Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Frumoasa viaţă liniştită de Simona Vasilache

Spuneam, altădată, că lucrurile rele au mai degrabă parte de istorie. Nebunia, prostia, frica. Aşa încît, deşi există şi o Istorie a frumuseţii şi încă una a iubirii, normalitatea rămîne, totuşi, prea puţin interesantă.
Mai ales că, deşi credem tot timpul că literatura n-are nevoie de lume ca să-şi desfăşoare himerele, o istorie a calmului şi voluptăţii cere, în chip necesar, o realitate care să poată s-o ducă. Realitate cu care nu sîntem obişnuiţi, şi-n care ne-am dezvăţat să credem, punîndu-i în loc graba, suspiciunea, neîmplinirea. Dar, ca o consolare care vine dintr-o lungă tradiţie (nu numai) literară, dacă există ceva care ne-o poate da înapoi, acei binefăcători sînt, de bună seamă, călătoriile. Locurile în care, ca o curiozitate a firii omeneşti, sensibilă, orice s-ar zice, mai întîi la bine, stînd puţin, nu descoperi decît plăcerile lor. Cusururile ies la iveală doar cu timpul.
Bunăoară, Luxemburgul, răsfăţat, et pour cause, Lux. Dacă aş scrie unul din pretenţioasele documente ale studiilor culturale, l-aş numi melting pot. Dacă m-ar interesa, iarăşi, excursiile în catastifele cu date, care încearcă să explice un fel de-a fi prin parametri sociologici (ceea ce, boscorodind ariditatea instrumentelor de lucru, am încercat, de altfel, să facem acolo) aş vorbi despre privitul la televizor şi despre ieşiri cu prietenii, despre voluntariat, despre familie, toate măsurate în ore-viaţă. Dar nu acum, aici.
Aşadar, vorbesc despre un orăşel nemţesc, în care scrie, la tot pasul, Café de Paris, pe-ale cărui străzi se vorbeşte franţuzeşte şi se cîntă Strauss, despre linişte, despre savoir vivre sa vie. Despre un stil, în care singurul lucru anecdotic-supărător era obiceiul programului nostru de prelucrări statistice, "dresat" să ne spună, la fiecare deschidere, Bonjour (sau, mai rău, bonsoir), il est déja 15.30 a Luxembourg... Un fel subtil de-a-ţi aminti că timpul trece şi n-ai făcut mare lucru. Şi timpul, oricît de bine ar fi să-l pierzi privind degradeuri de verde, culoarea, muzicală, a wagnerienelor motive (ceva asemănător se poate auzi în fondul simfonic, cînd eroic, cînd dulce, al călătoriei cu trenul turistic prin oraşul vechi), trebuie, hélas, folosit...
Numai că, oricît ai face-o de bine, oricît ai încerca să-i drămuieşti durata, orice călătorie are un sfîrşit. Ispita sau obligaţia întoarcerii acasă ameninţă, se ştie, orice poveste. Întoarcerea, cu avionul - mijloc, prin renume, civilizat - e imersiunea perfectă în lumea românească pe care spaţiul mic o concentrează în esenţe tari, nu neapărat din cele mai bine mirositoare... Carevasăzică: spre România se călătoreşte în grup. Grupuri mari, despărţite de rigorile aşezării în avion. Care, trebuie să spun, ne-au făcut şi pe noi, deşi cerusem vecinătate, să recurgem la bunăvoinţa tipică neamului - cu alţii nu ne-am fi permis... - şi să schimbăm. Ca să putem comenta mai uşor, fireşte, distracţie la care, de jur împrejur, se deda toată lumea. Doar că nu toţi făcuseră schimb, prilej bun să sari, vorba vine, peste capetele mijlocaşilor şi să-ţi strigi, de la coada avionului, amicii înfipţi mai aproape de business class. Dacă nu şi nu, pînă la urmă e bun şi vecinul din stînga-dreapta, chiar dacă, englez fiind, vorbeşte pe limba lui. Ce, noi nu? Uite-aşa am învăţat, ascultînd de nevoie, cu tot zgomotul elicei - se găseşte o soluţie să treci peste inconvenient, cînd vrei cu tot dinadinsul să-i ţipi în ureche a coté-ului ultimele aventuri ale fostului prieten al fostei prietene, că între timp v-aţi certat - că a trăi pentru a-ţi povesti viaţa (în cu totul alt sens decît la Garcia Marquez, înţelegeţi...) este, pentru mulţi români, o profesiune de credinţă. Ca orice crez folcloric larg răspîndit, are variante. Prima: la telefon. Ea încerca să întrerupă convorbirea, începută la Frankfurt, într-un amestec de română snoabă şi germană, cum s-ar zice, de Dîmboviţa, pentru intimidare... Vorba ceea, pleca avionul. Prietena de-acasă, nimic. După încheieri amînate, replica decisivă: Te sun din RO. Sfîrşit apel.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara