Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Ochiul Magic:
Frica de a fi român de Pavel Şuşară



Am fost învăţaţi să ne privim pe noi înşine cu un amestec duios de narcisism şi de autocompătimire. Delăsători şi leneşi pînă la transformarea acestui comportament în patern cultural, am refuzat întotdeuna riscul, efortul şi aventura, iar ideea de competiţie n-a intrat niciodată în vocabularul nostru activ şi, cu atît mai puţin, în inventarul nostru moral. Trăind la limita precarităţii şi, de multe ori, la aceea a supravieţuirii, doar din schimburile elementare cu o natură excesiv de generoasă, am avut suficient timp liber să ne autocontemplăm extatici şi să constatăm că suntem unici, că suntem blînzi, că iubim codrul care ne este frate, că suntem ospitalieri, că ne păleşte aleanul mai ceva ca o ghiogă păgînă, că avem doruri intraductibile şi că un sentiment continuu de jale adîncă şi de visare nelămurită ne găureşte sufletul şi ne taie răsuflarea. Şi tot în această transă a înţelegerii nemărginite şi a iubirii de sine am avut revelaţia că vecinii sunt răi, că trecătorii sînt suspecţi, că străinii stau la pîndă, ca nişte făpturi satanice, să ne sugă şi ultima picătură de snagă şi că toţi la un loc ne jinduiesc, în mod sigur, avuţia şi ne doresc moartea, singura necunoscută fiind doar clipa în care îşi vor pune în aplicare neîntrecuta lor mîrşăvie. Şi uite-aşa, cătinel-cătinel, am început să vorbim latina vulgară şi să ne rugăm în slavonă, am învăţat cîte ceva despre turci, despre unguri şi despre leşi, oferind, totodată, lumii pe cea mai înspăimîntătoare construcţie mentală, pe chiar stăpînul împărăţiei nocturne, sursă inepuizabilă de angoase pentru multe generaţii de occidentali halucinaţi, şi anume pe nesăţiosul aspersor de vieţi fragede, pe veşnic însetatul de sînge proaspăt , adică pe contele Dracula însuşi. Cum această atribuire putea aduce mari daune imaginii noastre cvasiangelice, de păstori lirici şi mereu cutremuraţi de credinţa într-un Dumnezeu cum nu mai are nimeni, am pasat ungurilor, cu multă generozitate, privilegiul de a-l fi moşit pe Dracula, lăsînd-o pe Elisabeta Bathory să furnizeze toate informaţiile despre ceremonialurile sangvinare de la rădăcina mitului. }epeş a fost doar patriot şi drept, am spus noi în cor, chestia aia cu ţepile nu era decît o construcţie artistică, un fel de instalaţie avant la lettre, un mod convingător de a enunţa protocronic naşterea bugetară, peste cîteva sute bune de ani, a Muzeului Naţional de Artă Contemporană, în ambianţa arhitecturală şi psihologică a celuilat Dracula, cel atras şi el de Snagov şi admonestat fatal în mîndra cetate a Târgoviştei. Astfel, din bunătate în bunătate, din blîndeţe în blîndeţe, din fatalism în fatalism, i-am organizat o nuntă cosmică ortomanului ciobănaş moldovean, i-am creat Anei lui Manole un destin măreţ şi unic, transformînd-o în cel mai trainic mortar din spaţiul balcanic, le-am populat insomniile europenilor gotici şi însetaţi de adrenalină cu falnicii canini de focă ai contelui Dracula, le-am găurit paltoanele Ceauşeştilor chiar de naşterea Domnului, pentru că, asta e, vigoarea credinţei nu ne-a părăsit niciodată, iar din această ceremonie sacrificială, arhetipală în felul ei, s-a născut subit o lume nouă şi mult mai coerentă, adică încă vreo cîteva sute bune de morţi, e drept, majoritatea tineri, unii aproape adolescenţi. Au urmat apoi epifenomenele, replicile mărunte, cum ar fi măcelul de la Tîrgu Mureş, asasinatele din timpul mineriadelor, trezirea instinctelor estetice neroniene şi organizarea unor spectacole piromane la Hădăreni şi încă pe alte cîteva scene cu oameni adevăraţi, în carne şi oase, ca să nu mai vorbim de cultura asasinatului, de pedagogia catastrofei, de tropismul sîngelui, de eroizarea violului, de, în fine, domesticirea apocalipsei pe care un post de televiziune cu bătaie naţională, cum este Pro tv -ul, le propune sistematic şi insidios ca forme şi ca modele aproape legitimate de aspiraţie individuală şi de acţiune socială.

Dar cum spaţiul naţional a început să devină strîmt pentru nişte proiecte atît de măreţe, am trecut la exporturi masive. Omoruri prin Elveţia şi prin Italia, comploturi prin Anglia, şoferi ucigaşi prin Spania, hoţi, spărgători, traficanţi şi proxeneţi prin toată lumea. Justiţia, ca principiu şi ca practică nu există în România, avem permanent tentaţia, cel puţin la nivelul sentimentului public, de a ne solidariza cu ucigaşi, de a ne proiecta în fiinţa călăului, de a-i lua partea lui Miloşevici, de a-l compătimi pe Saddam, de a înflori lăuntric şi de a jubila tacit la marile nenorociari ale altora sau ale umanităţii înseşi. Un segment enorm din România gregară, dar şi numeroşi oameni publici au exclamat mai mult sau mai puţin voalat ,,aşa le trebuie", evident, americanilor, în faţa enormului atentat la civilizaţie de pe 11 septembrie, şi s-a mers cu cinismul pînă la ipoteza incredibilă că americanii înşişi, într-o variantă ceva mai atenuată, că Israelul, au înscenat acest atac spre a-şi putea justifica intervenţia în Afganistan.

Chiar şi acestă ipoteză este de natură criminală şi ea dezvăluie un mod de gîndire, un anumit potenţial de acţiune, o suspendare a oricărui criteriu moral şi, mai ales, o foarte gravă carenţă sufletească. Şi poate tocmai din această disfuncţie, din această fisură lăuntrică, agravată de un fel de sălbăticire prin absenţa oricărei culturi comunitare, s-a născut mai nou o formă incredibilă de criminalitate, criminalitatea salvatoare, criminalitatea mîntuitoare, criminalitatea mesianică. Un psihopat dostoevskian, un narcisiac mistic, posedat pînă la delir de propria sa investitură, un anume Petru Corogeanu, împreună cu alte patru sau cinci făpturi eşuate care se autointitulează măicuţe, au ucis o biată bolnavă psihic la pseudomănăstirea din Tanacu, jud. Vaslui, în timpul unei practici medievale de exorcizare. S-a făcut o vîlvă enormă, autorităţile au fost paralizate, iar terapeuţii mistici sînt acum liberi. Componenta incredibilă a acestui eveniment nu a fost atît moartea ca atare a tinerei, chiar dacă una atroce şi argumentată fantasmagoric, cît reacţia comunităţii şi a unei mari părţi a populaţiei. Roşcatul ( a se revedea Harap Alb, n.n.) şi derizoriul Rasputin vasluian era cît pe ce să devină erou naţional, printre cei care îl exonerează de orice responsabilitate aflîndu-se, pe lîngă o liotă de avocaţi abisali şi semidocţi, şi profesorul Ion Coja, cunoscut ideolog al noii drepte româneşti.

Dar nici n-au apucat să se usuce bine florile de la căpătîiul victimei lui Corogeanu et comp., că un alt vlăstar al blîndeţei şi al bunătăţii româneşti, Luminiţa Solcanu din Iaşi, s-a milostivit de bătrîneţea şi de povara sfinţeniei călugărului Roger Schulz de la Taizé, cunoscut în întreaga lume ca fratele Roger, şi l-a înjunghiat de mai multe ori, chiar în timpul slujbei, omorîndu-l pe loc. Această suprimare incredibilă, care nici nu poate fi socotită un simplu asasinat, a avut şi ea un mobil înalt, mistico-mesianic şi el. Părintele n-a fost chiar exorcizat, pentru că răul, în cazul lui, nu era lăuntric, ci a fost apărat, a fost ocrotit în faţa unui rău care venea din afară, din direcţia complotului pus la cale de către necruţătorii francmasoni.

Ceea ce uneşte cele două asasinate, dincolo de enormele diferenţe care le individualizează, este că amîndouă au fost comise de români, la prima strigare cu probleme psihice, amîndouă s-au săvîrşit în spaţiul eclezial şi tot amîndouă au fost comise spre binele victimelor. Prima a fost apărată, prin moarte, de diavol, cealaltă, protejată, tot prin moarte, de francmasoni.

În mod inexplicabil, ecourile asasinatului de la Taizé au fost extrem de palide în mediile româneşti, poate pentru că ne-am săturat noi înşine de excesul de violenţă, de potenţialul criminal care ne însoţeşte la fiecare pas, de ipocrizia continuă şi de minciuna enormă care au camuflat atîta vreme, pînă au devenit componentă majoră a imaginii noastre despre noi înşine, un fond de cruzime şi de sălbăticie fără egal. Sau, doamne fereşte, am trecut cu mai multă discreţie peste acest eveniment oribil pentru că enorma faimă a fratelui Roger ne-a împiedicat să luăm explicit apărarea Luminiţei Solcanu. Oricum, asasinatul de la Taizé, în ceea ce mă priveşte, a adus multe clarificări. Deşi nu am avut niciodată probleme că sînt român, n-am fost nici revoltat şi nici nu mi-a fost ruşine, de acum încolo am o problemă foarte gravă: mi-e frică, mi-e o frică teribilă că sînt român.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara