Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Françoise Choquard - Magazinul de Magdalena Popescu-Marin

Prestigioasa editură L’Aire din Elveţia romandă a scos la lumină, în această primăvară, o nouă carte a cunoscutei scriitoare de expresie franceză, Françoise Choquard, Cărţi pe masă, Nuvele şi texte scurte – ilustrată artistic de fiica sa, Carole Perret.
Autoarea s-a născut în cantonul Jura, la Porrentruy, oraş medieval, în anul 1927. S-a stabilit la Berna, după obţinerea bacalaureatului, datorită căsătoriei cu Dr. Wirz, despre care scriitoarea afirma că, de fapt, era însurat cu profesia lui. S-a dedicat scrisului destul de târziu, abia după zborul celor patru fete din căminul părintesc.
Scriitoarea nu şi-a trădat rădăcinile şi s-a declarat constant jurasiană „pursânge”, legată de locul de baştină, leagănul copilăriei şi al adolescenţei sale, de familie şi de limbă, considerându- se în oraşul Berna (dominat de dialectul alemanic), o exilată din punct de vedere lingvistic şi chiar temperamental.
După moartea soţului, a rămas stâlpul grandioasei case din luxosul cartier bernez al ambasadelor, casă vizitată adesea în tinereţe de Einstein, unde îşi exersa vioara cu un prieten, pe atunci proprietarul imobilului. Aici şi-a desfăşurat întreaga-i activitate literară, pentru care a fost distinsă cu numeroase premii.
Prozatoare plină de har, Françoise Choquard şi-a cucerit atât cititorii cât şi critica de specialitate. Unele dintre cărţile sale au apărut în mai multe ediţii (Iarnă lucidă, Cuvintele mele) sau au făcut obiectul unor cursuri sau dezbateri universitare (Iarnă lucidă).
Scriitoarea este cunoscută de către cititorii români prin cele şase volume traduse la noi (patru romane şi două volume de proză scurtă), prin articolele deosebit de favorabile dedicate cărţilor sale, apărute mai ales în România literară şi în Luceafărul, prin participarea directă a autoarei la câteva târguri de carte, cu ani în urmă, şi prin emisiuni pe micul ecran în timpul vizitelor sale în ţara noastră.
Filonul tematic esenţial al operei sale îşi trage rădăcinile dintr-o copilărie bogată în întâmplări, marcată de moartea prematură a mamei, şi din experienţa ei de femeie cu vederi largi, care cultivă înţelegerea a tot şi a toate.

L-am întâlnit pe băiat la sfârşitul toamnei trecute, când părinţii lui abia se mutaseră în casa de la capătul străzii. În ziua ceea, ca să nu mă abat de la deprinderile-mi sănătoase, deja pasul meu se pornise hotărât să mă ducă în câteva minute la marginea pădurii. La ora asta matinală, pe trotuar, o instalaţie ciudată devia parcursul pietonilor. Direct pe asfalt, în faţa unei fetiţe amabile, o ladă răsturnată servea drept tejghea. Încurajată de preţurile afişate cum se cuvine, ea vindea bijuterii de proastă calitate – partea femeiască a familiei golindu-şi, fără îndoială, sertarele cu generozitate. Puţin mai încolo, un băieţel, pare-se din aceeaşi familie, nu găsise alt mijloc de a-şi prezenta obiectele de vânzare, decât un fular oarecare întins pe trotuar. Curioasa lui marfă, scăpată dintr-o maree îndepărtată, trebuia să atragă atenţia cartierului: diverse cochilii, pietre ponces, pietricele lustruite şi carapace de crustacee, etalate într-o progresie geometrică. Şi aici, preţurile rotunjite şi fără vigulă, îl informau pe eventualul client. Urechi blegi şi faţă oacheşă, picioare încă scurte, tânărul posesor al comorii căuta în mod vizibil să atragă atenţia trecătorilor. M-a descoperit într-o clipă şi aerul său hotărât îi dezvăluia intenţiile. El, în persoană, era proprietarul magazinului de pe stradă, unde dorea să-şi pună la cale afacerile, spunea toată purtarea lui. Am aflat că-şi petrecuse vacanţa pe o insulă grecească şi că eu eram clienta lui preferată. I-am încrucişat privirea de culoarea alunei şi m-a cuprins ameţeala. Încurcată, m-am regăsit pe trotuar cu decenii în urmă...
Nu eram încă la grădiniţă. Frăţiorul meu şi cu mine fugeam de liniştea din casa noastră prea mare. În timpul dimineţii, nu erau oameni mari ca să ne înveselească. Şi nici noi n-aveam vreun interes pentru ei. Era momentul potrivit să ne instalăm cortul – un fel de-a zice – unde voiam. Parterul nu era atrăgător deloc: un birou ciudat, sală de aşteptare şi farmacie cu mirosuri tari. La primul etaj, în jurul bucătăriei, ar fi fost interesant, dar nu era încă timpul mirosurilor plăcute. Cu un etaj mai sus, uşile se trântesc şi se aerisesc paturile. Nu, absolut sigur, nimic nu ne place, casă, grădină, şură, grajd, chiar nici curtea, unde, dacă near găsi, s-ar putea să ne pună să smulgem buruieni!
În anumite zile, zarurile par măsluite. Lipsă de chef, de plan, de idei. „Ce-o să facem?” se plângea frăţiorul meu. Ochii lui se rugau, mi se pare că-l aud: „Zi ceva, fă ceva, comandă, că tu ştii.” Atunci, fiindcă eu trebuia să ştiu, se impunea o hotărâre. „Ne jucăm de-a prăvălia.” Iute aranjat decorul, actorii sunt deja în rol. În general, proviziile rămân imaginare şi tejgheaua la fel. Ca totdeauna, eu sunt vânzătoarea şi el cumpărătorul. Vânzătoarea îşi prezintă marfa. Lapte, pâine, unt am de obicei în prăvălie. Să nu mi se ceară mai mult, nu fac minuni. De pildă, dulceaţa nu-i de vânzare, căci Justine face tingiri după tingiri cu fructele din grădină. Zilele astea ne cheamă să lingem cratiţa. E mai uşor cu degetele, fiecare din noi stă de-o parte şi de alta. Tare-mi place!
E vorba de pâine? Sau de coilic? Atenţie, ultimul este pentru zilele de sărbătoare ori de vizită. De exemplu, unchiul Paul din Paris. Dar Parisu-i departe şi Paul nu vine niciodată fără nevastă. „Ea-i algeriancă”, spune bona. La amândoi le place coilicul dimineaţa, să-şi pună mult unt pe tartine! „Aaa, sigur, vreţi să cumpăraţi unt, domnule? Vreţi un bulgăre întreg? Luaţi doar o felie, e destul.” Justine afirmă că lucrurile astea nu trebuie să se repete aşa de des în carnetul ei de cheltuieli! Carnetul ăsta este foarte important pentru ea. Acolo este scris totul, cu un creion foarte ascuţit. Preţurile sunt la capătul liniei, pe margine. „Deci, domnule, pentru dumneavoastră, lapte pâine şi unt. Asta-i tot pentru azi, nu-i aşa?”
Momentul pentru a stabili preţul soseşte prea repede. Oare ştiu să număr până la zece fără greşeală? E cazul să spun totuşi o cifră. Franci şi cenţi, asta face parte din joc. Uneori greşesc socotelile. Clientul trebuie să aibă răbdare. Refac adunarea în cap sau cu glas tare, ca frăţiorul meu să audă. El, el nu ştie încă să numere. La anu’ va fi mai mare. Acum nu se vede că-i un băiat deştept. N-a fost la grădiniţă şi nici în clasa întâi. L-au pus direct în clasa a doua, alături de alt băiat, şi el un supradotat. Amândoi au un scris urât. Oricum îmi place mult clientul meu. Totdeauna înţelegător, niciodată mirat, niciodată prost dispus. El spune adesea: „A, bine!” Aşa ştiu că-i mulţumit de marfa mea, de preţurile mele. Banii noştri sunt mereu la fel: apăsări uşoare ale clientului pe mâna întinsă a vânzătoarei – încheie afacerea. Ele nu trebuie să fie prea puternice, dar nici prea superficiale. O apăsare normală înseamnă un franc, cenţii se reglează cu degetul. Există, desigur, nelipsitele „la revedere” şi „pe mâine”. Iată, cumpărăturile au luat sfârşit. Azi clientul are o reclamaţie. Şi-ar dori ca măcar o dată să cumpere bomboane adevărate. De două, trei ori, el a furat zahăr din sufragerie, doar câteva bucăţi, ca să nu se observe.
La anumite ore din zi, în casa noastră cea mare, orice ne servea drept motiv pentru a ne tulbura jocul: trecerea mamei, soneria de la intrare, vocea stăpânului – cum spune Justine, chemând argatul. Un ţăran aduce un porc la operaţie sau un cal pentru a i se pili dinţii. Câtă dârdoră ca să faci un cal să dea îndărăt în boxă ! Copiii nu sunt toleraţi. „Jucaţi-vă mai încolo!” În funcţie de timp, se spunea: „Plecaţi să vă spălaţi pe mâini!” sau, şi mai grav: „Duceţi-vă să ajutaţi la smulsul buruienilor!” Educatoarea de la grădiniţă repeta întruna: „Spălaţi-vă tăbliţa!” „Să ne spălăm de păcate”, vom auzi la biserică. Apoi ordinul dat fetelor mele: „Spălaţi-l împreună pe tatăl vostru pentru ultima oară...”
Pe trotuar, băieţelul cu cochilii aştepta să mă uit mai cu atenţie la una din piesele colecţiei sale. Poate o fi avut antene, căci a simţit tulburarea mea. Sau l-o fi alarmat privirea mea. Privirea care trece dincolo de lucruri, mi se spune uneori. Într-un elan de generozitate, el a ales lucrul cel mai neînsemnat din comorile lui, mi l-a pus în palmă, accentuând ultimele cuvinte: „Îţi dau această carapace de arici, ţi-o dau gratis.”
Am plecat tulburată de lângă băiat – frăţior renăscut - şi m-am îndreptat spre pădure. Insula zilnică a energiilor mele mă aşteaptă, singura înaintea Celeilalte, cea care nu va întârzia!

(fragment din volumul Cărţi pe masă)

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara