Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Frédéric Bastiat - Statul de Bogdan C. Enache


Scrierile filosofului liberal şi economistului francez Frédéric Bastiat (Bayonne 1801 - Roma 1850) nu au fost traduse la noi - o lipsă considerabilă date fiind importanţa autorului, stilul lui memorabil, cît şi recenta lui revalorificare. Bogdan C. Enache, absolvent de Ştiinţe Politice şi jurnalist, a transpus pentru prima oară în româneşte, pentru cititorii revistei noastre, unul din textele lui Frédéric Bastiat, apărut în "Jurnal des Débats" la 25 decembrie 1848 şi reluat în volumul IV al ediţiei originale de Opere complete în şapte volume, publicate în 1863.

AŞ vrea să se fi fondat un premiu, nu de cinci sute de franci, ci de un million, cu coroane, cruci şi panglici în favoarea celui care ar da o bună, simplă şi inteligibilă definiţie al acestui cuvânt: statul.

Ce imens serviciu ar face el societăţii! Statul! Ce este? unde este? ce face? ce ar trebui să facă?

Tot ce ştim despre el este că e un personaj misterios, şi cu siguranţă cel mai solicitat, cel mai turmentat, cel mai aferat, cel mai sfătuit, cel mai acuzat, cel mai invocat şi cel mai provocat din câte sunt pe lume!

Căci, Domnule, nu am onoarea de a vă cunoaşte, dar pun pariu zece la unu că de şase luni faceţi utopii; şi, dacă faceţi, pun pariu zece la unu că însărcinaţi statul să le realizeze.

Şi dumneavoastră, Doamnă, sunt sigur că vă doriţi din adâncul inimii să vindecaţi toate relele tristei umanităţi, şi că nu aţi fi deloc stânjenită dacă statul ar dori doar să dea o mână de ajutor.

Dar, vai!, nefericitul, ca Figaro, nu ştie nici pe cine să înţeleagă, nici în ce parte să o ia. Cele o sută de mii de guri ale presei şi ale tribunei îi strigă în acelaşi timp:

"Organizaţi munca şi muncitorii./ Extirpaţi egoismul./Reprimaţi insolenţa şi tirania capitalului./ Faceţi experienţe asupra bălegarului şi asupra ouălor./ Brăzdaţi ţara de căi ferate./ Irigaţi câmpiile./ Împăduriţi munţii./ Fondaţi ferme-model./ Fondaţi ateliere armonioase./ Colonizaţi Algeria./ Alăptaţi copiii./ Instruiţi tineretul.

Ajutaţi bătrâneţea./ Trimiteţi la ţară locuitorii oraşelor./ Ponderaţi profiturile tuturor industriilor./ Împrumutaţi bani, şi fără dobândă, celor care doresc./ Eliberaţi Italia, Polonia şi Ungaria./ Creşteţi şi perfecţionaţi calul de şa. / Încurajaţi arta, formaţi-ne muzicieni şi dansatoare./ Interziceţi comerţul şi, din aceeaşi lovitură, creaţi o marină comercială./ Descoperiţi adevărul şi aruncaţi în capul nostru un grăunte de raţiune. Statul are misiunea de a lumina, de a dezvolta, de a mări, de a fortifica, de a spiritualiza şi de a sanctifica sufletul popoarelor."

"Eh! Domnilor, puţină răbdare - răspunde statul cu un aer jalnic. Voi încerca să vă mulţumesc, dar pentru asta îmi trebuie ceva resurse. Am pregătit proiecte pentru cinci sau şase impozite nou-nouţe şi cele mai benigne de pe lume. Veţi vedea ce plăcere e să le plăteşti."

Dar atunci un strigăt mare se ridică: "Hei! Hei! Ce mare merit de a face ceva când ai resurse! Nu ar merita osteneala să se numească stat. Departe de a ne impune noi taxe, vă somăm să le retrageţi pe cele vechi. Suprimaţi: Impozitul pe sare;/ Impozitul pe băuturi;/ Impozitul pe litere;/ Accizele;/ Patentele;/ Prestaţiile."

În mijlocul acestui tumult, şi după ce ţara şi-a schimbat de două sau trei ori statul său pentru că nu a dat satisfacţie tuturor acestor cereri, am vrut să arăt că ele sunt contradictorii. De ce mi-am dat eu seama, bunule Dumnezeu! nu puteam să păstrez pentru mine această neplăcută remarcă?

Iată-mă discreditat pentru totdeauna; şi acum este înţeles că sunt un om fără inimă şi fără simţăminte, un filozof sec, un individualist, un burghez şi, pentru a spune totul într-un cuvânt, un economist de la şcoala englezească sau americană.

Oh! Iertaţi-mă, scriitori sublimi, pe care nimic nu vă opreşte, nici măcar contradicţiile. N-am dreptate, fără îndoială, şi mă retractez cu toată inima. Nu cer mai bine, fiţi siguri, decât ca dumneavoastră să fi găsit într-adevăr, în afară de noi, o fiinţă binefăcătoare şi inepuizabilă, numindu-se stat, care să aibă pâine pentru toate gurile, muncă pentru toate braţele, capitaluri pentru toate întreprinderile, credite pentru toate proiectele, untdelemn pentru toate plăgile, balsam pentru toate suferinţele, sfaturi pentru toate perplexităţile, soluţii pentru toate îndoielile, adevăruri pentru toate inteligenţele, distracţii pentru toate plictiselile, lapte pentru copii, vin pentru bătrâni, care să se îngrijească de toate nevoile noastre, să prevină toate dorinţele noastre, să satisfacă toate curiozităţile noastre, care să redreseze toate erorile noastre, toate greşelile noastre, şi să ne dispenseze de acum înainte de prevedere, de prudenţă, de sagacitate, de experienţă, de ordine, de economie, de temperanţă şi de activitate.

Şi de ce nu aş dori-o şi eu? Dumnezeu să mă ierte, cu cât reflectez mai mult la asta, cu atât găsesc că lucrul e comod, şi sunt nerăbdător, şi eu, să am la îndemână această sursă nesecată de bogăţie şi de lumini, acest medic universal, această comoară fără fund, acest consilier infailibil pe care îl numiţi stat.

De asemenea cer să-mi fie arătat, să-mi fie definit, şi de aceea propun fondarea unui premiu pentru primul care va descoperi acest phoenix. Căci, în sfârşit, mi se va concede că această descoperire preţioasă nu a fost încă făcută, căci, până acum, tot ce se prezintă sub numele de stat poporul îl răstoarnă imediat, tocmai pentru că nu îndeplineşte condiţiile puţin cam contradictorii ale programului.

Trebuie să o spun? Mi-e teamă să nu fim, în această privinţă, păcăliţi de una dintre cele mai bizare iluzii care au atins spiritul uman.

Omului îi repugnă Osteneala, Suferinţa. Şi totuşi el este condamnat de natură la Suferinţă şi Privaţiune, dacă nu-şi ia Osteneala Muncii. Nu are deci decât opţiunea între aceste două rele.

Cum să facem pentru a le evita pe amândouă? Nu s-a găsit până astăzi şi nu se va găsi niciodată decât un singur mijloc: a te bucura de munca celuilalt; a face astfel încât Osteneala şi Suferinţa să nu incumbe fiecăruia după proporţia naturală, ci ca toată osteneala să fie pentru unii şi toate satisfacţiile pentru alţii. De aici sclavia, tot de aici spolierea, orice formă ar lua aceasta: războaie, imposturi, violenţe, restricţii, fraude etc., abuzuri monstruoase dar consecvente cu gândirea care le-a dat naştere. Trebuie să urâm şi să combatem opresorii, nu putem doar să spunem că ar fi absurzi.

Sclavia s-a dus, graţie Cerului, şi pe de altă parte, dispoziţia noastră de a ne apăra bunurile, face ca Spolierea directă şi naivă să nu fie uşoară. Un lucru a rămas totuşi. Această înclinaţie primitivă pe care o poartă în ei toţi oamenii de a împărţi pe din două lotul complex al vieţii, aruncând Osteneala asupra celuilalt şi păstrând pentru ei înşişi Satisfacţia. Rămâne de văzut sub ce formă nouă se manifestă această tristă tendinţă.

Opresorul nu mai acţionează direct cu propriile forţe asupra oprimatului. Nu, conştiinţa noastră a devenit mult prea meticuloasă pentru asta. Există încă tiranul şi victima, dar între ei se plasează un intermediar care e statul, adică legea însăşi. Ce altceva mai în stare de a face să tacă scrupulele noastre şi, ceea ce e poate mai apreciat, să învingă rezistenţele? Deci, toţi, cu orice titlu, sub un pretext sau sub altul, ne adresăm statului. Îi spunem: "Nu consider că există, între bucuriile şi munca mea, o proporţie care mă mulţumeşte. Aş dori, pentru a stabili echilibrul dorit, să iau puţin din bunul celuilalt. Dar e periculos. Nu aţi putea să-mi facilitaţi acest lucru? N-aţi putea să-mi daţi un loc mai bun? Sau să jenaţi industria concurenţilor mei? Sau să-mi împrumutaţi gratuit capitaluri pe care le-aţi luat posesorilor lor? Sau să-mi creşteţi copiii pe bani publici? Sau să-mi acordaţi prime de încurajare? Sau să-mi asiguraţi bunăstarea când voi avea cincizeci de ani? Prin acest mijloc, voi ajunge la scopul meu în toată liniştea conştiinţei, căci legea însăşi va fi acţionat pentru mine şi voi avea toate avantajele spolierii fără a avea nici riscurile, nici odiosul ei!"

Cum e sigur că, pe de o parte, cu toţii adresăm statului o cerere asemănătoare, şi că, pe de altă parte, este vădit că statul nu poate să procure satisfacţie unora fără să adauge la munca altora, în aşteptarea unei definiţii a statului, mă consider autorizat să o dau aici pe a mea. Cine ştie dacă nu va câştiga premiul? Iat-o :

Statul este marea ficţiune prin intermediul căreia toată lumea se străduieşte să trăiască pe cheltuiala a toată lumea.

Căci astăzi, ca şi altădată, fiecare, mai mult sau mai puţin, ar dori să profite de munca celuilalt. Acest sentiment nu îndrăznim să-l afişăm, ni-l disimulăm nouă înşine; şi atunci ce facem? Ne imaginăm un intermediar, îl adresăm statului, şi fiecare clasă, rând pe rând, vine să-i spună: "Voi care puteţi să luaţi în mod loial, cinstit, luaţi publicului, şi împărţim." Vai! Statul nu are decât o prea mare înclinaţie să urmeze diabolicul sfat; căci el e compus din miniştri, din funcţionari, din oameni, în sfârşit, care, ca toţi oamenii, au la inimă dorinţa şi profită întotdeauna cu grabă de ocazia de a vedea mărindu-li-se bogăţiile şi influenţa. Statul înţelege deci repede partea pe care poate să o tragă din rolul pe care publicul i-l conferă. Va fi arbitrul, stăpânul tuturor destinelor; va lua mult, deci îi va rămâne mult lui însuşi; va multiplica numărul agenţilor săi, va lărgi cercul atribuţiilor sale; va sfârşi prin a dobândi proporţii împovărătoare.

Dar ceea ce trebuie bine remarcat este uimitoarea orbire a publicului în toate acestea. Când soldaţi fericiţi reduceau învinşii la sclavie, ei erau barbari, dar nu erau absurzi. Scopul lor, ca şi al nostru, era să trăiască pe cheltuiala celuilalt; dar, ca şi noi, nu duceau lipsă. Ce ar trebui să credem despre un popor care nu pare să creadă că jaful reciproc e mai puţin jaf, pentru că e reciproc; că nu e mai puţin criminal pentru că e executat legal şi cu ordine; că nu adaugă nimic la bunăstarea publică; că dimpotrivă, o diminuează prin tot ceea ce îl costă pe acest intermediar costisitor pe care îl numim stat.

Şi această mare himeră am plasat-o, pentru edificarea poporului, pe frontispiciul Constituţiei. Iată primele cuvinte ale preambulului: "Franţa s-a constituit în Republică pentru ş...ţ a chema toţi cetăţenii săi la un grad întotdeauna mai ridicat de moralitate, de lumină şi de bunăstare".

Astfel, Franţa sau abstractizarea este cea care îi cheamă pe francezi sau realităţile la moralitate, la bunăstare etc.? Nu înseamnă asta să ne cufundăm în această bizară iluzie care ne îndreaptă în a atinge totul cu o altă energie decât a noastră? Nu înseamnă asta a lăsa să se înţeleagă că există, lângă şi în afară de francezi, o fiinţă virtuoasă, luminată, bogată, care poate şi trebuie să verse asupra lor binefacerile ei? Nu înseamnă asta să presupunem, şi bineînţeles în mod gratuit, că între Franţa şi francezi, între simpla denumire prescurtată, abstractă a tuturor individualităţilor şi aceste individualităţi există raporturi de tată şi fiu, de tutor şi pupil, de profesor şi şcolar? Ştiu foarte bine că spunem uneori metaforic: Patria este o mamă tandră. Însă pentru a prinde în flagrant delict de deşărtăciune propoziţia constituţională este suficient să arătăm că ea poate fi întoarsă pe dos, nu aş spune fără neajuns, ba chiar cu avantaj. Exactitatea ar suferi dacă preambulul ar fi spus:

"Francezii s-au constituit în Republică pentru a chema Franţa la un grad întotdeauna mai ridicat de moralitate, de lumină şi de bunăstare"?

Însă care este valoarea unei axiome în care subiectul şi atributul pot să se încrucişeze fără neajuns? Toată lumea înţelege să spunem: mama îşi va alăpta copilul. Dar ar fi ridicol să spui: copilul va alăpta mama.

Americanii îşi făceau altă idee despre relaţiile cetăţenilor cu statul când au plasat în fruntea Constituţiei lor aceste simple cuvinte:

"Noi, poporul Statelor Unite, pentru a forma o uniune mai perfectă, a stabili dreptatea, a asigura liniştea interioară, a veghea la apărarea comună, a creşte bunăstarea generală şi a asigura binefacerile bunăstării nouă şi posterităţii noastre, decretăm etc."

Aici, nicio himeră, nicio abstracţie de la care cetăţenii cer totul. Ei nu aşteaptă nimic, decât de la ei înşişi şi de la propria lor energie.

Dacă mi-am permis să critic primele cuvinte ale Constituţiei noastre, asta se datorează faptului că nu e vorba, aşa cum am putea crede, de o pură subtilitate metafizică. Pretind că această personificare a statului a fost în trecut şi va fi în viitor o sursă fecundă de calamităţi şi de revoluţii.

Iată Publicul de o parte, Statul de cealaltă, considerate ca două entităşi distincte, acesta ţinut să dea din belşug asupra aceluia, acela având dreptul de a reclama de la acesta torentul de fericiri umane. Ce trebuie să se întâmple?

În fapt, statul nu este un ciung şi nu poate fi. El are două mâini, una pentru a primi şi una pentru a da, altfel spus, mâna aspră şi mâna blândă. Activitatea celei de-a doua este în mod necesar subordonată activitaţii celei dintâi.

La rigoare, statul poate lua şi să nu dea. Asta s-a vazut şi se explică prin natura poroasă şi absorbantă a mâinilor sale care reţin întotdeauna o parte şi uneori totalitatea din ceea ce atinge. Dar ceea ce nu s-a vazut niciodată, ceea ce nu se va vedea vreodată şi nici nu se poate concepe, e ca statul să dea publicului mai mult decât a luat. Este deci o nebunie că luăm în faţa lui umila atitudine de cerşători. Îi este radical imposibil de a conferi un avantaj particular unora dintre individualităţile care constituie comunitatea fără a aplica o pagubă superioară comunităţii în ansamblu.

El se găseşte deci plasat, datorită exigenţelor noastre, într-un cerc vicios manifest.

Dacă refuză binele pe care îl pretindem de la el, este acuzat de neputinţă, de rea-voinţă, de incapacitate. Dacă încearcă să-l realizeze, este forţat să impună poporului de două ori mai multe taxe, să facă mai mult rău decât bine, şi să-ţi atragă, la celălalt capăt, defecţiunea generală.

Aşadar, în public găsim speranţe, în guvern - două promisiuni: multe binefaceri şi niciun impozit. Speranţe şi promisiuni care, fiind contradictorii, nu se realizează niciodată.

Nu este aceasta cauza tuturor revoluţiilor ? Căci între statul, care nu precupeţeşte promisiunile imposibile, şi publicul, care a conceput speranţe irealizabile vin să se interpună două clase de oameni : ambiţioşii şi utopiştii. Rolul lor este în întregime trasat de situaţie. E de ajuns pentru aceşti curtezani ai popularităţii să strige la urechile poporului: "Puterea te înşeală; dacă eram în locul ei, te-am fi umplut de binefaceri şi te-am fi eliberat de taxe." Şi poporul crede, şi poporul speră, şi poporul face o revoluţie.

Amicii săi nici nu s-au pus pe treabă că şi sunt somaţi să se execute. "Daţi-mi deci de lucru, pâine, ajutoare, credit, instrucţie, colonii, spune poporul, şi totuşi, conform promisiunilor voastre, eliberaţi-mă din strânsorile fiscului."

Statul nou nu e mai puţin stânjenit decât statul vechi, căci un fapt imposibil poate fi promis dar nu şi împlinit. Încercă să câştige timp, îi trebuie pentru a da roade vastele sale proiecte. Mai întâi, face câteva timide încercări ; pe de o parte, extinde puţin instrucţiunea primară, pe de altă parte, modifică puţin impozitul pe băuturi (1830). Dar contradicţia se ridică de fiecare dată înaintea lui : dacă vrea să fie filantrop, este forţat să rămână fiscal ; şi dacă renunţă la fiscalitate, trebuie să renunţe şi la filantropie.

Căci două promisiuni se împiedică întotdeauna şi în mod necesar una de alta. A uza de credit, adică a devora viitorul, este un mijloc actual de a le concilia ; se încearcă a se face puţin bine în prezent în schimbul a mult rău în viitor. Dar acest procedeu evocă spectrul bancrutei care alungă creditul. Ce e deci de făcut ? Atunci statul nou îşi bravează partidul ; reuneşte forţe pentru a se menţine, înăbuşă opinia, face recurs la arbitrar, ridiculizează vechile sale maxime, declară că nu se poate administra decât cu condiţia de a fi impopular ; pe scurt, se proclamă guvernamental.

Şi în acel punct îl aşteaptă alţi curtezani de popularitate. Ei exploatează aceeaşi iluzie, trec prin aceeaşi cale, obţin aceleaşi succese, şi vor fi în curând înghiţiţi de acelaşi hău. Aşa am ajuns în Februarie1. În această epocă, iluzia care face obiectul acestui articol penetrase mai mult ca niciodată în ideile poporului, odată cu doctrinarii socialişti. Mai mult ca niciodată, poporul se aştepta că statul, sub formă republicană, ar deschide larg sursa binefacerilor şi ar închide-o pe cea a impozitului. "Am fost adesea înşelat, spunea poporul, dar voi veghea eu însumi că nu voi mai fi înşelat încă o dată".

Ce putea face guvernul provizoriu? Vai! Ce se face întotdeauna într-o conjunctură asemănătoare: promite, şi câştigă timp. Nu ezită să promită, şi pentru a da promisiunilor sale mai multă solemnitate, le-a fixat în decrete. "Creşterea bunăstării, diminuarea orelor de lucru, ajutoare, credit, instrucţie gratuită, colonii agricole, defrişări, şi în acelaşi timp reducerea taxei pe sare, pe băuturi, pe litere, pe carne, totul va fi acordat... să vină Adunarea Naţională".

Adunarea Naţională a venit, şi cum nu se poate realiza două contradicţii, sarcina sa, trista sa sarcină, s-a mărginit la a retrage, cât ma blând posibil, unul după altul, toate decretele guvernului provizoriu.

Totuşi, pentru a nu face decepţia prea crudă, ea a dorit să se învoiască puţin. Anumite angajamente au fost menţinute, altele au primit un mic început de execuţie. De asemenea, administraţia actuală se străduie să conceapă noi taxe.

Acum mă proiectez mental cu câteva luni în viitor, şi mă întreb, cu tristeţe în suflet, ce va veni când agenţi de creaţie nouă vor merge în satele noastre să ridice noile impozite asupra succesiunii, asupra veniturilor, asupra profiturilor exploataţiilor agricole. Cerul să-mi dezmintă presentimentele, dar văd aici încă un rol de jucat pentru curtezanii popularităţii.

Citiţi ultimul Manifest al Montagniarzilor2, cel pe care l-au emis în privinţa alegerilor prezidenţiale. Este puţin cam lung, dar, la sfârşit, se rezumă în două cuvinte: Statul trebuie să dea mult cetăţenilor şi să le ia puţin. Întotdeauna aceeaşi tactică sau, dacă doriţi, aceeaşi eroare.

"Statul datorează tuturor cetăţenilor gratuit instrucţia şi educaţia." El datorează:

"Un învăţământ general şi professional adecvat atât cât este posibil nevoilor, vocaţiilor şi capacităţilor fiecărui cetăţean."

El trebuie :

"Să-l înveţe datoriile sale către Dumnezeu, către oameni şi către el însuşi ; să-i dezvolte sentimentele, aptitudinile si facultaţile sale, să-i dea, în sfârşit, ştiinţa muncii sale, inteligenţa intereselor sale şi cunoaşterea drepturilor sale."

El trebuie :

"Să pună la îndemâna tuturor literele şi artele, patrimoniul gândirii, comorile spiritului, toate bucuriile intelectuale care cultivă şi fortifică sufletul."

El trebuie :

"Să repare orice calamitate, incediu, inundaţie, etc. (acest et caetera spune mai multe cu cât este mai mic) suferite de către un cetăţean."

El trebuie :

"Să intervină în raporturile capitalului cu munca şi să se facă regulatorul creditului".

El trebuie :

"Să asigure agriculturii încurajări serioase şi o protecţie eficace."

El trebuie :

"Să răscumpere căile ferate, canalele, minele," şi fără îndoială să le administreze cu această capacitate industrială care îl caracterizează.

El trebuie :

"să provoace tentativele generoase, să le încurajeze, să le ajute prin toate resursele capabile sa le facă să triumfe. Regulator al creditului, va comandita în mare măsură asociaţiile industriale şi agricole, pentru a le asigura succesul."

Statul trebuie să facă toate acestea, fără prejudiciu adus serviciilor la care trebuie să facă faţă astăzi; şi, de exemplu, va trebui să fie în continuare în ceea ce priveşte străinii într-o atitudine ameninţătoare; căci, spun semnatarii programului, "legaţi prin această solidaritate sfântă şi prin precedentele Franţei republicane, purtăm urările noastre dincolo de barierele pe care despotismul le ridică între naţiuni: dreptul pe care îl dorim pentru noi, îl dorim pentru toţi cei care suportă jugul tiraniilor ; dorim ca armata noastră glorioasă să fie încă, dacă trebuie, armata libertăţii".

Vedeţi că mâna blândă a statului care dă şi împarte va fi foarte ocupată sub guvernul Montagnardzilor. Credeţi, poate, că la fel de ocupată va fi şi mâna aspră, această mână care penetrează şi scotoceşte în buzunarele noastre?

Deschideţi ochii! Curtezanii popularităţii nu şi-ar cunoaşte meseria dacă nu ar avea arta, arătând mâna blândă, de a ascunde mâna aspră. ş...ţ

Credeţi că, dacă Montagnardzii ajungeau la putere, nu ar fi fost victimele mijloacelor pe care le-au folosit pentru a o câştiga?

Cetăţeni, în toate timpurile două sisteme politice au existat, şi ambele pot fi susţinute din motive întemeiate. Conform unuia, statul trebuie să facă mult dar trebuie şi să ia mult. După celălalt, dubla sa acţiune trebuie să se facă puţin simţită. Între aceste două sisteme trebuie optat. Dar al treilea sistem, amestec între cele două, şi care constă în a cere totul de la stat fără a-i da nimic, este himeric, absurd, pueril, contradictoriu, periculos. Cei care îl scot în faţă, pentru a-şi da plăcerea de a acuza toate guvernele de neputinţă şi a le expune astfel la loviturile dumneavoastră, aceia vă flatează şi vă înşeală, sau cel puţin se înşeală ei înşişi.

Cât despre noi, noi credem că statul, nu este sau n-ar trebui să fie altceva decât forţa comună instituită, nu pentru a fi între toţi cetăţenii un instrument de opresiune şi de spoliere reciprocă, ci, dimpotrivă, pentru a garanta fiecăruia ce este al său şi a face să domnească justiţia şi securitatea.


_______________
1 N.tr.: La 22 februarie 1848 în Paris izbucneşte revoluţia în urma căreia este instaurată efemera Republică a II-a.
2 N.tr.: Montagnardzii sunt democraţi-radicali şi socialişti, descendenţi ideologici ai iacobinilor; alegerile prezidenţiale din 10 decembrie 1848 sunt însă câştigate de candidatul republicanilor moderaţi, Ludovic Napoleon Bonaparte.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara