Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
François Vallejo Vest. Lambert şi baronul nebun de Marina Vazaca

In topul celor mai bune cărţi ale anului 2006 stabilit de prestigioasa revistă "Lire", romanul Vest de François Vallejo a fost clasat pe locul 9, ca urmare a succesului de public şi al elogiilor unanime ale criticii. Vest a figurat, de asemenea, în selecţia finală pentru Premiul Goncourt pe 2006, iar în 2007 a fost distins cu Premiul juriului Jean Giono şi cu Premiul Livre inter. Dincolo însă de clasificări şi distincţii, Vest are imensa calitate de a ne face încrezători în vitalitatea romanului ca gen literar.
Şi asta, desigur, datorită lui François Vallejo care în acest caz exploatează cu talent relaţia clasică stăpân-servitor, transformând-o într-un conflict psihologic foarte subtil din care decurg toate marile interogaţii ale cărţii - despre autoritate, simţ al datoriei, onoarea de a conduce cu demnitate şi demnitatea de a sluji cu credinţă, dar şi despre dragoste şi respect reciproc -, şi care întreţine, totodată, suspansul pe tot parcursul acţiunii, până la deznodământul neaşteptat şi tragic. Tensiunea dintre personajele care se înfruntă - baronul de l'Aubépine şi paznicul său de vânătoare, Lambert - este cu atât mai mare cu cât ele ni se prezintă într-un moment de criză de identitate, într-o lume care şi-a pierdut reperele: Franţa, de după marea fractură din 1789, unde convulsiile sociale şi politice nu au încetat, mai precis Franţa anului 1848, apoi a loviturii de stat a lui Ludovic-Napoleon din 1851 şi a instaurării celui de-al doilea imperiu. Teritoriul pe care autorul îl delimitează imaginar în această Franţă se situează undeva între Bretania şi Normandia, un "vest" neguros, unde legendele despre rezistenţa şuanilor sunt încă vii şi unde patimile ard mocnit, dar nu mai puţin ameninţător. François Vallejo nu face risipă de mijloace, schiţează trăsături fizice şi de caracter, peisaje, stări sufleteşti, dar liniile sale transmit esenţialul, conturează contextul istoric din aluzii bine plasate care se acumulează până la urmă într-o imagine edificatoare, susţinând conflictul psihologic.
Versiunea românească a romanului Vest. Lambert şi baronul nebun, în curs de apariţie la Editura Historia, va fi lansată, în prezenţa lui François Vallejo, vineri 18 aprilie, la ora 17, la Librăria Cărtureşti.

Iată că la castel soseşte din nou Duplessis, cu ţigările lui belgiene şi cu scrisorile. Într-o scrisoare precedentă adresată lui Victor Hugo, dl de l'Aubépine evocase numele unei cunoştinţe comune, vorbind ca despre un prieten apropiat din 1848. S-a folosit de numele lui Victor Schoelcher, republican de frunte, făcând parte din guvernul provizoriu al celei de-a doua Republici, cel care a obţinut abolirea sclaviei în 1848. Dl de l'Aubépine nu a inventat chiar totul, cu Schoelcher chiar avusese legături, doar că le-a exagerat. Se întâlniseră de câteva ori în timpul revoluţiei din 48, schimbaseră câteva cuvinte; fraze îndrăzneţe de-ale baronului, ascultate, apoi respinse de Victor Schoelcher. Nimic mai mult. Dar dl de l'Aubépine, preocupat să-i atragă atenţia marelui om, caută cunoştinţe comune, îi numeşte pe toţi republicanii cu care s-a putut întâlni vreodată, ca să-şi dovedească buna credinţă şi angajarea deplină. Cu Schoelcher a tras lozul cel mare; un om apreciat de Victor Hugo; amândoi onoraseră cu prezenţa lor baricadele din decembrie 1851, amândoi părăsiseră Franţa. Hugo are impresia că dl de l'Aubépine se află într-o relaţie strânsă cu Victor Schoelcher, îl întreabă ce mai ştie despre el, se arată interesat. De astă dată nu mai sunt doar cuvinte convenţionale pentru a satisface un admirator. Dl de l'Aubépine simte, perseverenţa i-a fost răsplătită. Se grăbeşte să-l înştiinţeze pe Maestru că ar putea, de acolo din Vestul său unde trăieşte retras, ca să nu spună chiar exilat, să contribuie la repunerea în legătură a republicanilor sinceri. Supralicitează puţin, se şi vede într-un rol. Îl cuprinde din nou entuziasmul.
Duplessis împarte ţigări, promite să se întoarcă repede cu un nou răspuns din partea lui Victor Hugo. Dl de l'Aubépine mai adaugă câte ceva despre Victor Schoelcher şi îi solicită Maestrului o întrevedere. Asta e noua lui obsesie, să se întâlnească cu Victor Hugo, omul pe care îl admiră şi pe care îl adoră, care ar putea să-i traseze destinul, cum zice el. Oricum, e mai bine decât să omori cucoane, se gândeşte Lambert, dar să fie oare mai odihnitor? Se întâmplă ca stăpânul să iasă din castel cu figura lui de halucinat, urlă după Grégoire, îl scutură, iapa mea, repede, iapa. Ca să se mai calmeze niţel, călăreşte. În vremea asta cel puţin nu mai dă târcoale pe la fereastra lui Magdeleine.
Grégoire merge pe zece ani, e leit taică-su, doar că nu are barbă. A îndrăgit animalele, iubeşte câinii, dar şi mai mult caii, a devenit într-un fel grăjdarul dlui de l'Aubépine. Pe loc trebuie să pună şaua pe iapa rotată, care e bătrână acum, mai ales că stăpânul, când se lansează în cursele lui, nu o menajează, o mână în galop de vânătoare pe drumurile cele mai înguste şi abrupte, fără să-i pese de inima ei de iapă bătrână, şi cu cravaşa. O s-o omoare sub el, spune uneori Lambert, dar se opreşte, ca şi cum i-ar fi scăpat o vorbă proastă. Apoi, e rândul lui Grégoire să oblojească fata: atâta s-a ostenit, încât vinele de pe piept şi de pe grumaz îi sunt umflate şi zvâcnesc sub piele. Stăpânul e mândru că a adus-o într-un asemenea hal, pipăie sulurile acelea pline cu sânge, în timp ce Grégoire o şterge de sudoare şi îi oblojeşte zgârieturile.
Odată, soseşte cineva în timp ce stăpânul chinuie iapa rotată; nu e Duplessis; e un tip mititel şi rotofei într-o trăsurică, un ţăran. Zice că vine din apropiere de Angers. Duplessis îşi face turneul obişnuit şi se îndreaptă spre Nantes; nu poate să se abată din cale deocamdată; are totuşi să-i transmită o scrisoare dlui de l'Aubépine. Iat-o. }ăranul nu refuză bănuţul, nici păhărelul. Eugénie e la post, ea îi dă şi una şi alta. Stăpânul nu s-a întors încă, rotofeiul nu mai aşteaptă, lasă scrisoarea.
Grégoire recuperează iapa, nici de data asta nu a fost cruţată, ies aburi din ea. Nu-i spune nimic dlui de l'Aubépine care se îndreaptă în goană spre intrare. Se duce după el, fuge: o hârtie pentru dumneavoastră, domnule.
Cum? Dobitocule, şi nu spui nimic? Vrea scrisoarea imediat. Păi, scrisoarea, ce-ai făcut cu ea? E la maică-ta? Eugénie ? Iat-o pe Eugénie. Îşi şterge mâinile pe şorţ, îi întinde scrisoarea de la Victor Hugo cu vârful degetelor. A şi îngălat-o; o scrisoare de la Victor Hugo. O citeşte în câteva secunde, strigă cât îl ţine gura, vrea să-l vadă pe omul care a adus corespondenţa. A plecat? De când? Se supără, se năpusteşte asupra lui Grégoire, îl înghesuie, cravaşa, mucosule. Nu puteai să-l opreşti? Lambert se întoarce din pădure, asistă la pedeapsa pe care o încasează fiu-său. Îl apucă de braţ, îl scutură şi el, îi arde două palme înainte de a afla despre ce e vorba, se cuvine ca tatăl să termine treaba. Are el timp după aceea să vadă pentru ce a încasat-o.
Dl de l'Aubépine nu-şi revine, înjură tot neamul Lambert. Câinii sar şi ei, urletele îi excită. Vacarmul creşte, ca la vânătoare, nu se mai înţelege om cu persoană, ca la sălbatici. Bine, citeşte şi dumneata. Lambert are în mână scrisoarea de la Victor Hugo. Dar de ce să vă enervaţi în halul ăsta pentru o scrisoare foarte plăcută, în fond? Nu de scrisoare e vorba, nefericitule, ci de aducătorul ei... Cum vrei să mai răspund acum la această invitaţie? N-ai citit? Victor Hugo mă invită la el, acolo unde e exilat. Poţi să-ţi închipui una ca asta?
Lambert citeşte din nou, da vă invită, fără să vă invite de-a dreptul. Zice că dacă se întâmplă să-l vizitaţi vreodată pe prietenul dumneavoastră comun de la Londra, aţi putea să vă opriţi în drum şi pe la Guernesey, care, într-un fel, e în Anglia.
Ei bine, şi asta nu e o invitaţie?
Dar pentru asta ar trebui să fiţi invitat mai întâi la Londra.
Lambert, uneori eşti la fel de naiv ca şi Eugénie, nu ştiu ce să mai cred.
Nu pleacă Duplessis până ce nu trece şi pe la dumneavoastră. Abia veţi avea timp să compuneţi răspunsul. Şi dacă sunteţi grăbit, folosiţi poşta obişnuită.
Chiar aşa nevinovat eşti. Corespondenţa obişnuită este citită. O scrisoare adresată lui Victor Hugo, prinţul exilaţilor... asta ar însemna să te dai singur pe mâna călăului.
Mie nu mi se pare că e cine ştie ce crimă să trimiţi scrisori.
Dl de l'Aubépine se pune iarăşi pe urlat, şi câinii o dată cu el. Răspunsul, răspunsul, totul e pierdut dacă nu trimite răspunsul. Hugo aşteaptă acum vizita lui. Dacă nu o va face acum, ratează totul. Omul care a venit, ţăranul ăla, cât e de când a plecat? Un ceas? Iapa mea, Grégoire. E frântă. Ce contează. Trusa mea de scris. Venea dinspre Angers? O căruţă pe drumul dinspre sud, o ajung eu până la lăsarea serii.
Lambert nu reuşeşte să-l reţină. Nebunia stăpânului nu mai are margini. Nu-l mai vede nimeni până seara următoare. E radios: l-a ajuns din urmă pe om, şi-a pus trusa de scris pe fundul căruţei şi aşa i-a răspuns lui Victor Hugo, anunţându-i o închipuită vizită la Londra de ziua de Sfântului Martin, la prietenul lor Schoelcher, spunând că aşteaptă dispoziţiile lui pentru a debarca la Guernesey la ducere sau la întoarcere. E mândru de găselniţa lui, dl de l'Aubépine. ş...ţ

Dl de l'Aubépine îşi petrece vara pregătindu-se de vizita la Victor Hugo, fără să ştie dacă acesta îi va confirma datele pe care i le propusese. Surprinzătoare o asemenea încredere în viitor. În fine, unele trăzneli au şi ele partea lor bună. Asta a devenit fraza pe care şi-o tot repetă Lambert ca să se liniştească: tot e mai bine decât să faci fetele să urle alergând după ele cu briciul. Cel puţin, nu mai latră câinii degeaba. Şi apoi, baronul şi paznicul lui de vânătoare vor alege împreună un alt cal, un şarg lat în spate.
Ajung şi în luna septembrie, iar fericirea, pe care nimic nu vine să o susţină, începe să se risipească, se manifestă iar dispoziţia sumbră, toanele. Le simte Grégoire, pe pielea lui: şargul nu e niciodată gata la vreme, nu e niciodată destul de curat, grajdul miroase prea tare a pişat, cine m-o fi pricopsit cu un asemenea grăjdar? Grégoire nu se plânge, n-are nici zece ani, se alege cu urechile înroşite, pesemne că aşa trebuie să fie.
E foarte devreme, într-o dimineaţă. Pe alee se aude o cabrioletă, ies cu toţii pe la ferestre, n-au mai văzut-o, e splendidă, ies în curte, aşteaptă. Vântul aduce mirosul dulceag al unei ţigări, să fie Duplessis. Frumoasă trăsură, îşi zice Lambert, s-a rotunjit binişor fondul de solidaritate. Nu are vreme să schimbe o vorbă, nici să primească ţigara pe care Duplessis se pregăteşete să i-o dea. Dl de l'Aubépine îl trage de mânecă, repede, sus pe scară. Are figura aceea a lui măcinată. Altă scrisoare de la Victor Hugo? S-a amânat cumva invitaţia? Duplessis nu se grăbeşte, un om care călătoreşte de la două noaptea trebuie să-şi dezmorţească picioarele, să se scuture de praf. Vorbim mai târziu. Nu se poate. Bine, uite. Ce mai bucurie atunci pe capul dlui de l'Aubépine, e ceva, un bărbat de aproape cincizeci de ani, strigă ca un copilaş. Familia Lambert dă fuga până la scară, ca să-l vadă pe stăpân cum se înroşeşte şi cum tremură, urlând ştiam eu. Duplessis trage din ţigară şi se amuză. Au încremenit de parcă ar fi aflat că stăpânul lor a mai tăiat gâtul unei femei. Nu te poţi aştepta la nimica bun de la o asemenea bucurie.

Aşadar va fi în noiembrie. Numele lui Schoelcher a avut efectul scontat. De vreme ce bunul prieten comun îl aşteaptă pe dl de l'Aubépine la Londra pe 11, de Sfântul Martin, negreşit trebuie să se oprească la Guernesey. Acolo, Victor Hugo îi va încredinţa mesaje şi daruri prieteneşti pentru acest Victor Schoelcher. Maestrul primeşte multe vizite din Franţa, dar la începutul toamnei ele devin mai rare, aşa că ar fi o ocazie. Datele dumneavoastră vor fi şi ale mele.
Dl de l'Aubépine repetă la nesfârşit această din urmă frază. Vă închipuiţi, datele mele vor fi şi ale lui Victor Hugo. E ceva, nimeni nu a mai trăit un asemenea moment la castel. Se îmbrăţişează, în fine, dl de l'Aubépine îl îmbrăţişează pe Duplessis. Vrea să-l oprească la masă, evenimentul trebuie sărbătorit.
Atunci, după cafea şi lichior, a scos Duplessis din cabrioletă instrumentul acela ciudat, ca un cub mare din lemn. Îl găsise în Anglia, un aparat care producea imagini. Se pare că Victor Hugo îl folosea foarte mult. Duplessis anunţă că în curând se va lansa în răspândirea acestor instrumente. Adevărat, propaganda republicană e o treabă, dar anii trec, nu se întrevede nimic, iar banii nu vin chiar aşa uşor. N-ar strica niţel comerţ. Cu atât mai mult cu cât procedeele fotografice se îmbunătăţesc. Datorită colodiului, de pildă, acest aparat poate să fixeze o imagine pe placa de sticlă în câteva secunde în loc de mai multe minute, ca înainte.
Şi, dragul meu Duplessis, spuneţi că pe Victor Hugo îl interesează acest procedeu?
Duplessis confirmă, baronul doreşte să asiste la o demonstraţie. Ne pregătim, ne amuzăm. Baronul îşi pune boneta roşie, se aşază în poză la intrarea în castel. După care cere să mânuiască şi el aparatul. Îl cheamă pe Lambert. Ia-ţi armele, Lambert, te voi imortaliza.
Lambert îşi ia puşca şi biciul de vânătoare. Caută un loc demn de el. Se opreşte, întreabă încotro trebuie să privească. Baronul e gata. Dar iată că Rajah, scăpat din lanţ, intră în cadru şi sare pe stăpânul său, ridicat pe labele dinapoi, iar cu cele din faţă bătându-l pe burtă ca să se ţină în echilibru. E în semn de prietenie, dar nu e momentul. Lambert se supără şi îl împinge, Rajah nu pricepe de ce, insistă, îşi încordează toţi muşchii ca să se mai poată ţine pe labele dinapoi, aşa că are gâtul şi botul îndreptate înainte, ca şi când ar ameninţa. Baronul a acţionat deja mecanismul, cele câteva secunde cât a durat lupta au fost înregistrate pe placă. Lambert nu e mulţumit, ar fi vrut să arate mai avantajos. Altădată o să iasă mai bine, acum a fost doar o încercare, ca să învăţ. Voi încerca să vă fac tiraje pe hârtie albuminată, spune Duplessis. Baronul este entuziasmat. Comandă un astfel de aparat englezesc, oferă chiar şi un aconto. Duplessis promite să i-l livreze la următorul drum. Lambert îşi zice că se prea poate ca asta să devină noua nebunie a stăpânului său.
Duplessis nu uită de ultima scrisoare prin care baronul confirmă acordul pentru vizită. Despărţirea e un alt prilej de fericire. Dar după plecarea republicanului fotograf, lucrurile se schimbă. Trebuie să revenim la adevăr; Lambert se vrea om cinstit, strică cheful: Ce va spune Victor Hugo când va afla că nici vorbă ca prieteunul dumneavoastră de la Londra să vă aştepte?
Nu va afla.
Vasăzică îl veţi minţi pe omul care vă primeşte la el în casă?
Îmi voi continua călătoria până la Londra, mă voi prezenta la prietenul nostru cu scrisoarea din partea lui Victor Hugo. Va fi de ajuns. Cum am reuşit să pătrund la unul, la fel voi reuşi să pătrund şi la celălalt. În felul ăsta nici nu voi fi minţit. Ceea ce contează, Lambert, este scopul.
Nimic nu-l opreşte pe omul ăsta. Încă mai crede, la cincizeci de ani, că pentru el totul e posibil. Mai rău decât un copil de nouă sau zece ani, ca Grégoire. Asta e dl de l'Aubépine, un copil de şase sau şapte ani.
Confirmarea invitaţiei sale îl va transforma pe dl de l'Aubépine în câteva ceasuri: meditează o vreme la el, dar, dintr-o dată, nu mai suportă izolarea. E afară, în curte, între peron şi pavilionul paznicului său de vânătoare. Nu mai poate de-atâta libertate, ridică braţele şi strigă. Cui se adresează? Servitorilor săi? Unei mulţimi închipuite?
Lambert şi ai lui stau cu toţii pe la ferestre, nu sunt convinşi că pricep ceva. Se amestecă frânturi de frază... Vizita la Hugo... Aşa ceva te spală de toate cele, de toate murdăriile vieţii... Măreţia lui Victor Hugo... se răsfrânge şi asupra lui... Sunt mare... mare... Lambert întredeschide fereastra, îşi zice că asta îl va determina pe stăpân să tacă. Dimpotrivă, strigă cât îl ţine gura, un puştan, da, asta e, un puştan... Mare, mare, sunt mare... Asta a căutat dintotdeauna, măreţia, asta i-a lipsit. Acum totul s-a schimbat. Nimic nu-mi este interzis. Auzi, Lambert? Nici o interdicţie. Vai de mine, zice Lambert, nu-i ajunge că şi-a permis să taie o beregată sau două...
Baronul strigă numele lui Lambert de trei ori. Îl vrea pe Lambert al lui, vrea ca Lambert al lui să-l asculte fără să-i dea lecţii. Nu mai vrea lecţii de la nimeni. Lambert se arată, doar pe jumătate, în uşă. Până acum n-am văzut decât timoraţi, pretutindeni. Timoraţi ai Republicii, timoraţi ai vieţii. Cu toţii, nişte timoraţi. Dumneata, Lambert, de un mistreţ nu te temi, dar în faţa oamenilor: timorat! Tot aşa şi eu, m-am lăsat condus prea multă vreme. Prea multă vreme m-am ascuns, am greşit. Ia priveşte în jurul nostru, cu toţii nişte laşi. Mă detestă, dar nu vor îndrăzni niciodată să o spună. Sunt mereu gata să se încline în faţa mea din cauza castelului. Urăsc castelele. Îi urăsc pe castelani. Voi mă consideraţi un castelan. Iar eu am admis acest lucru. Ce proşti sunteţi! Dacă aţi şti, castelul nu înseamnă nimic. Am să-i dărâm zidurile după ce mă întorc de la Guernesey. Această vizită îmi va da tăria necesară, cu siguranţă. Astăzi m-am eliberat de tot. Mâine voi fi încă şi mai liber. Gata cu castelul, nici o piatră nu va mai rămâne la locul ei. Şi voi construi în locul lui azilul oamenilor liberi de orice fel de moarală. Azilul Cinicilor, pentru Diogenii zilelor noastre. Nu ştii dumneata, Lambert, cine e Diogene, nici Cinicii. Un om ca dumneata ar trebui totuşi să-i cunoască, erau comparaţi cu nişte câini... Trăiască câinii, Lambert... Şi moarte castelelor... Văd în locul lor un uriaş adăpost pentru oameni, scăpat de toată morala noastră... Lambert, Lambert, vei fi... În fine înţeleg lumea... Mă simţeam timorat de câinii dumitale, nu pricepusem nimic... Vom fi cu toţii câini, în lumea asta care va veni, Lambert... Trăiască câinoşenia... Trăiască Victor Hugo... Sunt mare... mare...
O vreme o ţine tot aşa, din ce în ce mai puţin clar. Lambert îşi zice că de data asta va trebui închis la balamuc. Dl de l'Aubépine străbate curtea în lung şi-n lat, faţa i se acoperă de roşeaţă. De atâta strigat i se umflă vinele de la gât ca şi calului său după cursă. Îşi insultă castelul, spune că nu mai vrea să calce în el. Uită de Lambert, se duce la adăpost, vorbeşte cu câinii. Le vorbeşte, într-o îngrijorătoare stare de surescitare: Domnilor, dumneavoastră sunteţi viitorul... Nimic nu vă rezistă... Muşcaţi, domnilor... Împerecheaţi-vă precum câinii şi căţelele... Creşteţi, înmulţiţi-vă... Trăiască câinoşenia... Să fie carne pentru toată lumea... Luaţi şi sfârtecaţi de-aici... La masă, domnilor, sosesc împreună cu voi la marele ospăţ al vieţii... Victor Hugo mă invită la masa lui... Ce frumos, domnilor...
Câinii sar şi urlă cum nu i-a mai auzit nimeni, niciodată, nici la cele mai frumoase vânători. Dl de l'Aubépine spune că va dormi cu ei, că de-acum înainte va mânca şi el carne crudă. Dacă ei îl vor considera demn de a fi primit printre ei... Mare... Liber... Scăpat de tot şi de oameni... Fericit..., în fine fericit... Nici o teamă... Cu toţii nişte timoraţi, cu excepţia lui şi a lui Victor Hugo... Ce frumos, ce frumos...
Se opreşte dintr-o dată, se clatină, un soi de oboseală pe care nu o poate stăpâni. Se ţine de bariera adăpostului, se loveşte cu un genunchi de pământ. Lambert şi ai lui se duc să-l ridice. Oare să-l ducem în castel? Va spune că suntem timoraţi, că ne lăsăm impresionaţi de castel, nu-i nimic. Îl dezbracă la el în odaie, îl culcă, îl vor veghea: dl de l'Aubépine doarme toată noaptea şi aproape toată ziua următoare. Dacă nu s-ar mişca fără încetare, ai putea să juri că-i mort. Oare îşi mai revine? Lambert se pregăteşte să se ducă după doctor, la oraş. Către ora cinci, dl de l'Aubépine deschide totuşi ochii. Îi trebuie ceva timp să se reculeagă. Îşi aminteşte de scrisoarea lui Victor Hugo, de vizita la Guernesey. Nu mai vorbeşte de oameni-câini, de Cinici, de morală. Lambert şi ai lui se pregăteau să se confrunte cu un exaltat, dar descoperă un om liniştit şi, curând, chiar senin, organizând o călătorie, gândindu-se cum să-l impresioneze pozitiv pe Victor Hugo.

______________
1 În spaniolă pesadilla "coşmar" este format de la pesada "apăsare a inimii" cu sufixul diminutival - illa.(nota traducătoarei).

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara