Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Fulgurări dintr-un univers al traducerii de Luminiţa Voina-Răuţ

Trăiesc de câteva săptămâni într-un spaţiu magic, o uriaşă bibliotecă cu 110.000 de volume – un fel de paradis borgesian - mai precis în Casa Traducătorilor din Straelen. Aflu câte ceva despre începuturile ei. Prin anii ’70, Elmar Tophoven, traducătorul lui Samuel Beckett şi originar din Straelen a venit cu ideea înfiinţării unei asemenea case. Pesemne inspirat de ideea Şcolii Traducătorilor din Toledo, dar şi din raţiuni mult mai practice. În Germania anilor ’60-’70 exista deja o pleiadă importantă de traducători, dar, cum bine se ştie, activitatea lor era una solitară, aproape necunoscută. Şi totuşi... lucrurile funcţionau. Cum? Cu ajutorul unor liste. Existau liste cu nume importante de traducători profesionişti din diverse limbi şi nenumărate domenii, căci existau şi asemenea departajări, pe domenii. Astfel, dacă un arhitect căuta o carte de specialitate din limba engleză, de pildă, el consulta lista, contacta traducătorul respectiv, găseau împreună o editură interesată să publice cartea şi se bătea palma. Totuşi, lucrurile funcţionau încet, greoi... Şi atunci, Elmar Tophoven, împreună cu Klaus Birkenauer, un scriitor renumit – printre altele unul dintre cei mai buni biografi ai lui Beckett şi Kleist –, dar şi un traducător din limba engleză, au început să caute un spaţiu destinat traducătorilor, un fel de casă a lor. Au încercat în mai multe landuri ale Germaniei, cerând, fireşte, subvenţii de la primării, dar peste tot se izbeau de un refuz nedumerit: o Casă a Traducătorilor? La ce bun, pentru ce aveţi nevoie de un asemenea spaţiu? În cele din urmă, Tophoven s-a gândit la orăşelul lui natal, Straelen din Renania Nord Westfalia. Şi aici a reuşit! Iniţial – respectiv între 1980 – 1985 – casa a funcţionat într-o clădire mai mică, undeva în piaţa centrală, dar dispunea doar de 5 camere, deşi avea o sală de conferinţe şi chiar o bibliotecă. Primăria şi autorităţile Renaniei demaraseră un proiect al modernizării pieţei localităţii, aşa încât au alocat bani şi pentru renovarea şi amenajarea a ceea ce acum reprezintă cea mai mare Casă a Traducătorilor din Europa, ba poate chiar şi din lume. Şi astfel, din 1985, sub patronajul lui Samuel Beckett, al lui Max Frisch şi Heinrich Böll, Casa Traducătorilor şi-a deschis larg porţile, în fiecare an găzduind în cele 20 de camere de rezidenţă şi în celelalte 10 camere de seminar câteva sute de traducători. În felul acesta, anual biblioteca se îmbogăţ eşte cu noi traduceri din literatura universală, pe care tălmăcitorii care vin aici să lucreze le dăruiesc casei, la fel şi dicţionare, enciclopedii etc. etc.

* * *

Traduc pentru a patra oară în această casă, dar de fiecare dată există ceva, aproape inefabil, un fel de fractură dublă a timpului şi spaţiului, cum zicea Julio Cortázar, care face ca şederea aici să fie unică. Încercând să descopăr misterul, îmi dau seama că unicitatea aceasta rezidă, poate, din întâlnirile cu ceilalţi traducători. Toţi profesionişti într-ale traducerii literare, sunt oameni cu un potenţial uman remarcabil, oameni lângă care nu te mai saturi să stai, cu care ai ce vorbi. Şi uite aşa, fiecare mi-a povestit cum e cu tălmăcirile literare în ţara lui. Le cuprind vorbele în cele ce urmează, gânduri, idei, nelinişti sau mirări care le aparţin, neputând însă cuprinde tot, le-am numit simplu, fulgurări.

* * *

Printre traducători, o olandeză Olga, care traduce filosofie din limba franceză. Filosofi grei, Henri Bergson, Michel Foucault, ba chiar şi toată opera lui Descartes. După ani de zile în care a predat literatură contemporană franceză la Universitatea din Maastricht, Olga a renunţat şi trăieşte în prezent exclusiv din traduceri. Îmi spune un lucru ciudat: editurile olandeze caută acum cu predilecţie filosofie, nu romane. Povestirile au pierdut de mult teren, romanul mai mergea, dar între roman şi filosofie, cererea publicului înclină în prezent spre filosofie. Să fim mai predispuşi spre filosofie în vremurile tulburi pe care le trăim? Mai aflu că în Olanda, spre deosebire de alte ţări, mai ales traducătorul unor texte filosofice este plătit la cuvânt (sic!), ajungându-se astfel ca o pagină să fie plătită şi cu 24 euro!! No comment. Iar asta nu e totul. Olga s-a întâlnit cu mai toţi scriitorii traduşi, cei în viaţă – Michel Tournier, Jonathan Littel, ba chiar şi cu Eugen Ionescu, în 1989, în casa căruia a petrecut trei ore de neuitat – iar în cazul autorilor morţi, le vizitează casele, cum a fost cazul casei lui Descartes. Şi nu o face pe cont propriu. Editurile olandeze îi plătesc transportul şi cazarea în oraşul de reşedinţă al autorului tradus, căci nu-i aşa, întâlnirea cu autorul e importantă deopotrivă pentru traducător, dar şi pentru editură. Conversaţiile purtate cu autorul, discutarea unor nelămuriri pe text sau, pur şi simplu, o întâlnire amicală cu omul a cărui operă o cunoşti cel mai bine, migălind ca nimeni altul la tălmăcirea ei e benefică şi reflectă o gratitudine remarcabilă din partea editorului. Oare câţi editori români ar face un asemenea gest? Niciunul, credeţi-mă pe cuvânt. Câte contabilităţi s-ar revolta, nepermiţând asemenea deplasări ale traducătorului, plonjându- l pe acesta – gratis, vezi bine – direct în universul autorului tradus?

* * *

Hellen este o nemţoaică, care traduce tot din franceză. A lucrat la Universitate, la Berlin, mai are şi acum un curs, dar în principal trăieşte din traduceri. În paralel cu traducerile cântă la vioară. Zilnic improvizează. A venit cu vioara, cu portativul cu note, pe lângă dicţionare şi cărţi. Am întrebat-o, auzind că repetă zilnic, de ce nu cântă într-o orchestră şi răspunsul ei mi s-a părut deosebit de interesant. Mi-a răspuns simplu, dezarmant: „N-aş putea. E prea mult pentru mine. Când cânţi într-o orchestră, nu mai ai libertate. Se pune aşa o presiune pe tine, toţi instrumentiştii sunt tensionaţi, fiind perfecţionişti, încât dispare bucuria improvizaţiei. Dispare dorinţa de a cânta liber, posibilitatea de a greşi. Eu cânt cu prietenii, cu rudele, chiar cu un mic cvartet, în diverse ocazii. În felul ăsta am libertatea de a greşi! E mare lucru ăsta, să poţi greşi, fără să te certe nimeni, să greşeşti fără teamă! Amănuntul acesta mă ajută şi în viaţă, a conchis ea înţelept. Câtă dreptate are! Abia în clipa aceea mi-am dat seama cât de NELIBERI suntem. Ne temem în permanenţă să nu greşim: la serviciu, în familie şi de aici o sursă continuă de stres. De ce ne facem atâta rău singuri, oare cu bună ştiinţă?

* * *

Traduceam în camera mea când, deodată, s-a auzit alarma, aidoma unei alarme antiaeriene, în vreme de război. M-am dus la bucătărie şi am dat de Nadia, din Croaţia. Mi-a zis c-au trecut- o fiorii. Era adolescentă în 1992, când a izbucnit războiul. Aşa suna alarma antiaeriană. Zagrebul a fost bombardat, Dubrovnikul bombardat, Vukovar distrus aproape în întregime. Ea locuia la Rijeka pe atunci, acolo nu s-au întrerupt cursurile, dar la 8 seara era stingerea, camuflajul, nimeni nu mai ieşea pe stradă. Totul s-a petrecut foarte repede, mai spune ea, de pe o zi pe alta, iar războiul a durat mult, până în 1995. Şi astăzi, la atâţia ani distanţă, o dată pe lună, duminică la 12 fix se aude alarma. De ce, o întreb eu mirată pe Nadia, doar s-a isprăvit războiul, au trecut aproape 20 de ani de atunci, aţi intrat acum şi în UE... Nu ştiu, sunt exerciţii, să fim pregătiţi, în caz de, răspunde ea. Azi, când am auzit sirena, m-am uitat imediat la ceas, era 11, nu 12, era sâmbătă, nu duminică. Abia atunci mi-am dat seama că sunt în Germania, nu în Croaţia, deci m-am liniştit. Aflu de la Nadia că-n Croaţia (ţară cu 4 milioane de locuitori, dintre care un milion la Zagreb) nu există librării aşa frumoase ca la Bucureşti: Cărtureşti, Humanitas, Bastilium. Nici n-ar avea cum, fiindcă editurile deţin în aceeaşi clădire, la parter, librării în care se vând de toate: papetărie, cărţi etc. Tirajul e foarte mic, maxim 300 de exemplare. Chiar şi Hertei Müller, înainte de Premiul Nobel, i se vânduseră doar 100 de exemplare de carte. Preţul cărţii, în schimb, e foarte mare, 20 euro (la un salariu mediu de 600-700 euro, mai ridicat decât în România), de aceea lumea nu prea cumpără cărţi. În plus, aflu că deşi sârbii, muntenegrenii, bosniacii şi croaţii vorbesc aceeaşi limbă – religia şi caracterul literelor despărţindu-i doar – cărţile se publică separat, respectiv un autor francez, de pildă, e tradus în croată, în bosniacă, în sârbă, în limba muntenegreană. Cărţi sârbeşti nu găseşti în Croaţia, nici cărţi croate în Serbia. Se practică un fel de embargou economic, dacă vreţi, cu taxe imense de tipărire şi difuzare. Totuşi, când a avut loc un Salon de Carte la Zagreb, au fost invitate şi edituri din Bosnia, Serbia, Muntenegru. Şi a fost şi un mic scandal. O carte vândută la un preţ rezonabil de editura din Bosnia, i-a făcut concurenţă celei din Croaţia - fiind practic o traducere în aceeaşi limbă, repet, croata şi bosniaca fiind înţeleasă de toţi – vândută la un preţ prea ridicat. Slovena, macedoneana sunt limbi total diferite. Nu se înţeleg între ei. Păcat că s-a delimitat şi cultura în felul acesta...

* * *

Îmi vorbeşte Inge, o nemţoaică, despre o carte interesantă şi provocatoare semnată de Schürmann Reiner, Origines. E un scriitor de origine germană, care a scris cartea în franceză: o carte abordând subiectul, delicat, al culpabilităţii germane. Aflu că, pentru generaţia celor născuţi în ’44 - ’45, acest sentiment a fost analizat, disecat la nivel colectiv, niciodată însă la nivel familial. Adică între ei – părinţi / copii – lucrurile acestea n-au fost niciodată discutate deschis. Inge a simţit personal acest lucru, e o barieră aproape fizică între ea şi părinţii ei pe această temă. Părinţii n-o abordează, fiindcă n-ar putea îndura ceea ce ar descoperi dacă ar adânci subiectul. Cartea Origines, tradusă din franceză de Inge, a avut un tiraj mic. Reacţia cititorilor germani a fost dură, şocantă. O întreb care e situaţia cu evreii în prezent, urmaşii celor care au avut de suferit de pe urma naziştilor. Nepoţii evreilor, îmi spune ea, au reacţionat diferit, unii s-au întors, dar alţii n-au mai vrut să pună niciodată piciorul pe teritoriul german. Inge simte că, la nivel de naţiune, sentimentul culpabilităţii pentru ororile din anii ’40 n-a fost încă elucidat, nefiind niciodată dezbătut cum se cuvine.

* * *

Mai spune olandeza Olga ceva interesant. Vorbeam despre Casa Traducătorilor din Arles şi comentam amândouă că nu departe de acolo se află localitatea Montdevergues, cu faimosul azil de boli mentale în care a fost ţinută mai bine de treizeci de ani Camille Claudel. Cine a trimis-o acolo? Propriul frate, faimosul poet, dramaturg şi diplomat, dar mai ales un catolic „desăvârşit”. Ştiam toate lucrurile astea din dramatica biografie a sculptoriţei, scrisă de Odile Aryal- Clause. Ce nu ştiam este însă un amănunt tulburător. Scrisorile Camillei Claudel n-au fost publicate mult timp în Franţa. Sunt scrisori impresionante, în care sculptoriţa – fosta iubită a lui Rodin – îşi imploră familia, în speţă fratele, dar şi mama, s-o scoată din ospiciu. Scrisorile au apărut iniţial în Irlanda, traduse de o prietenă de-a Olgăi şi abia după publicarea lor de către irlandezi, le-au dat publicităţii şi francezii. Ba chiar traducătoarea irlandeză a avut probleme serioase cu familia Claudel. Franţa să ţină oare atât de mult la „prestigiul” lui Paul şi atât de puţin la aflarea adevărului în ceea ce o priveşte pe nefericita Camille, genială şi ea, ca şi fratele ei? De ce să fi refuzat publicarea scrisorilor atât amar de vreme? Adevărul mi se pare important pentru posteritate. Vorba lui Jonathan Littel: „Je suis resté de ceux qui pensent que les seules choses indispensables à la vie humaine sont l’air, le manger, le boire et l’excrétion et la recherche de la vérité. Le reste est facultatif.”

* * *

Casa Traducătorilor continuă să funcţioneze foarte profesionist. De fiecare dată constat acest lucru, fiind uluită să descopăr că, deşi această îndeletnicire – căci meserie nu pot s-o consider, atâta timp cât în nomenclatorul de meserii nu există şi e clar că din ea nu se poate trăi – aproape trece nebăgată în seamă în ţara mea (de editori, critici, cititori), ea totuşi se încăpăţânează să existe. Şi că, în acest loc, nemţii o menţin la standarde ameţitor de înalte. Graţie lor, ai sentimentul că încă nu-i totul pierdut. Şi vorba conaţionalului meu, Alexandru, aici la Straelen, noi chiar muncim, nu suntem în vacanţă, aşa cum cred unii. Da, muncim, dar în stil nemţesc, cu seriozitate, cu spor şi de ce nu, cu un rost. Danke sehr, Deutschland!


Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara