Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Frumoasă şi uitată (Antoaneta Bodisco) de al. cistelecan

Era atît de frumoasă încît nu numai că tulbura toată strada şi răsucea toate capetele după ea, dar mai şi stîrnea gesturi spontane de mare teatru galant-stradal: în noiembrie 1943, abia ajunsă la Madrid ca secretară a Institutului Cultural Român şi asistentă a directorului Alexandru Busuioceanu, un spaniol absolut şi intempestiv îşi aşterne pelerina sub picioarele ei, atît de brusc încît fata mai că se împiedică.1 Dar n-o face, fireşte, căci frumuseţea nu se împiedică în omagii, ci doar trece suveran peste ele. Tot frumuseţea ei trebuie să fi fost şi cauza imperativă care l-a determinat pe Cioran să-i care bagajele la tren (de era să-l şi piardă), măcar că Cioran nu era nici atunci singur. În orice caz, la hotelul din Paris, unde s-a oprit pentru a lua trenul spre Madrid (va călători, de la Paris pînă la graniţa spaniolă, în acelaşi compartiment cu Mircea Eliade, aflat şi el în drum spre Lisabona), o aştepta un întreg ciopor admirativ: Cioran, Eliade, Horia Rădulescu, Ion Dragu2 ş.a. De nu se vor fi strîns acolo anume pentru Antoaneta, nu contează: contează c-au rămas mai toată noaptea pentru ea, sporovăind vrute şi nevrute. Iar dacă mai e cineva care nu crede că era atît de frumoasă pe cît zic, n-are decît să se uite la fotografia ei din nr. 4/1998 al Vetrei. Să vedem dacă mai încap apoi obiecţii şi rezerve.
Dacă şi aşa mai încap, mai adaug doar poeziile pe care i le închină Alexandru Busuioceanu (dintre care una atît de frumoasă încît însuşi Vicente Aleixandre „ar fi vrut să fie scrisă de el”); ca să nu mai spun că, din scrisorile publicate de Liliana Corobca,3 rezultă destul de transparent că Antoaneta n-a fost cauză chiar mică în impulsul poetic al lui Busuioceanu.
Şi asta nu e totul. Cine a auzit-o vorbind/citind la Europa liberă (după moartea soţului, în 1962, se mută, cu fetiţa încă mică, din Spania în Germania) ştie că Antoaneta ar fi fost lectoriţa ideală: cu un glas de nu profund, în orice caz cu ape de mătase adîncă, în care făceau ecou discret vibraţiile interioare; o voce învăluitoare ca o ninsoare însorită şi ca o umbră de tei. O voce de vrajă, asta e sigur.
Pe Antoaneta Bodisco o chema, înainte de măritiş, Iordache şi – ne spun dicţionarele4 – era nepoata lui Vladimir Streinu.5 E piteşteancă, fată de ofiţer (s-a născut în 1916, la Piteşti; moare la Köln, în 2005), cu o copilărie ce pare, din memoriile ei, o poveste frumoasă şi inocentă.6 La Piteşti începe să şi scrie poezii („sub nucul bătrîn”, pe care nu-l va mai regăsi în 1970, cînd face o vizită în ţară, după exilul început la sfîrşitul războiului), printre lecţiile de vioară predate de „domnul Serafim”.7 La secţia de „clasice” de la Literele bucureştene e colegă cu viitorul mare arheolog (italian; sau pentru italieni) Dinu Adameşteanu, iar după absolvire Ion Petrovici o va angaja la Ministerul Propagandei şi la cel al Culturii – de unde o va trimite la Madrid.8 Tocmai la timp pentru a asista la premiera spectacolului madrilen după Demonii lui Dostoievski, în adaptarea lui Arvid de Bodisco, „balticul germano-ruso-estonian” pe care-l şi cunoaşte cu acest prilej şi cu care se şi mărită (nu chiar repede, dar nici prea tîrziu).9 Exilaţi amîndoi, şi ea şi Arvid, trăieşte, zice Mircea Zaciu, din meditaţii şi colaborări la radio şi-n presa madrilenă.10 În orice caz, nu se lasă şi se probează ca scriitoare în spaniolă, publicînd, în 1949, la Madrid, un roman - Un puerto en el Mar Negro, despre care Florin Manolescu zice că e „de aventuri pentru tineret”.11 A scris şi poezii în spaniolă, ba chiar a început şi un alt roman spaniol, din care a rămas doar cu fragmente (plus nişte traduceri din Properţiu, în amintirea profesorului ei preferat, N. I. Herescu); s-a încercat, fără mare noroc, şi-n cariera de scenarist.12 Începe să-şi publice poeziile (şi prozele), în revistele exilului românesc, după 1950, iar în 1970 Mircea Popescu îi forţează mîna şi-i editează, la Roma, singurul volum: La apus de cuvînt.13 E un volum care are eleganţa unui album de artă, cu ilustraţii de Eugen şi Tudor Drăguţescu.
În cele Două cuvinte aşezate de Mircea Popescu în deschiderea volumului, acesta o consideră „o post-gîndiristă umblată prin Europa” (nu doar ca turistă, fireşte, ci mai degrabă ca instrucţie poetică) şi „mai înrudită cu Pillat decît cu Blaga”; dar înrudită, „mai ales, cu Voiculescu”. E o empatie pillatiană de substanţă, remarcată şi de Mircea Zaciu şi de Stancu Ilin (dar mai vizibilă e o tentaţie barbiană, reflectată în epitetele ermetizante sau abstractizante). Primeşte pentru carte vorbe frumoase de la Vintilă Horia, care o admiră pentru „claritatea /…/ simbolică” (asta se trage, fără-ndoială, din şcoala latină) şi o consideră – flatant eminent – „o poetă mare printre poeţi mulţi şi mici” (spre cei din exil bate maliţia lui Vintilă Horia).14 Comentariu mai aplicat îi rezervă însă doar Sanda Stolojan, în Limite,15 evidenţiind „senzualismul subtil” şi pendularea/ îmbinarea între „două dimensiuni opuse şi necesare: intensitatea şi măsura, elanul şi reţinerea”. Despre „senzualitate suavă” vorbeşte şi Mircea Zaciu, constatînd şi el o pendulare „între asceză şi senzualitate, între ideal şi epicureic”.16 Dar dacă Marian Popa are dreptate (şi are) iar „simbolurile sunt din genul sălbatic – feline, fiare, ciute, şerpi, sînge”,17 devine că senzualitatea nu poate fi chiar suavă, ci doar bine ţinută în frîu şi reprimată prin sublimări ori condensată imploziv în simboale cu ardenţă (spirituală şi senzuală deopotrivă). Cam aşa şi e în peisajele epifanice ale Antoanetei, unde misteriozitatea are mereu electricitate senzuală şi tulburarea lumii induce un fel de narcoză. Peisajele ce ies de sub această pensulă cu firele muiate în mister surprind clipa de transfigurare, momentul de salt în tulbureală şi de subvertire narcotică a lumii. E o descripţie aparent detaşată, cu o scriitură contemplativă, a intrării în vrajă, a crizei de miraj, cu destule infuzii senzuale lîngă seninătatea de reportaj: „Semne de foc s-arătau în dumbravă./ Cîrd de lăstuni mai veghea pe ulucă,/ Valea, pădurea, le sorbea o nălucă,/ Greerii goi aţipeau în otavă.// Vremea în pruni se sfia să se culce./ Duh de pripas vînturase ghiocul,/ Ceasul din urmă-şi plinise sorocul,/ Zodii de om cu ochii pe cruce,// Fiara, tiptil, cobora pe potecă,/ Lotru sihastru cu lunan privire!/ Tremură-n ea nădejde de mire,/ Şale subţiri ca aţa-n suveică” etc. (Presimţire). Antoaneta are o imaginaţie austeră, concentrată (poate unde vrea să reproducă într-adevăr „esenţele unei lirici subtile şi profunde”, cum zice Zaciu),18 dar stările pe care le reportează sunt, în general, de transport, de alunecare: „Ce leneşă înfrîngere în pleoape!/ O rază se strecoară nevăzută/ Şi tremură învinsă între gene.// Conturul scade-n umbră, se destramă./ Te doare zborul clipei în orbită,/ Tăcerea fără rost din întuneric.// În sînge, domolit, se-ngînă somnul./ Fără-ncetare mintea născoceşte/ Mănunchi îmbelşugat denchipuiri.// Aluneci, deodată, în genune./ Zadarnic cauţi zorii între ceţuri./ Măsoară ceasul, vremea, din perete” (Somn). Cei al ei e al ei, însă: ştie prea bine să insinueze în reverie o undă de primejdie şi să tensioneze astfel stările, unind narcoza cu panica: „Viaţa-ntîrzie ameţită în valuri./ Clipa e somn şi mirare şi preget!/ Visul mîngîie o tristeţe de algă.// Farmecul lumii se topeşte în mare./ Ochiul bolnav de ostrov şi lumină/ Caută umbra în odihna din mîluri.// Spaima-nfioară şi trupul de şarpe./ Ochiul veghează, cel viclean de morenă./ Gura suspină îmbătată de sînge./ Vine iubirea ca un chip de nălucă,/ Scutură frunza şi mărgeanul în floare./ Vremea se-nchide, speriată, în scoică” (Marină). Versuri de exil (tema exilului flutură deschis în cîteva piese), era inevitabil ca Antoaneta să nu parcurgă în primul rînd constelaţia reveriei de natale şi să nu dea curs, într-un climat melancolic, reveriei anamnetice: „La umbra curatelor mîini/ anii s-au împlinit spornic,/ glasuri mă îndemnau din fîntîni// Muma mea, nenuntită, Pădurea,/ legăna pruncii./ Sînul proaspăt de rouă/ ademenea smeii.// Rătăceam învoită/ prin sîmburi şi şoapte/ înmulţite în vînt.// Minuni fără număr/ îmi aţineau calea.// Şi mă vroiam în văzduhul/ care mînuia zborul/ somnoroaselor păsări.// Mă însoţeam cu Nimicul,/ cu clipa golaşă, cu dorul/ care-mi ispitea jocul” (Copilărie). Nostalgiile „se topesc”, într-adevăr, „în plăcerea rememorării”, cum constată Mircea Zaciu,19 şi sunt antrenate într-o feerie scripturală de mare candoare prerafaelită, apropiindo pe Antoaneta, cu voie ori fără, de viziunea candid-fantastă a lui Emil Botta. Dar „gîndirismul” ei tardiv e discret şi fără doctrină, chiar dacă şi ea vede poezia, alegoric, în proiectul asistenţial al graţiei şi al cooperării: „În lutul neplîns/ nici de om, nici de prunc,/ a zăbovit/ din zori pînă seara;/ izbăvită de timp/ lumina mi-a îndrumat mîna//. Rotunjeam toarte, copăi/ începute de Domnul” (Olar). Cei drept, evenimentul – fie că-i de peisaj, fie că-i eveniment, ca să zic aşa, contemplativ, fie că-i unul participativ – e revelat întotdeauna ca epifanie, fie că-i străbătut de unda erotică, fie că-i străbătut de presimţiri funeste. Asta ar putea ţine de patentul gîndirist, mai ales că metafora Antoanetei, dusă mereu spre contragere, sublimează şi domesticeşte, de regulă, o violenţă (fie senzorială, fie pur traumatică), făcînd transparent un tipar expresionist bine aşezat sub notaţiile descriptive: „Tremură plopii la capăt de lume./ Fără zăbavă, nu, fără odihnă:/ grabnic, cu spor, ca un şarpe în umbră.// Noaptea se-nalţă şi ţipă ca o bufniţă./ Fără prihană, nu, fără pricină:/ trupul de ger e bătut şi de viscol.// Goală e viţa de vie-n rugină!/ Fără aromă, nu, fără duh de tămîie:/ Buna Vestire îngheaţă în sloiuri!” (Triptic, III). Clasicistă, ar fi fost mirare să nu facă mică paradă de teme clasice şi să nu gloseze pe seama lui Narcis, a Tristiei ori a Morţii lui Don Quijote; nu e, însă, pură poezie de reflecţie şi glosă, ci poezie întoarsă spre – şi asumată – confesiv; confesionale nu mai puţin mediate decît celelalte, căci Antoanetei nu-i place confesiunea imediată, ci doar cea implicită.

_________
1 Cel puţin aşa-şi aminteşte – şi nu cred că inventează – în Rememorări-le din Vatra, nr. 12/1997.
2 Bucureşti, Gara de Nord, nov. 1943, în Vatra, nr. 9/1997.
3 În România literară, nr. 7/2004.
4 Har Domnului, e prezentă atît în Dicţionarul scriitorilor români, A-C (coordonat de Mircea Zaciu, Marian Papahagi şi Aurel Sasu, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1995; articolul dedicat ei aparţine chiar lui Mircea Zaciu), cît şi în Dicţionarul general al literaturii române, A-B (Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2004; articolul e semnat de Stancu Ilin), în Enciclopedia exilului literar românesc, 1945-1989 (Editura Compania, Bucureşti, 2010, Ediţia a II-a revizuită şi adăugită) a lui Florin Manolescu, precum şi în Dicţionar-ul subiectiv de literatură. Argeş (Editura Ordessos, Piteşti, 2012), realizat de Sergiu I. Nicolaescu. Ba chiar cîteva vorbe – bune – spune despre ea şi Marian Popa, în Istoria literaturii române de azi pe mîine, I (versiune revizuită şi augmentată, Editura Semne, Bucureşti, 2009). Din aceste dicţionare am luat majoritatea datelor biografice.
5 Se poate, deşi doamna Ileana Iordache- Streinu mi-a mărturisit că ar avea dubii în această privinţă; Vladimir Streinu lucra şi el, în anii ‘40, în acelaşi Minister al Propagandei unde lucra şi Antoaneta şi rămîne de mirare că nu l-a căutat/întîlnit niciodată. Ca nepoată cu preocupări literare e, într-adevăr, ciudat să nu-şi fi căutat unchiul care era deja o personalitate în domeniu.
6 Nu ştiu dacă şi-a terminat de scris memoriile, dar fragmente din ele au apărut în Vatra în 1996, 1997 şi 1998. Chiar neterminate, ele ar merita să apară într-un volum – nu mai spun de poezii! Nu doar pentru valoarea „documentară”, ci şi pentru limpezimea artistică şi eleganţa rememorării.
7 Rememorări, în Vatra, nr. 9/1998.
8 Cf. interviului din Vatra, nr. 5/1998.
9 Yo que soy tiempo…, în Vatra, nr. 3/1998.
10 Dicţionarul scriitorilor români, A-C, p. 300.
11 Florin Manolescu, op. cit., p. 94.
12 Cf. interviul din Vatra, nr. 5/1998.
13 Colofonul zice că ediţia a fost îngrijită de Eugen Drăguţescu, Mircea Popescu şi Gino Viana, iar volumul a fost tras în 666 de exemplare.
14 Cf. Vatra, nr. 4/1998, unde e reprodusă scrisoarea lui Vintilă Horia, trimisă Antoanetei la 12 aprilie 1971.
15 Numărul pe decembrie 1971; comentariul e reprodus în Vatra, nr. 4/1998.
16 Mircea Zaciu, op. cit., p. 301.
17 Marian Popa, op. cit., p. 1088.
18 Mircea Zaciu, op. cit.
19 Idem.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara