la poemul À une heure du matin, caracteristice pentru modul de lucru al lui Fundoianu: căutare în etape a expresiei celei mai potrivite și omisiune de a traduce expresiile pentru care nu găsește echivalent. Sau care ilustrează un lapsus psihanalizabil:
„Seigneur mon Dieu! Accordez-moi la grâce de produire quelques beaux vers qui me prouvent à moi même que je ne suis pas le dernier des hommes...”


Charles Baudelaire
[Mici poeme în proză]

Tânărul vrăjitor și alte poeme în proză
[și poezii–șters]
Traduse din franțuzește de B. Fundoianu și F. Brunea (W. Benjamin și Sandu Țintea)

[Proiect de prefață]
[Pagină disparată, scrisă de mîna lui Fundoianu]
Marele poet visase totdeauna să poată scri o proză fină, ritmată și poetică, adecvată perfect sufletului său.
Opera care ne-a lăsat-o vădește îndeajuns toate aceste calități distinse ale lui B. Totodată, într-o scrisoare pe care o scrisese B. unui prieten și pe care o puse ca prefață volumului de proză, el indică și izvorul unei inspirații din opera lui Aloysius Bertrand. Cu toate aceste nimic nu se apropie mai puternic de Al. Bertrand ca textele lui Baudelaire.
Noi am cercat să redăm într-o limbă mult mai puțin bogată lucrările lui B., căutînd în același timp să redăm finețea și forma perfectă alături de filosofia viguroasă și fondul puternic al lui Baudelaire. Minerva, care vrea să publice nu numai opere pentru vulg, ci și pentru sufletele mai complexe și mai culte, face un dar neprețuit literaturii românești prin editarea autorilor de felul lui Baudelaire.
Ierte-ne cititorul dacă n-am putut traduce așa cum ar fi trebuit măreața lucrare a lui Baudelaire*.
B.F.

____________
* Micile poeme în proză și poeziile sînt tr. de W. Benjamin, iar poema Tânărul vrăjitor e tradusă de Sandu Țintea. [Nota autorului]
BBY, ms. FVg1, p. 5

Străinul

Pe cine iubești mai mult tu, om enigmatic, spune?
Pe tatăl, mama, sora ori fratele tău?
Eu n-am nici tată, nici mamă, nici soră, nici frate.
Prietenii tăi?
Pentru mine aceasta-i o vorbă al cărei înțeles mia
rămas pînă azi necunoscut.
Țara ta?
Nu știu sub ce latitudine e situată.
Frumusețea?
Voi iubi-o bucuros, zeiță și nepieritoare.
Aurul?
Îl urăsc cum tu urăști Dumnezeirea.
Dar ce iubești tu, ciudat străin?
Iubesc norii... pribegii nori... colò... minunații nori!*
MNLR 28389, 264/II/6

_______________
* Ipoteza editorului: Micile poeme în proză ale lui Petru Creția din Norii sub semnul poemului lui Baudelaire se situează. (R. S.)

XLI
Portul
Un port e un lăcaș fermecător pentru un suflet obosit de luptele vieții. Imensitatea cerului, arhitectura mișcătoare a norilor, colorațiile variate ale mării, scînteierea farurilor sunt o prismă minunat de proprie pentru a desfăta ochii fără a-i plictisi niciodată.
Formele zvelte ale corăbiilor cu echipament complicat, căreia șsic!ț talazurile îi imprimă oscilațiuni armonioase, servesc pentru a întreține în suflet gustul ritmului și al frumuseții. Și apoi, mai ales, există un fel de plăcere misterioasă și aristocratică pentru acela care nu mai are nici curiozitate, nici ambiție a contempla, culcat într-un foișor ori sprijinit pe un stăvilar, toate mișcările celor ce pleacă și celor cari revin, al celor ce au încă energia de a vrea, ori dorința de a călători sau de a se îmbogăți.
BBY, ms. A26

Într-o oră a dimineții
În sfârșit! Singur! Nu se mai aude decât duruitul(1) câtorva trăsuri întârziate și obosite. Peste câteva ore vom avea liniște, de nu repaos. În sfârșit! Tirania(2) omenească a dispărut și nu voi mai suferi decât prin mine însumi.
În sfîrșit! Mi-e îngăduit(3) să mă las hodinei într-o baie de întuneric! Mai întîi, o dublă învîrtire a cheii. Mi se pare că această învîrtire a cheii îmi va mări singurătatea și va fortifica baricadele ce mă despart acum de lume.
Ce viață groaznică! Acum să rezumez ziua de azi: am(4) văzut mai mulți oameni de litere, din care unul m-a întrebat dacă se poate pleca în Rusia pe o cale ferată (el considera fără-ndoială Rusia drept(5) o insulă); am(6) vorbit împotriva unui director de revistă, care la fiecare obiecție răspundea: „ – Aici e partea(7) oamenilor cinstiți“, ceea ce însemna că celelalte ziare sînt redijate de canalii; a fi salutat douăzeci de persoane, din care cincisprezece îmi sînt necunoscute; a fi distribuit strîngeri de mînă în aceeași proporție și aceasta fără a fi avut precauțiunea de a-mi cumpăra mănuși; a fi urcat pentru a-mi ucide timpul, din cauza unei ploi torențiale, la o călăreață care mă rugă să-i desemnez un costum de Venustră; a-i fi făcut curte unui director de teatru care zise concediindu-mă:
„ – Ați face foarte bine de a vă adresa lui Z...; e cel mai greu, cel mai prost și cel mai celebru din toți autorii mei; cu dînsul ați putea ajunge poate la ceva.Vedeți-l și pe urmă vom vorbi.“, fălindu-mă cu cîteva lucruri(8) urîte pe care nu le-am făptuit și negînd ca un laș alte fapte rele pe care le-am împlinit cu bucurie, delict de fanfaronadă, lipsă de respect omenesc; refuzînd unui prieten un serviciu ușor și dînd o recomandație scrisă unui adevărat ridicul; uf! am gătit de-acum?
Nemulțumit de toate și de mine, aș vrea să mă răscumpăr și să mă mîndresc puțin în tăcerea și singurătatea nopții. Sufletele celor pe care i-am iubit, sufletele celor pe care i-am cîntat, fortificați-mă, susțineți-mă, îndepărtați de mine minciunea șsic!ț și fumurile conrupătoare ale lumii; și Tu, Doamne, Dumnezeul meu! acordă-mi grația de a putea produce cîteva versuri care să-mi dovedească mie însumi că nu sunt inferior celor pe care îi desprețuiesc(9).
BBY, ms. A27

____________
Titlul original: À une heure du matin 1 Șters: rostogolirea; 2 în original: la tyranie de la face humaine;3 șters: permis; 4 șters: a fi văzut; 5 șters: ca pe o insulă; 6 șters: a fi vorbit; în original: avoir disputé généreusemnet contre le directeur d’une revue, qui à chaque objection répondait: 7 Subliniat cuvântul partea. șSublinierile indică dorința de a schimba termenulț 8 șters: cu cîteva fapte urîte; 9 În original: „Seigneur mon Dieu! Accordez-moi la grâce de produire quelques beaux vers qui me prouvent à moi même que je ne suis pas le dernier des hommes, que je ne suis pas inférieur à ceux que je méprise!“

Un glumeț
Era izbucnirea unui an nou: haos de noroi și de zăpadă, străbătut de nenumărate trăsuri, strălucind de jucării și de bomboane, mișunare de lăcomie și deznădejde, delirul oficial al marelui oraș făcut pentru a tulbura crierul cel mai puternic singuratic.
În mijlocul acestui talmeș – balmeș și al tumultului acestuia un măgar tropotea vioi, îmboldit de o canalie înarmată cu un bici.
Tocmai cînd măgarul trebuia să ocolească colțul unui trotoar, un domn frumos și înmănușat, lustruit și riguros îmbrăcat și încătușat în hainele lui cele noi, se înclină ceremonios înaintea umilului animal și-i spuse scoțîndu-și pălăria: „Hei! Voie bună, nenișorule!“ apoi se reîntoarse spre nu știu care prieteni cu un aer obraznic, ca pentru a-i ruga să-și adauge aprobările lor mulțumirei pe care o simția.
Măgarul nu văzu pe acest lustruit glumeț și continuă să alerge cu zel unde-l chema datoria.
Dar eu fui cuprins imediat de o furie neînfrînată contra acestui strălucitor imbecil, care-mi păru că concentrează în el tot spiritul Franței.
BBY, ms. A28

Lunaticul
Luna, care e însăși șsic!ț capriciul, privi prin fereastră în timp ce tu dormeai în leagănul tău și-și spuse: „Iată un copil ce-mi place.“
Și zicîndu-și vorbele aceste, ea descinse molatică treptele-i de nouri și străbătu fără o șoaptă prin geamuri. Apoi, ea se așternu pe trupul tău cu gingășia blajină a unei mame și-și petrecu culorile ei pe fața ta. Luminile ochilor tăi rămaseră verzui și obrajii tăi neobișnuit de palizi. Și contemplînd frumoasa vizitatoare, ochii tăi se măriră straniu și ea îți îmbrățișă cu atîta dragoste grumazul că tu ai păstrat pentru totdeauna dorința de a plînge.
În timpul acesta, în expansiunea bucuriei sale, Luna cuceri toată odaia ca o atmosferă fosforică, ca o otravă luminoasă și toată această lumină viețuitoare gîndea și grăia: „Tu vei resimți veșnic încîntarea sărutării mele. Vei fi frumoasă în felul meu. Vei iubi tot ce iubesc și toate cîte mă iubesc: apa, norii, tăcerea și noaptea; marea largă și verzuie; apa informă și multiformă; meleagurile unde nu vei fi; amantul pe care nu-l vei cunoaște; plante ciudate și monstruoase; parfumurile ce îmbată pînă la delir; pisicele ce dormitează pe clavire și care gem ca femeile, cu o voce răgușită și dulce!“
„Și tu vei fi iubită de amanții mei și curtenită de curtezanii mei. Tu vei fi regina oamenilor cu ochi verzui cărora de asemeni le-am cuprins grumazul în dezmierdările mele nocturne; a celora ce iubesc marea, marea imensă, tumultuoasă și verzuie, apa informă și multiformă, locurile unde nu sînt, femeile pe care nu le cunosc, florile sinistre ce seamănă cădelnițelor unei religii necunoscute, parfumurile ce turbură energia și animalele sălbatice și voluptuoase cari sunt emblema nebuniei lor“.
De aceea îți stau acum culcat la picioare, copilă blestemată și răsfățată, căutînd în toată făptura ta reflexul temutei Divinități, al nașei prooroace, al doicei otrăvitoare a tuturor lunaticilor.
BBY, ms. A30; și un manuscris nenumerotat

O emisferă într-o buclă
Lasă-mă să respir mult, mult încă, mirosul părului tău, să-mi scufund toată fața, ca un om însetat, în apa unui izvor și să-l agit cu mîna mea ca pe-o batistă parfumată, pentru a scutura amintiri din ea.
Dac-ai putea știe șsic!ț tu toate cîte le văd! Toate cîte le simt! Toate cîte le aud în părul tău! Sufletul meu călătorește pe parfum ca sufletul celorlalți oameni pe muzică.
Părul tău conține un vis întreg, plin de pînze și catarte; el conține mări largi pe care musonii mă poartă spre climate fermecaătoare unde spațiul e mult mai albastru și mai profund, unde atmosfera e parfumată de fructe, de frunze și de pielea omenească.
În oceanul părului tău întrezăresc un port furnicat de cîntări melancolice, de oameni viguroși din toate noroadele și de corăbii de toate formele, reliefînd arhitectura lor pură și complicată sub un cer imens unde se așterne veșnica căldură.
În dezmierdarea buclelor tale regăsesc lîncezeala ultimelor ore petrecute pe un divan în odaia unei frumoase corăbii, legănat de clătinarea imperceptibilă a portului, între vazele de flori și plescăiturile înviorătoare.
În arzătorul cămin al buclelor tale respir o aromă de tabac amestecată cu opium și cu zahăr; în noaptea buclelor tale văd strălucind nesfîrșitul azurului tropical; pe țărmurile de praf ale buclelor tale mă îmbăt de un parfum combinat din catran, din mosc și din ulei de cocă.
Lasă-mă să mușc multă vreme pletele-ți grele și negre. Cînd mușc încet buclele tale elastice și rebele îmi pare că mănînc din amintiri.
BBY, ms. A 31

Nebunul și Venus
Ce minunată zi! Imensul parc stă sfîrșit sub ochiul arzător al soarelui, ca tinerețea sub stăpînirea Amorului.
Extazul universal al lucrurilor nu se tălmăcește prin nici un zvon; chiar apele însăși șsic!ț parcă sînt adormite. În totul deosebită serbărilor omenești, aici e-o orgie vastă și tăcută.
S-ar spune că o lumină ce ar spori necontenit face din ce în ce lucrurile mai strălucitoare; că florile excitate ard de dorința de a se întrece cu azurul cerului prin energia culorilor și că căldura, făcând parfumurile accesibile vederii, la face să urce spre blondul astru ca niște vapori.
Totuși, în această universală veselie, am observat o ființă nenorocită.
La picioarele statuei unei Venere gigante, unul din acești bufoni voluntari, sortiți să distreze pe regi cînd Remușcarea și Urîtul îi urmărește, înzorzonat cu un costum strălucitor și ridicul, coafat cu coarne și clopoței, ghemuit de piedestal, ridică ochi plini de lacrimi spre nemuritoarea zeiță.
Și ochii-i spun: „ – Eu sînt ultimul și cel mai solitar dintre oameni, lipsit de iubire și de prietenie, și atît de inferior prin aceasta celui mai necurat dintre animale.
Cu toate astea și eu sînt de asemeni făcut pentru a înțelege și a simți nepieritoarea Frumusețe! A, zeiță! Fie-ți milă de tristețea și delirul meu!“
Dar neîndurătoarea Venus privește nu știu ce, departe, cu ochii ei de marmură.
BBY, ms. A32; plus un manuscris nenumerotat

Himera
Sub un cer vast și cenușiu, într-o cîmpie întinsă și prăfuită, fără drumuri, fără pajiște, fără un scaiete, fără nici o urzică, întîlnii mai mulți oameni ce mergeau încovoiați.
Fiecare dintr-înșii purta pe spatele lui o enormă Himeră, așa de grea ca un sac de făină ori de cărbune, ori ca cornu șsic!ț de praf de pușcă al unui infanterist roman.
Dar monstruoasa bestie nu era o masă inertă; dimpotrivă, ea înfășura și apăsa mușchii elastici și puternici ai omului; ea se acăța cu cele două ghiare largi ale ei de pieptul pradei sale; și creștetu-i enorm urca depășindu-i fruntea, ca o cască îngrozitoare cu care anticii războinici nădăjduiau să-l sparie pe vrăjmaș;
Cercetai pe unul din acești oameni și-l întrebai unde mergea așa. El îmi răspunse că nu știa nimic nici el, nici ceilalți; dar că fără îndoială mergeau undeva, de moment ce erau împinși de o invincibilă trebuință de a merge.
Un lucru curios de notat: nici unul din acești călători nu părea iritat contra bestiei haine spînzurată pe grumajii lui și lipită de spinarea lui; s-ar fi putut spune că o considera ca făcînd parte din el însuși. Toate aceste fețe obosite și serioase nu mărturiseau nici o deznădejde; sub cupola plină de splin șsic!ț(spleenatică a cerului), cu picioarele scufundate în praful unui drum tot așa de dezolat ca și cerul, ei călătoreau cu fizionomia resemnată a celora care sînt condamnați să spere veșnic.
Și cortejul trecu aproape de mine și se pierdu în atmosfera orizontului, în locul în care suprafața rotunjită a planetei se descătușează de curiozitatea privirilor omenești.
Și vreme de cîteva minute mă muncii să pricep acest mister; dar curînd irezistibila Indiferență s-abătu asupră-mi și eu fui mult mai îngreuiat cît nu erau ei înșiși cu toată zdrobitoarea lor Himeră.
BBY, ms. A33

Orologiul
Chinezii descifrează ora în ochii pisicelor lor.
Într-o zi, un misionar, plimbîndu-se în împrejurimile orașului Nankin, observă că-și uitase ceasul și întrebă pe un copil câte ceasuri erau.
Ștrengarul cerescului imperiu ezită întîi; apoi, răzgândindu-se, răspunse: „Vă voi spune curînd.“ Puține clipe în urmă, el reveni ținînd în brațe o pisică mare și grea și privind-o, cum se spune, în albul ochilor, el afirmă fără zăbavă: „Încă nu-i împlinit miezul zilii“. Ceea ce era adevărat.
Pentru mine, dacă mă-nclin spre frumoasa Felină, așa de bine numită, care e totodată gloria sexului ei, orgoliul inimii și parfumul spiritului meu, fie noaptea ori ziua, în strălucitoare lumină ori în umbră opacă, în fundul ochilor ei adorabili văd totdeuna șsic!ț ora distinctă, întotdeauna aceeași, o oră vastă, solemnă, imensă ca spațiul, fără subîmpărțirea minutelor și secundelor – o oră nemișcătoare, care nu-i însemnată pe orologiu, și totuși (în același timp) ușoară ca un suspin, iute ca o privire.
Și dacă un oarecare inoportun ar veni să mă deranjeze în timp ce privirea mea odihnește asupra deliciosului cadran, dacă un oarecare Geniu nepoliticos și intolerant, un oarecare Demon nepotrivit ar fi venit să-mi spună: „Ce privești tu acolo cu atâta nesațiu? Ce cauți tu în ochii acestei ființi? Vezi tu oare ora, rătăcit și trîndav muritor? Aș fi răspuns fără îndoială (ezitare): „Da, văd ora; e Veșnicia!“
Nu-i așa, Doamnă, că acesta-i un madrigal vrednic de laudă, tot așa de emfatic ca voi însăși șsic!ț?
În adevăr, avui atîta plăcere de a țese această pretențioasă galanterie, că nu vă voi cere nimica în schimb.
BBY, ms. A 34 

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara