Numărul curent: 12

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Meridiane:
Franţa-Ionesco-România de Letiţia Constantin


În perioada 6 octombrie 2009-3 ianuarie 2010, Biblioteca naţională a Franţei a propus pu­bli­cului o expoziţie de­di­cată lui Eugène Io­nesco, marcând cente­narul naşterii scriitorului. Expoziţia a prezentat o parte din arhiva lui, donată recent departamentului Arts du spectacle al BnF, de către Marie-France Ionesco.

Beneficiind de o scenografie şi de „elemente de grafism” semnate de Alain Batifoulier şi Simon de Tovar, expoziţia a fost gândită ca un continuum livresc-spectacular, la acest concept contribuind decorul format din cutii din carton („ambalajele” textului), inscripţionate cu citate ori încastrând ecrane pe care puteau fi vizionate fragmente din spectacole de teatru, din documentarele şi din interviurile acordate de scriitor de-a lungul timpului. Vizitatorii au putut parcurge şi un traseu mai „tradiţional”: o serie de fotografii, caiete de însemnări, scrisori, fragmente de jurnal, gravuri, desene şi crochiuri.

Motor al universului teatral ionescian, „le sentiment de Malentendu” este explicat de doamna Noëlle Giret, comisar al expoziţiei, prin „bilingvismul forţat” la care copilul Eugen Ionescu a fost supus: „Né de mère française, arrivé en France à l’âge de deux ans mais rapatrié de force à l’âge de treize ans par son père, en Roumanie, il aura le sentiment pénible de devoir «réapprendre» à l’âge adulte sa langue maternelle, qui sera toujours celle qu’il considérera comme la sienne. À cause de ce bilinguisme forcé, Ionesco, plus qu’un autre, a conscience que la traduction procède souvent d’une trahison. C’est pourquoi il développe assez tôt l’idée que le langage peut aussi être le lieu de contradictions et de malentendus qui peuvent mener au conflit ou à la folie, voire à la mort”.
Nu putem şti în ce măsură studiul limbii (engleze, de data aceasta) l-a adus pe Ionesco mai aproape de conflict, de nebunie sau de moarte ori dacă un cocteil din acestea trei a stat la temelia teatrului ionescian, dar nu putem să nu remarcăm „coincidenţa”, cum ar spune Eliade, dintre starea depresivă de care dau mărturie cele câteva rânduri manuscrise, notate de scriitor pe un exemplar din La pratique de l’anglais, apărută la Editura Assimil în 1945: „Il faudra tout recommencer. Je me sens épuisé et vide ş…ţ À 35 ans je suis vieux ş…ţ En société je ne trouve rien à dire, je suis sérieux, le moins intéressant”, şi „surescitarea creativă”, generată de studiul limbii engleze, care a contribuit poate la geneza celebrei piese La Cantatrice chauve. Cert este că ceva din cocteilul de conflict, nebunie şi moarte era perceptibil în piesă, de vreme ce Raymond Queneau îi mărturisea lui Ionesco, într-o scrisoare din 25 mai 1950: „Cher Monsieur, je ne suis plus amusé à votre pièce, j’ai eu peur”.
Demne de interes sunt şi cele câteva scrisori semnate de oameni de presă, precum caricaturistul Maurice Henry de la „Le Figaro Littéraire“, ori de scriitori precum Henry de Montherlant, care îi scria lui Ionesco în 12 octombrie 1966: „Je vis dans un royaume différent de vôtre, mais le rejoint quelque fois. Par exemple quand «nos» rois meurent…”.
O altă scrisoare îl are ca expeditor pe filosoful Stéphane Lupasco. Trimisă în decembrie 1975, scrisoarea lui Lupaşcu conţine consideraţii asupra piesei L’Homme aux valises: „Eblouissant jeune créateur, cher grande et vieil ami, votre L’Homme aux valises où l’on voit que le rêve est plus réel que la réalité à la rencontre des conneries psychanalytiques qui le rejettent dans subconscient, sans se demander ce qu’il peut bien être”.
{i Paul Morand (pe care BnF l-a sărbătorit în toamna lui 2009 în România, într-o expoziţie deschisă la Arhivele Naţionale din Bucureşti la care a contribuit cu manuscrise şi ediţii bibliofile şi Biblioteca Naţională a României) îi scrie lui Ionesco despre piesa L’Homme aux valises: „Merci, cher Ionesco: ces valises, j’en sens tout le poids, métaphysique et comique. J’arrive à l’heure de ne plus pouvoir les soulever; et comme par hasard, pour la 1er fois dans l’histoire du monde, il n’y a plus de porteurs dans les gares. Aussi ai-je acheté à Londres une petite voiturette pour quais de gare extensible et rétractile qui rend des services à mes bras amaigris: mais ce char de poche est déjà trop lourd pour mes jambes; et mon passé pour ce qui me reste d’avenir: quelques secondes… Je vous embrasse tous les trois”.
În expoziţie a putut fi văzută şi scrisoarea pe care Ionesco a trimis-o lui Alphonse Dupront, director al Institutului Francez din Bucureşti, în data de 23 iunie 1940, la câteva zile după ce Franţa era ocupată („Je ne pourrais vivre dans un monde où il n’y aurait plus de France. Je n’ai qu’une patrie, c’est la France. Considérez-moi dans ces jours de malheur comme un des membres de la famille française”), precum şi răspunsul său la o misivă din partea unor foşti membri ai Gărzii de fier (probabil una dintre multele „provocări” puse la cale de regimul comunist de la Bucureşti). Expediat în 10 noiembrie 1959, acest bilet laconic are următorul conţinut: „Messieurs, je n’ai aucune sympathie pour la Garde de fer. Toutes les formes de totalitarisme me répugnent, d’ailleurs: je les réprouve, toutes. La Garde de fer tout particulièrement. Je ne peux accepter votre revue – ni même gratuitement. Avec mes salutations, Eugène Ionesco”.
De un veritabil impact (nu numai vizual) s-au dovedit a fi cele câteva litografii, guaşe şi desene ale lui Ionesco, printre care şi celebra Course vers où? (1982), aflată azi într-o colecţie particulară. Tot într-o colecţie particulară (să sperăm că nu în cea a menajerei lui Emil Cioran!) se află azi şi litografia Arbre (1981), având dedicaţia manuscrisă: „Pour Simone et Cioran, en souvenir de leur vieil ami qui les aimait, qui les aime. Marie-France Ionesco, 8 juillet ’94”. Aceste „eseuri plastice” ale scriitorului au fost puse în dialog cu cele ale lui Alberto Giacometti – care semnează în 1962 un portret în creion al lui Ionesco, Max Ernst – Rhinocéros (pictură în ulei, 1958/59) şi Joan Miró – două portrete în acuarelă şi creion (Rodica şi Eugène Ionesco) din 1947, ambele cu dedicaţia manuscrisă a artistului.

Ca o ironie (asumată, poate, de organizatori) la strădania de a insista pe latura „maternelle” a naţionalităţii lui Ionesco, pe Permisul eliberat de Biblioteca naţională a Franţei în 1960, prezent de asemenea în expoziţie, apare scris: „M. Eugen Ionescu dit Ionesco agrégé de l’Université de Bucarest. Homme de lettres”.
Să mai spunem şi că singura semnalare, în expoziţia de faţă, a unei puneri româneşti în scenă a pieselor ionesciene este Rinocerii – extraordinara regie, din 1964, a lui Lucian Giurchescu şi extraordinarul joc actoricesc al lui Radu Beligan şi Ion Luchian nu puteau fi desigur ignorate.

Cât despre Noi şi centenarul Eugen Ionescu, trebuie spus că în noiembrie 2009 Biblioteca Naţională a României a prezentat la Târgul Internaţional Gaudeamus o expoziţie virtuală despre Eugen Ionescu şi generaţia sa. Reunind manuscrise, scrisori, fotografii şi cărţi aflate în Colecţiile Speciale ale BNR, expoziţia şi-a propus să creioneze portretul artistului şi omului Eugen Ionescu, precum şi al câtorva dintre profesorii, prietenii şi colegii săi de generaţie: Nae Ionescu, Emil Cioran, Arşavir Acterian, Jeni Acterian, Mircea Eliade, Constantin Noica, Vasile Voiculescu, Mircea Vulcănescu.
Fondul Eugen Ionescu existent la Colecţiile Speciale ale BNR include o serie de scrisori, cărţi poştale sau pur şi simplu bilete adresate de Eugen Ionescu, la începutul anilor ’30, bunului său prieten Arşavir Acterian, unele dintre acestea cu un savuros conţinut (iată de pildă: „Dragă Arşavir – Porcule, eşti nu numai porc, dar şi măgar, taur, găină, elefant, pisoiu, câine, creion, zeamă de varză, ţânţar şi alte păsări”).
La acestea se adaugă câteva exemplare bibliofile din placheta de debut Elegii pentru fiinţe mici (1931) şi din ediţia celebrului „fals tratat de critică literară” – Nu (1934), toate având dedicaţii manuscrise ale autorului către prieteni şi cunoscuţi.
Demne de interes sunt şi două manuscrise ale unor articole publicate de Eugen Ionescu în anii ’30, în „Univers literar“: Note despre om şi poezie şi Tendinţă şi obiectivitate literară.
Pentru a schiţa „harta” generaţiei ’27, Biblioteca Naţională a României a inclus în expoziţie şi câteva manuscrise, scrisori, fotografii şi cărţi cu dedicaţii ale lui Emil Cioran, Haig Acterian, Jeni Acterian, Mircea Eliade, Constantin Noica, Vasile Voiculescu, Mircea Vulcănescu şi Nae Ionescu – „filosof de catedră” al acestei generaţii de excepţie, dar şi „odios defunct”, după cum îl caracteriza Eugen Ionescu necruţător, în scrisorile sale de după război.
Mare parte a acestor documente au fost prezente, în original, în expoziţia organizată în decembrie 2009, cu ocazia Zilelor BNR care au avut ca temă un alt centenar important pentru noi: Constantin Noica.