Numărul curent: 12

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Actualitatea:
Frica albastră vs frica politică de Barbu Cioculescu


După ce cutremurul de la finele lui aprilie trecu binişor, fără a ne răpi vieţile sau ologi, lăsându-ne în casele noastre întregi cu doar câte un bibelou căzut de pe bufet şi mai cu seamă după ce persoane specializate în cutremurologie ne-au asigurat că un seism distrugător se pregăteşte pentru anul 2080, inimile ni s-au liniştit, respiraţia ni s-a normalizat, am redevenit aceleaşi persoane bine gânditoare cu varii preocupări existenţiale. Fericite exemplare umane, situate într-o ţară fără vulcani în acţiune, cutremure de suprafaţă, uragane, tornade, incendii cuprinzătoare de provincii - ci doar cu o criză financiară-economică-socială, deocamdată în limite stăpânite de elite cu remarcabilă pregătire în materie. Şi cu sacrificii, care tot deocamdată, nu ne aruncă în ghearele deznădejdii.

Extras din categoria gladiatorilor care tocmai l-au salutat pe imperatorul-seism m-am pomenit pradă unor frământări spirituale de adâncă penetraţie, lucru ce nu mi se întâmplă des şi nici nu-mi este de vreun folos, fenomen care, tocmai prin neobişnuita-i prezenţă m-a pus pe gânduri. Totul a pornit de la o simplă întrebare, de pură retorică, dar cu întinse şi profunde rădăcini în filosofie - de la anticii elini încoace: "ce ţi-e şi cu viaţa asta", - mi-am zis, oprin­du-mă scurt, cum şi cutremurul a fost. Pentru că, din fire, sunt adversarul sistemelor.

Am cugetat şi m-am liniştit. Dimineaţa se anunţa radioasă, cu vestiri de ploi posace pe seară, poate cu ceva lapoviţă, peste noapte: înainte de a se încălzi, până a ne fierbe ca pe nişte raci, clima se răceşte, după întunecatul april urmând năzurosul mai. La ora şi în locul potrivit, motanul negru îmi sări în poală, spre a-şi primi porţia de mângâieri - tot cea scurtă. Pe undeva, un obiect greu se surpă cu zgomot, motanul ţâşni de sub degetele mele şi pieri în una din ascunzătorile lui - "ce ţi-e şi cu frica asta", mi-am spus, completând porţia de meditaţie a zilei. Ce-i susură izvoarele eruditului? Că frica este emoţia cea mai electrizantă, că trezeşte o stare superioară de conştiinţă, ascuţind percepţiile aşa cum nici o altă emoţie nu este în stare să o facă. O ştiam din multe împrejurări ale vieţii, asupra cărora, ca vechi şi uzat supravieţuitor al comunismului n-aş insista. Că John Locke o socotea o nelinişte a minţii, iar singurul impuls către acţiune şi strădanie omenească este neliniştea, prin urmare că induce imbolduri mai mari decât plăcerea - cine nu simte asta? Cine ar pune la îndoială că, fără prezenţa fricii am rămâne pasivi, cu bostănăria devastată, că ea ne stârneşte cea mai vie emoţie pe care omul este capabil s-o încerce?

Atunci, când tocmai ni se anunţă o molimă nouă şi se apropie ora când vom circula cu măşti de protecţie pe nas, într-un univers carnaval mexican, ce ar mai fi de aflat? Mister Corey Robin, profesor de ştiinţe politice la Brooklyn College (şi la The Graduate Center City din New York), ne poate umple golurile cu sprijinul lui Burke (vă este, desigur, cunoscut!), cel care ne vorbeşte de o spaimă delicioasă. Cartea se intitulează Frica, istoria unei idei politice (Editura "Vremea", Buc., 2008, traducere de Doina Jelea Despois şi Sorin Gherguţ) şi este un studiu care trebuie să-i fi luat mult timp de elaborare autorului, prima pagină conţine mulţumiri celor care l-au ajutat în documentare - colegi, profesori, redactori -, lista lor trece şi pe pagina următoare. Iar motto-ul, din Virginia Woolf, ne produce primul frison: "Şi-a pierdut orice speranţă în paradis, dar se agaţă de speranţa mai vastă a damnării eterne".

Altfel, istoria fricii porneşte de la Adam, ca prim sentiment după comiterea păcatului, când se decoperă gol. Era judicios să se înceapă cu el. Tematica? Această carte este despre frică, mai cu seamă ca parte a politicii moderne. Prin frică politică înţeleg "temerea trăită de oameni faţă de o ameninţare la adresa bunăstării lor colective", respectiv: "frica de terorism, îngrijorarea în legătură cu criminalitatea, anxietatea în privinţa degradării morale - sau intimidarea exercitată împotriva oamenilor de către guverne sau grupuri." O frică, aşadar, de tip social, cu rezonanţă largă.

Pe când frica personală este, în termenii autorului, artefactul propriei noastre psihologii sau experienţe, cea politică îşi are sursa în conflictele dintre şi înlăuntrul societăţii. Ea beneficiază - ca să spunem aşa - de repercusiuni extinse, implică, angajează mase umane. Pe când frica personală are un caracter prezervativ, cea politică poate avea un caracter înnoitor, devenind, paradoxal, generatoare de vitalitate. Cel puţin aşa o consideră experţii: "frica lansează o condamnare a terorii incolore, a despotismului sovietic, a genocidului din Balcani sau a terorismului de la 11 septembrie, ei văd în frica de aceste răuri prilejul pentru o reînnoire colectivă". Dacă Platon izgonea frica din republica pe care o concepea, iar Tocqueville vorbea de o frică salutară, de o frică de frică, nu mai puţin, în starea ei comună, frica domină sfera politicii.

Iar dacă insul izolat îşi poate alcătui, edifica, o etică a stăpânirii fricii (Franklin Delano Roosevelt: "singurul lucru de care trebuie să ne fie frică este frica însăşi"), cea politică, prin replicile ei seismice, prin efectul de largă rezonanţă, rupe zăgazurile, incapacitează reacţia societăţilor de ea cuprinse. Un îndelungat regim de frică modifică însuşi biosul victimei. E citat Schlesinger: "omul occidental de la jumătatea secolului al XX-lea este încordat, nesigur, în derivă. Ne privim epoca drept o vreme a tulburărilor, o perioadă a anxietăţii." Când, oare, va fi fost altfel? Şi cum stau lucrurile în primul deceniu al secolului al XXI-lea?

Grosul cărţii se ocupă de mecanismele fricii sub manevrele elitelor, se înţelege ale celor ce conduc, şi în perspectiva altor două categorii - spectatori şi victime, categoria spectatorilor fiind primejduită de a se vărsa în aceea a victimelor, de câte ori se lasă amăgită de cântecul de sirenă al elitelor. Suntem în prezenţa unui manual de practică politică incitant şi bineînţeles instructiv, odată ce elementul activ este frica. Două mari capitole alcătuiesc cartea, recte Istoria unei idei şi Frica în stil american. Iar sub titlurile primei părţi: Frica, Teroarea, Anxietatea, Teroarea totată, Rămăşiţele zilei. Politic vorbind, problemele sunt ale liberalismului, terminologia e particulară, dacă ne gândim la nonsensul noţiunii de teroare totală sau la rolul acordat anxietăţii, succedând terorii. Dar şi predecesori ai lui Corey Robin socotesc neliniştea mai agravantă decât frica. Dacă e să punem pe cont propriu lumea la cale, capitalismul şi comunismul, fraţi vrăjmaşi, au măcar un punct în comun, al scopului, care este şi rămâne perpetuarea sistemului. În comunism, insul uman este tratat ca masă, satisfăcându-i-se nevoile sub această optică, în capitalism - client. În ambele, combustibil pentru vasta maşinărie. Alternativa comunism-capitalism odată dispărută, problema se complică, în loc să se simplifice. O alternativă la decesul capitalismului nu s-a găsit şi, poate, aici trebuie căutat negativismul globalizării.

Frica politică nu are nici o trimitere la spaima fără întoarcere a lui Kierkegaard, de altminteri concluzia cărţii e optimistă, frica poate constitui un obstacol şi o piatră de încercare, dar în nici un caz nu poate opera fundamental. Totuşi, firesc, pentru cei care iubesc libertatea, lupta împotriva ei e un imperativ. Fără contradicţie!

Motanul a ieşit din ascunzătoare, stă pe coadă şi nu se grăbeşte să-mi sară în braţe. Mă priveşte cu un ochi mefient, abstract, îşi face cu diplomaţie toaleta, apoi se îndreaptă spre fereastra pe care va contempla, dinafara timpului, panorama străzii. Mă ignoră cu majestatea rasei sale. Peste un ceas se va milogi pentru una sau alta, redevenind o felină de salon. Dar aşa cum se pierde în nemişcare, mesajul lui este clar: "De ce ţi-e frică, nu scapi!"

Ce spuneam?