Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Frica de moarte de Dan Stanca

Schematizând, dar și esențializând, spun că există două feluri de frici. Frica față de ce e văzut și frica, vai, față de ce e nevăzut. Despre prima sunt multe și, în același timp, puține de spus. Toți o încercăm. Este frica față de durerea fizică, apoi frica față de animale și insecte, și nu în ultimul rând față de catastrofele naturale, în cazul nostru, cutremurul de pământ. Aceasta este frica față de vizibil și ne domină de la naștere până la moarte. Cine spune că nu se teme de nimic este un mare mincinos și, Doamne ferește, să nu fie încercat de ce e mai greu. Dar eu am în vedere cealaltă frică, aceea față de invizibil, față de ceva ce nu cunoaștem și care tocmai prin necunoscutul său ne dă teribili fiori. Ca să ieșim din echivoc nu încape îndoială că aceasta este inspirată, vai, ce cuvânt mare, de Dumnezeu. Frica față de divinitate poate să pună stăpânire pe sufletul omului și să- l ducă spre nebunie. În Occidentul catolic protestant sunt suficiente exemple de trăire mistică – aceasta mai ales în rândul femeilor – din cauza căreia persoanele respective și-au pierdut mințile. O educație religioasă severă, dublată de un imaginar sumbru, i-au făcut pe oameni să se simtă tot timpul sub presiunea pedepsei supreme, răpindu-le libertatea și până la urmă chiar bucuria de-a trăi. Aceasta este chiar extrema fricii de Dumnezeu cu efecte triste. Dar și lipsa de frică este la fel de năucitoare. Regimente întregi de antropoizi cărora nu le pasă de ceea ce cu tot mai multă jenă numim „viața de dincolo” ne dezgustă și ne întristează. Din păcate, rândurile lor se îngroașă și până la urmă un asemenea fenomen nici nu poate fi stăvilit.
Experții în domeniu spun că aceasta este expresia crizei religioase pe care o traversează societatea contemporană. Dumnezeu a fost proiectat într-un abis insondabil care mai mult decât înfricoșare inspiră, paradoxal, neîncredere. Adică atât de departe este de noi încât ne permitem să declarăm că nici nu e. Ne ferim, pe de o parte, de un Dumnezeu intimist, dar consecințele îndepărtării sale creează înstrăinare. Îmi aduc cu acest prilej aminte de o observație a unui filosof al cărui nume îmi scapă, care întrebat într-un mod naiv, americănesc, dacă există Dumnezeu, a dat un răspuns, după părerea mea, genial: Din păcate, da! Dacă răspunsul ar fi fost strict afirmativ, pur și simplu nu i-aș fi dat atenție, dar acel „din păcate” e ca sarea și piperul.
Brusc, omul se trezește din somnolența de până atunci și simte că îngheață. Îl trec fiori prin șira spinării, iar dumicatul i se oprește în gât. Se scoală dimineața și nu mai pleacă voios la muncă. În suflet așadar i s-a furișat un viermișor care roade. Acel „din păcate” l-a tulburat nespus și i-a schimbat ireversibil viața. El nu mai este același. Numai că nu doar frica de ceva-ul suprem, care i s-a cuibărit în inimă, îl amețește, dar odată cu aceasta a apărut și frica de moarte. Și nu de fața, ca să zic așa, vizibilă a morții presupusă de boală și suferință sau de șocul dezintegrator determinat de morțile violente, ci de fața nevăzută sugerată magistral de cuvintele shakespearene, „what dreams may come”... Am murit, OK, dar dacă nu mă opresc aici și, ca în somn, mă împresoară vise care, față de acelea avute pe pământ, sunt de un milion de ori mai înspăimântătoare? Dar, atenție, stimabile, nu mai visezi, ci ești VISAT, ceea ce e cu totul altă mâncare de pește... „Căci vis al morții eterne e viața lumii întregi”, spune un alt poet de data aceasta din Răsăritul Europei. Cu alte cuvinte, cineva-ceva ne visează, iar viețile noastre nu sunt decât niște umbre care oricând se pot destrăma în funcție de capriciile visătorului. Viziunea este copleșitoare. După moarte, condiția de umbră a omului apasă și mai mult. Sufletul nu mai poate avea nici o inițiativă întru binele său. De aceea se și fac atâtea parastase și pomeniri pentru ca de pe pământ să putem interveni în favoarea acelora care au plecat. Altfel, cei de dincolo vor fi perpetuu VISAȚI, și ce înseamnă asta decât sclavie pur și simplu? Eminescu are dreptate, dar până la un punct. Dacă încă din viață sunt visat, nu e normal să mă întreb ce e de făcut ca să scap de belea? Liturghia tocmai asta face. Mă „pomenește” pe mine, viul, pentru a combate visul care mă ține captiv, pentru a anihila drogul de fiecare zi. O viață mai drogată decât cea din zilele noastre nu a existat vreodată. Dacă lângă ritual vine și rugăciunea personală, cu atât mai bine. O să mi se spună că asta e doar teorie, da, e teorie doar dacă asta vrem, dacă vrem mai mult, nu mai e... Necredinciosul știe să țipe ca nimeni altul: Nu de moarte mă cutremur, ci de veșnicia ei... Este ieșirea sa cea mai sinceră. Da, îi este frică, dar nu de Dumnezeu, ci, fără să știe, tocmai de moarteademiurg care-l visează fără milă. Într-o asemenea situație e recomandabil să punem o întrebare de maxim bun simț: poate fi moartea veșnică? Nonsens. Toate tradițiile ne învață că nu e decât un prag, atât și nimic mai mult. Trecând acest prag, ar trebui să reîntâlnim viața, fiindcă, logic, numai viața este veșnică. Dar și iadul, – aceasta-i buba –, încâlcitură de mațe și de vise, poate fi etern... I-a zguduit Domnul la Înviere fundamentele, de acord, dar nu l-a distrus. Este o gură hămesită și un creier bolnav. Vis deșirat până la ultima ață, infernul lui Dante cu bolgiile și locuitorii săi reprezintă efectul unui zbucium și al unei febre cerebrale fără egal. Cei damnați ar trebui să spună din când în când: suntem visați, și atunci poate le-ar fi mai ușor. Opera lui Dante funcționează și ca un imens parastas. Redând fantasmele demiurgului, scriitorul florentin le și neutralizează.
De multe ori sau de cele mai multe ori, ne ducem formal la o pomenire și ne plictisim repede. Cei cu pretenții și ifose se simt jigniți când preotul, cum ar veni spus, îi bagă pe toți morții în aceeași oală. Adică cum vine preacucernice, nu-mi respecți mortul, mi-l vâri împreună cu toți terchea berchea și nu ții cont că a fost cineva la viața lui? Lăsând la o parte caracterul ridicol și chiar vulgar al unei asemenea atitudini, aceasta mai trădează și o îngustime a minții ieșită din comun. Preotul îi pomenește pe toți împreună, deoarece numai în acest fel reușește să rupă strașnicul năvod oniric în care sufletele stau înlănțuite. Nu oficiază „la grămadă”, ci într-un mod foarte temeinic, aproape științific. Indiferent cât simț metafizic ar avea, el știe foarte bine că pe lumea cealaltă nu mai funcționează regulile de aici. Nu mai sunt conturi bancare, nu mai sunt proprietăți și titluri academice. Acolo se duce o luptă formidabilă împotriva visului tiranic. Sufletul pasiv tânjește după ajutor. Nu are nici o putere, dar și neputincios, tot se zbate. Adevărul este că și în timpul vieții trăim asemenea clipe de disperare întrepătrunsă cu nădejdea. Implorăm ajutor de undeva, de oriunde, spunem inconștient „Doamne, nu mă lăsa, salvează- mă!” Măcar o fracțiune dintr-o fracțiune, – aceasta e minunat –, fiecare dintre noi ajunge pe cruce. Și acolo vede fața caldă a fricii, cele două lumi, de aici și de dincolo, printr-o iluminare, se unesc...

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara