Numărul curent: 16

Amintiri:
Frânturi de viaţă, opţiuni, cuvinte de Vera Călin


Sunt peste 60 de ani de când Vera Călin comentează literatură. Ca şi colegul ei de generaţie, Crohmălniceanu, debuta în vestita pagină literară a ,Ecoului", păstorită de M. R. Paraschivescu, în toamna lui 1944. Aproape simultan, îşi făcea remarcată prezenţa la ,Tribuna poporului" (a lui Călinescu), la ,Victoria" (a lui N. D. Cocea). Scria despre poezia lui Robert Browning, despre ,Swift şi călătoriile utopiei", iar la ,Viitorul" începea să traducă din Hemingway (,Cui îi bate ceasul?"). Probabil că destinul o pregătea de pe atunci să se aclimatizeze cu un spaţiu cultural care avea să-i devie refugiu, peste decenii. E stabilită de mulţi pe ţărmul californian al Pacificului, dar îşi păstrează intacte toate legăturile, mai bine zis toate rădăcinile spirituale (şi reflexele intelectuale) europene. Dovadă că lucrurile stau astfel sunt însemnările cu caracter de ,jurnal" ţinut cu aproximaţie la zi (în orice caz, îmbibat de vioiciunea trează a observaţiei cotidiene), din care au rezultat, pe rând, volumele: Târziu (1986-1996), apărut în 1997, şi Post-scriptum (1997-2002), tipăritîn 2004. Caietele sale de însemnări continuă să se umple cu reflecţii, în care interesul pentru ceea ce se întâmplă în preajmă intră în competiţie cu inepuizabila disecţie livrescă a existenţei. Este actul de identitate al Verei Călin. (Geo Şerban)

Mi se întîmplă să uit situaţii din trecutul meu îndepărtat sau apropiat, titluri de cărţi, nume de autori. Dar nu uit cuvinte, care mi s-au adresat, fie ele cu sunet aforistic, fie cu totul anodine. Mi-amintesc, de exemplu că, în adolescenţă întrebînd-o pe profesoara mea de engleză, Mrs. Harris, o englezoaică încîntătoare din Devonshire, pe care o vizitam săptămînal în apartamentul ei de pe strada Jules Michelet, dacă îi place muzica lui Wagner, ea mi-a răspuns: No, he is too pompous. De cîte ori aud muzică de Wagner, fie culminaţii apoteotice, fie fragmente lirice ca Idila lui Sigfried, îmi amintesc de cuvintele rostite de Mrs. Harris. Nu uit nici apostrofa lui Eugen Schileru, adresată mie, nu mai ştiu în ce context, la ieşirea dintr-o şedinţă a Uniunii Scriitorilor: Eşti o persoană barocă! Nici afirmaţia categorică a B-ei, care refuză să consulte un medic, deşi suferă de nenumărate beteşuguri: All the doctors are crooke! (Toţi medicii sînt escroci) şi la întrebarea mea: All of them? Răspunsul: All. La Edmonton fiind, în calitate de ,visiting professor" al Universităţii din Alberta, am fost felicitată de un personaj, pe care nu mi-l mai amintesc şi care m-a întrebat cum am izbutit să ajung profesor universitar. Soţia nepotului meu, care era de faţă, a spus scurt: relaţii. Evident, nu pot uita răspunsul nepotului meu, pe atunci adolescent, la stăruinţele mele de a învăţa franceza şi a cunoaşte Europa: I just want to be an averange American (un american mijlociu). Iar cealaltă bunică, singură în casa din vale, aşteptînd întoarcerea copiilor de la şcoală şi a părinţilor de la lucru, mi-a spus la telefon: ,Tu ce faci? Tragi de timp ca şi mine ca să treacă mai repede?" De cîte ori vine vorba despre muzică de jazz B. spune invariabil: A noise, nothing but a noise. Şi Terezei în spaniolă: Un ruido, nada mas. Sau... Stau la o tacla cu vechiul meu prieten N. şi nevasta lui. Ajungem la concluzia că nu mai suntem tineri. Ea spune: ,Ne aflăm la vîrsta cînd orele se scurg încet şi lunile trec vertiginos de repede." Descopăr că foarte multe din amintirile mele nu sunt imagini, ci cuvinte. Formulări, care-mi răsar în minte, în contexte variate.

*

Am regîndit momente din procesul de deteriorare al prietenei mele B., proces al cărui martor am fost. Ceea ce mă izbise în ultimii ani în vorbirea ei era transformarea unor expresii cîndva vii şi sugerînd un interesant cîmp semantic în automatisme verbale folosite pînă la exasperare şi cu atît mai penibile cu cît, pe vremuri mă surprindeau ca nişte găselniţe originale pline de umor. Cu mulţi ani în urmă, B. începea conversaţia telefonică întrebîndu-mă: How is life treating you? întrebarea mă amuza. Dar de ani de zile conversaţiile B-ei încep cu această întrebare, acum, total lipsită de cîmp semantic şi iritantă ca un tic. Evident, folosirea unei întrebări ca How are you today? tocită de o îndelungată folosire, care a redus-o la un simplu sunet de afirmare a prezenţei, n-ar fi avut nimic supărător. Dar degradarea prin repetiţie a unei expresii cîndva spontane vorbeşte în modul cel mai trist despre o degradare mintală.

*

La unul din cursurile de limbă şi literatură spaniolă, pe care le-am frecventat, am cunoscut o basarabeancă din Orhei, volubilă şi curioasă. Nu mai ţin minte cum am ajuns să stabilesc o relaţie telefonică cu ea. Ne vedeam rarissim: ea locuia în Santa Monica, eu în centrul Los Angeles-ului. Dar, de două trei ori pe săptămînă, mă chema la telefon cerîndu-mi informaţii literare şi eu îi întorceam apelul. Nu se interesa de persoana mea sau de împrejurările existenţei mele californiene. începea: trebuia să-ţi telefonez. Ce părere ai despre opera lui Céline. De exemplu: Voyage au bout de la nuit. Dar despre Céline, omul? îţi place Romain Gary? Cine a scris...? Ce valoare are...? şi aşa mai departe. Pe urmă a devenit agresivă. îmi cerea socoteală dacă nu o chemam o săptămînă la telefon. Poţi să-mi spui de ce nu mai dai nici un semn de viaţă? Mi-amintesc că i-am vorbit despre prietenii mei de care viaţa m-a despărţit. Spuneam că puteam vorbi orice cu ei, că vorbirea noastră era eliptică, pentru că subtextele se impuneau la cea mai uşoară aluzie. M-a întrerupt: Ce te împiedică să comunici cu mine în acelaşi fel? Am fost şocată.

Am realizat că e o fiinţă de o respingătoare vulgaritate. Nu e vorba de vulgaritatea verbală. Nu m-au deranjat niciodată oamenii spurcaţi la gură. Din adolescenţă savuram licenţele din opera lui Rabelais şi ne amuzam - R. şi cu mine - azvîrlindu-ne imprecaţii rabelaisiene dintre cele mai riscate, uneori în latină (nu pot să uit celebrul catalog al cărţilor din biblioteca Saint Victor). Dar există o vulgaritate a spiritului, un mod vulgar de a comenta întîmplările vieţii şi modul ăsta îl descopeream în reacţiile şi comentariile basarabencii din Orhei. Oricum, era limpede, aveam coduri comportamentale şi chiar etice diferite. Nu hotărîsem dacă cel în spiritul căruia crescusem, mă maturizasem şi îmbătrînisem eu era superior celui moştenit de ea în lumea din Orhei, dar ştiam precis că nu există între noi două nici o posibilitate de a comunica în planuri esenţiale. Am rupt legăturile. Telefonul meu a sunat mai rar. Dar m-am bucurat că am fost în stare să renunţ la întreruperile bi- sau tri-săptămînale ale singurătăţii mele ca să mă apăr de intruziunea unui element înjositor. Şi mi-am dat seama că mă dispreţuiam în perioada în care, ca să ,comunic", acceptam relaţia cu o fiinţă de proastă calitate. Sigur, m-am gîndit şi la concesiile pe care trebuie să le facă un emigrant, ca să întreţină o iluzie de normalitate.

*

Fostul preşedinte al Statelor Unite, Bill Clinton, a reintrat cu impetuozitate în lumina opiniei publice. Autobiografia lui, un volum de 956 de pagini, a apărut azi dimineaţă în librării. Comenzile prealabile apariţiei au şi epuizat imensul tiraj al cărţii. Cozile în faţa librăriilor s-au format de la miezul nopţii trecute. în preajma apariţiei, fostul preşedinte a dat nenumărate interviuri. L-am văzut la cîteva emisiuni (talk-shows) televizate, răspunzînd unor întrebări formulate de cei mai experimentaţi crainici şi ziarişti, întrebări referitoare mai ales la intermezzo-ul scandalos al preşedinţiei sale: legătura adulteră cu Monica Levinski. De ce a cedat ispitei? De ce a minţit poporul american declarînd solemn că n-a avut nici o legătură sexuală cu M.L.? Cum i-a mărturisit adevărul soţiei sale, actualmente doamna senator Hilary Clinton? Cum au reacţionat soţia şi fiica lui? Clinton, personaj comunicativ şi gregar, povesteşte despre noaptea cumplită în care şi-a trezit soţia ca să-i mărturisească adevărul, despre remuşcările lui, despre noul capitol al vieţii sale, care a început odată cu recunoaşterea păcatului etc. etc. Despre experienţele politice, care au urmat după episodul prezidenţial, despre planurile lui de viitor Clinton nu a avut prilejul să vorbească, pentru că nu a fost întrebat. Poate că, în cartea intitulată My Life este vorba şi despre acest aspect al existenţei lui. Zilele trec. Vîlva stîrnită de My Life continuă. Personalitatea şi viaţa fostului preşedinte fac obiectul de discuţii al unor mese rotunde şi comentarii politice în contradictoriu (punctul de vedere democrat versus cel republican). Cozile din faţa librăriilor continuă. Cei care aşteaptă iscălitura autorului însoţită de cîteva cuvinte ,personale" declară că au aşteptat 15 ore în coadă, dar că merită. Oricum, oricine înţelege că această vijelioasă reintrare a lui Clinton în viaţa publică e rezultatul unor calcule politice.

Aflu acum că fostul preşedinte a plecat în Europa pentru a-şi difuza cartea. L-am văzut pe micul ecran, la Londra, într-o mare librărie, iscălind zîmbitor volume.

*

În Arabia Saudită, un inginer american, care se afla acolo în calitate de om de afaceri, a fost captat de un grup terorist ca ostatec. Dacă americanii nu se retrag din regiune va fi executat. A fost executat prin decapitare. O săptămînă mai tîrziu, în Irak, un interpret coreean a fost luat ostatec în aceleaşi condiţii. L-am văzut strigînd cu disperare: ,I don't want to die." A fost decapitat. Corpul, alături de capul victimei, a fost ulterior găsit de aliaţi. privind imaginile (posturile americane de televiziune n-au transmis decît cele prealabile execuţiei, care execuţie a fost filmată în întregime de grupurile respective şi difuzată prin televiziunea locală) m-am simţit transportată într-un alt ev. Acelaşi sentiment îl am cînd privesc femeile arabe îmbrobodite în văluri. Şi cînd aflu că o soţie infidelă a fost executată prin lapidare. Unele afirmaţii menţionează că execuţiile prin decapitare sunt curente în zonă, doar că lama e mai ascuţită în cazul unor execuţii obişnuite, pentru a reduce suferinţa fizic, în timp ce ostatecii sunt decapitaţi cu o lamă neascuţită pentru a prelungi şi a augmenta supliciul. E o lume cu o gîndire medievală, spun în lipsa unui alt calificativ istoric mai potrivit. Oamenii ucişi de explozii sacrificiale, - autorul bombardamentului murind în numele lui Alah - se numără cu miile. Grupările etnice şi politice se desfiinţează unele pe altele. Cine poate crede că, săptămîna viitoare, odată cu predarea conducerii de către aliaţi unui guvern irakian, masacrele vor înceta şi se va instaura un regim democratic?

*

Janet Jackson e o negresă, sora celebrului cîntăreţ şi dansator rock, Michael Jackson. Michael se află în preajma unui proces, care face vîlvă. E acuzat de a fi ademenit băieţaşi, de a-i fi adus în manoarul lui - de fapt un castel - şi de a-i fi tratat cu băuturi alcoolice pentru a-i putea seduce sexual. Cu zece ani în urmă, Michael a scăpat de un proces similar, plătind părinţilor victimei o despăgubire de milioane. Sora lui, Janet Jackson, şi ea dansatoare îndrăcită şi cîntăreaţă de muzică rock, a comis, nu de mult, un delict, care a făcut presa şi posturile de televiziune să vuiască: în cursul unui spectacol, şi-a dezgolit un sîn. A urmat acuzaţia de atentat la pudoarea publică. Actriţa şi-a exprimat regretul, a promis etc.

Mie istoria mi s-a impus ca o dovadă de superlativă ipocrizie. în anul acesta, moda feminină impune decolteuri adînci, uneori pînă la talie, care dezgolesc sînii aproape în întregime şi sugerează fără ambiguitate întreaga anatomie feminină. Această sugestie insistentă mi se pare, din punct de vedere sexual, mult mai stimulatoare decît goliciunea. Un nud feminin pictat sau sculptat nu e nicicum indecent. Indecenţa începe odată cu dezgolirile parţiale, studiate pentru a fi incitante. Evident, mi-amintesc de pinguina lui Anatole France, care stîrneşte curiozitate, rumoare, stupoare atunci cînd îşi acoperă parţial goliciunea cu nişte zdrenţe descoperite într-un tufiş.

Cred că indecenţa e o chestiune de context. Şi mai cred că modul cum este atenuată în programele de televiziune dovedeşte o neînţelegere a problemei. într-un interviw, personajul, căruia i se pun întrebările, e liber să folosească cuvinte indecente (four letter words). Cînd vine momentul cu pricina, un sunet scurt şi percutant se suprapune cuvîntului interzis. Multe interviuri luate unor sportivi sau actori sînt punctate de asemenea scurte întreruperi. Vorbirea nu devine mai decentă. Hotărîtor e contextul. Soluţia purificatoare mi se pare ridicolă.

Din fotoliul în care petrec mult timp citind, ascultînd muzică, urmărind un program de televizor, văd, dacă-mi ridic privirile, trotuarul de vis-ŕ-vis al bulevardului şi anume staţia de autobuz de la intersecţia Olympic-Cochran. Este un crîmpei de animaţie pe un bulevard necomercial în zona asta şi deci nefolositor de pietoni. La orele de vîrf, maşinile gonesc pe cele patru culoare; în rest, e linişte. Dar staţia de autobuz mă distrează. Cunosc de mult cîţiva dintre călătorii obişnuiţi, ba chiar le cunosc orarul. Dimineaţa, cînd oamenii se îndreaptă spre locul de muncă, apar cîţiva şcolari cu ghiozdanele în spinare, cîţiva tineri în ţinută lejeră, un negru, care aşteaptă autobuzul aşezat pe speteaza băncii, o pereche de negri - el şi ea - masivi (de pe locul meu par două pătrate negre), care aşteaptă îmbrăţişaţi şi sărutîndu-se cu pasiune (în fiecare dimineaţă). Ceva mai tîrziu, apare grăsana în short (niciodată în altă ţinută) şi, pe urmă, doamna cu căţeulul. începînd de la 7 dimineaţa pînă cînd se întunecă, la fiecare trei ore, o doamnă roşcată ţinînd într-o mînă cîteva şerveţele de hîrtie şi în cealaltă cureaua agăţată de zgarda cîinelui, coboară de pe Cohran, trece prin staţie şi merge pînă la primul palmier. Acolo se opreşte pînă cînd cîinele se uşurează, adună totul în şerveţelele de hîrtie şi se întoarce, trecînd prin staţie şi urcînd strada Cochran. Operaţia se repetă cel puţin de cinci ori pe zi şi, de fiecare dată, doamna e altfel îmbrăcată decît în expediţia precedentă. După amiaza, alt moment de animaţie. Şcolarii se înapoiază de la şcoală, perechea de negri coboară din autobuz. Apare invalidul în scaunul cu rotile pentru care şoferul autobuzului coboară rampa de la intrare. Din fotoliul meu îmi permit să trec la generalizări. Da, e altă lume decît cea a automobiliştilor. Da, obezitatea, în regiunea asta, e o boală socială. Dar autobuzul îi înghite pe toţi şi porneşte. Bulevardul e din nou pustiu.

*

Scriu. încerc să înlocuiesc, punînd pe hîrtie gîndurile care-mi trec prin minte, dialogul de care în ultima vreme, am fost cu desăvîrşire lipsită. Ceea ce pe vremuri dezbăteam cu prietenii prin viu grai şi, după emigraţie, mai ales prin corespondenţă, în ultimul timp tinde să se transforme în obsesie. Am fost toată viaţa dependentă de unul sau mai mulţi interlocutori care, ascultîndu-mă, răspunzîndu-mi, încredinţîndu-mi gîndurile lor, mă ajutau să-mi limpezesc ideile, să găsesc răspuns la nedumeririle care mă asaltau. Acum recurg la dedublarea pe care mi-o oferă scrisul, ca să menţin un echilibru interior, altfel foarte ameninţat. Este un fel de masturbaţie intelectuală. Totuşi... Beckett a declarat într-un rînd: Que voulez vous...? C'est les mots, on n'a rien d'autre. Şi a scris despre vid, nimic, imposibil, golul dindărătul cuvintelor, folosind cuvinte.