Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Fuck the autonomy de Simona Sora

De departe, cea mai greţoasă supunere din acest interviu mascat, pe care unii l-au numit roman (şi în care Houellebecq îşi pune singur întrebările, într-o ordine abilă), e supunerea literară. Nu mult discutata supunere religioasă, nu supunerea sexuală necondiţionată (cu lema farg the autonomy), nu supunerea (reciprocă şi succesivă) a civilizaţiilor, căci despre ele vine vorba abia incidental, în acest lung autointerviu fantasmatic, dezlînat şi arierat. Adevărata temă a Supunerii e chiar această, deja fumată, reconsiderare a literarului – pe care Houellebecq a dus-o din ce în ce mai departe, înspre psihiatria clinică – într-o carte pe care, iată, cu toţii am citit-o în chiar anul apariţiei sale, trecînd cu vederea, fără îndoială, romane adevărate ce meritau o soartă mai bună.

Căci reperele la care ar trebui să ne raportăm după ce citim Supunere de Michel Houellebecq nu sînt nici Huxley, nici Orwell, nici (Doamne fereşte!) Huysmans, făcut subiectobiect de studiu al personajului principal şi discutat ca pretext caricatural şi consumerist. Primele două vecinătăţi recente care-mi vin în minte în legătură cu această carte perversă, cu veleităţi de almanah rasist pentru semidocţi, sînt „cazurile” Stieg Larsson şi Haruki Murakami. Mai specific, Larsson din trilogia Millennium şi Murakami din trilogia 1Q84, dar şi din alte producţii din ce în ce mai laxe şi mai fabricate după reţetă. N-aş merge atît de departe încît să identific şi în ultimele trei cărţi ale lui Houellebecq o trilogie cu subiecte deja răspicat enunţate în intervenţiile sale publice, în interviurile sale enervante şi iresponsabile, pe care publicul le devoră şi în care antisemitismul, antieuropenismul, pedofilia şi turismul sexual sînt subiecte nu doar normale, ci tratate cu acea libertate pe care ne-am obişnuit să le-o acordăm scriitorilor în virtutea artei lor. Într-un fel paradoxal, deşi arta scrisului a devenit democratică, relativă şi laxă, libertatea scriitorului e (mai ales cînd acesta vinde bine şi reuşeşte să fie la baza unui lanţ trofic) absolută.

Recent, Houellebecq a boicotat numărul pe care Le Monde a ţinut să i-l dedice, refuzînd interviul promis Arianei Chemin şi cerîndu-le tuturor celor implicaţi în dosarul cu pricina să nu colaboreze cu revista de stînga, ameninţînd chiar cu procesul. În acelaşi timp, pe 31 iulie, acelaşi Houellebecq a răspuns pe larg întrebă rilor lui Jean-René Van der Plaetsen de la Figaro Magazine, promiţînd continuarea în numerele viitoare şi radicalizîndu-şi opiniile în privinţa „spiritului cuceritor al Islamului”. Din ianuarie, cînd se bîlbîia în studioul lui Patrick Cohen de la France Inter, nepreaputînd să explice nici sensul unui „islam moderat”, nici ce a înţeles din Coran la o lectură recentă, Houellebecq şi-a ales tabăra şi a început să explice că nici un roman nu a fost scris vreodată ca să modifice realitatea. Poate să modifice doar încasările editorilor, ale revistelor implicate în promovare şi care îi cultivă scriitorului iresponsabilitatea cronică, mai ales pentru că vinde obiecte de hîrtie în care-şi bricolează fantasmele într-un stil „globalizant”, de regăsit şi în alte zone de entertainment. Nici nu ştiu ce îmi face mai rău cînd îl citesc (căci îl citesc, cu creionul în mînă, cum i-am citit şi pe Larsson şi pe Murakami): suficienţa groasă (căci nu are nici cea mai mică problemă cînd improvizează în chestiuni infinit sensibile, cum e cea a „Islamului pentru toţi”, a evreilor la a treia generaţie care părăsesc masiv Franţa, a studiilor tradiţionale guenoniene sau a recentrării Europei spre sud, din motive geo-politice care-i scapă) sau mimarea literaturii.

Probabil aceasta din urmă mă nemulţumeşte cel mai tare, supunerea noastră, a cititorilor, faţă de un evident fenomen de marketing, care anul acesta a beneficiat – printr-o coincidenţă tout court – de o nesperată şi macabră formă de publicitate, cea a atentatului de la Charlie Hebdo. Pînă să citesc Supunere – pe care n-o pot considera nici roman, nici literatură dintr-un motiv în primul rînd tehnic: există în această carte zeci de pagini care ar putea lipsi fără nici o problemă de ordin compoziţional, de (in)coerenţă narativă sau de logică internă a subiectului –, am luat de bună reacţia lui Houellebecq de după Charlie Hebdo, criza de plîns în direct, oprirea turneului de promovare, părăsirea Parisului, exact ca personajul lui principal, François Rediger, profesor de literatură la Sorbona, după instalarea regimului islamic într-un 2022 pe care mulţi îl cred posibil. Acum, văzînd că acel turneu de promovare n-a fost, cu toate riscurile, nicicînd oprit (căci cadoul de Crăciun pe care Houellebecq i l-a făcut Marinei Le Pen i-a mai fost trimis de cîteva ori prin diverse afirmaţii „populare”), îmi e destul de greu să- i mai urmăresc contradicţiile. În fond, recenta sa carte nu e nici distopie, nici political fiction, nici satiră, ci o afirmaţie ridicolă (ca aceea nu prea veche: „La religion la plus con, c’est quand même l’islam. Quand on lit le Coran, on est effondré… effondré!”), sau, mă rog, ilustrarea decerebrată, de după prăbuşire, a acelei afirmaţii...

De ce, în fond, ne supunem noi, cititorii, care avem, la urma urmelor, destule cărţi mai bune de citit? De ce-l citim pe Stieg Larsson cînd pe zeci de pagini din Millennium găsim descrieri ale unor sisteme de operare pe computer, teorii ale conspiraţiei răsfumate deja în ziare obscure, fantasme sexuale hardcore abia reîncălzite? De ce ne supunem şi citim (mă includ, citesc tot felul de tîmpenii, în continuare, de parcă nu m-aş fi edificat de multă vreme) noi şi noi romane de Murakami, vedetă globală care, în trilogia sa cvasihollywoodiană, vede transcendenţa ca pe o alternanţă de lumi paralele ce pot izvorî, la limită, dintr-o capră moartă în coteţul unei secte milenariste, în creierii munţilor japonezi (sună bizar, dar nu contează fiindcă, după 1500 de pagini, tot teoria conspiraţiei condimentate sexual învinge). Am un răspuns lung, însă îl ţin pentru altădată. Cel scurt sună aşa: pentru că sîntem asaltaţi de gunoi simililiterar bine ticluit, iar rarii oameni care împărţeau apele nu mai sînt de găsit în zona de întîlnire a literaturii cu influenţa publică şi banii editoriali.

Să punem şi întrebarea directă: de ce citim/cumpărăm/discutăm Supunere de Michel Houellebecq, care foloseşte aceleaşi ingrediente light, de ghid ilustrat al Parisului şi împrejurimilor, plus un inventar lax din almanahul 2015 al rasistului provocator, trecut prin multe şi ale cărui convingeri pot fi suspendate oricînd, în funcţie de împrejurări şi interlocutor? De ce ne interesează aceste poncife reciclate, aceste fantasme combinate cu ură de toate felurile şi mai ales cu ură de sine? Eu ştiu de ce am făcut-o. Aşa cum pe unii Houellebecq îi „face” prin iresponsabilitate, prin continuă provocare sau prin scenele hardcore de sex, pe mine m-a făcut să citesc Supunere elogiul literaturii de la pagina 11, înşelătoarea laudă a prezenţei autorului în propria operă: „Doar literatura... poate să dea acea senzaţie de contact cu un alt spirit omenesc, în totalitatea lui, cu slăbiciunile şi înălţimile, cu limitările, micimea, ideile fixe şi credinţele sale; cu tot ce îl mişcă, îl interesează, îl aţîţă sau îi repugnă. Doar literatura îţi îngăduie să intri în contact cu spiritul unui mort, într-o manieră mai directă, mai completă şi mai profundă decît ar face-o pînă şi discuţia cu un prieten – oricît de gravă şi de durabilă ar fi o prietenie, niciodată nu te angajezi într-o conversaţie atît de total cum o faci în faţa unei pagini goale, cînd te adresezi unui destinatar necunoscut... cînd e vorba despre literatură, frumuseţea stilului, muzicalitatea stilului contează; profunzimea gîndirii autorului, originalitatea ideilor sale nu trebuie dispreţuite; dar un autor este, înainte de orice, o făptură umană, prezentă în cărţile sale, iar faptul că scrie foarte bine sau foarte rău nu este, în ultimă instanţă, important, esenţial e să scrie şi să fie, efectiv, prezent în cărţile sale...”.

Moartea artei majore, farg the autonomy şi în privinţa autonomiei literare, nu numai în zona artei erotice, justificarea artei pop prin prezenţa difuză a autorului în fiecare rînd (de care, orice am zice, Supunere nu duce lipsă), laxul de toate felurile, mai ales etic... S-ar răsuci în morminte (şi se răsucesc!) o sută de scriitori hispanoamericani buni şi alţi o sută central-europeni văzînd, din empireul literaturii, ultimul trash al ultimului Houellebecq crepuscular.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara