Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Arte:
Francis Picabia, mereu sub semnul Dada de Edward Sava

Sunt curios ce ar fi gândit Alfred Barr, primul director al Muzeului de Artă Modernă din New York, despre retrospectiva de dimensiuni uriașe pe care instituția new-yorkeză a dedicat-o lui Francis Picabia (1879-1953). Barr a văzut istoria artei moderne ca pe o succesiune de „-isme” dominate de spirite novatoare. Orice creator care nu se înscria în acest drum evolutiv simplificat, era considerat ca fiind neesențial și, deci, ignorat. Pe de altă parte, Picabia, un artist dotat cu o remarcabilă imaginație, autorul unei opere de o imensă prolixitate, a refuzat cu obstinație asocierea cu orice curent anume. Astăzi, privim cu mai multă îngăduință și înțelegere decât au făcut-o Barr și numeroșii săi discipoli acei plasticieni care n-au făcut neapărat parte din lista sa de „inovatori” ai artei moderne. Readucându-l pe Picabia – un nume cvasinecunoscut publicului larg – în centrul atenției, retrospectiva organizată în comun de Kunsthaus Zürich și MoMA și-a propus o reevaluare a întregii sale opere din perspectivă contemporană.
Provenind dintr-o familie înstărită, Francis Picabia începe să picteze în primii ani ai secolului al XX-lea într-un stil ce imită impresionismul. Ai zice că este un drum firesc pentru un învățăcel în ale artei la momentul respectiv. Repede îți dai însă seama că tablourile nu sunt inspirate de natură, ci sunt copii pictate ale unor imagini fotografice. Un procedeu pe care astăzi l-am eticheta ca „postmodern” îi oripilează pe criticii contemporani.
Câțiva ani mai târziu, se lansează cu tot entuziasmul în picturi abstracte de mari dimensiuni in care combină elemente legate de stilul prietenului său Marcel Duchamp și un dinamism de sorginte futuristă. Tablouri cu titluri căutat-ciudate – Udnie, Edtaonisl (1913) – reprezintă, în pofida unor împrumuturi vădite, lucrări care emană o neîndoielnică forță creatoare. Participant, în același an 1913, la celebra „Armory Show” din New York, Picabia declară: „Trebuie să pui pe pânză nu anumite obiecte ci emoțiile produse de acestea în mintea noastră”.
Multe dintre picturile sale abstracte evocă, precum lucrările post-cubiste ale lui Fernand Léger, o lume „modernă”, dominată de angrenaje mecanice. Primele compoziții Dada – purtând titlul generic de „Mecanomorphs” – se înscriu și ele în același spațiu conceptual: mașinării inventate – Paradă amoroasă, Portretul lui Marie Laurencin, Copil carburator – care fac referințe la chipuri și trupuri, dar parodiază în același timp întreaga istorie a portretului în arta occidentală.
Asocierea dintre Picabia și mișcarea Dada a fost de altfel subliniată într-o altă manifestare, de acum câteva luni, în care Muzeul de Artă Modernă și-a propus să readucă la lumină zecile de desene, colaje, fotografii, manuscrise care i-au fost trimise prin poștă lui Tristan Tzara la sfârșitul anului 1920, în vederea publicării unei antologii intitulate Dadaglobe. Volumul n-a fost niciodată publicat, unul dintre motive fiind acela că Francis Picabia, care ar fi trebuit să fie principalul finanțator al proiectului, rupe relațiile cu Tzara și dadaismul în 1921. Incluzând imagini emblemă pentru dadaism precum autoportretele ce folosesc tehnica fotomontajului compuse de Max Ernst sau Picabia, expoziția Dadaglobe reconstructed a demonstrat, printre altele, cum răspunsurile la demersul lui Tzara, au redefinind relația dintre o operă de artă și reproducerea ei prin mijloace mecanice.
După episodul Dada, producția artistică a lui Picabia devine din ce în ce mai aparte, mai distanțată de explorările contemporanilor, cu schimbări bruște și aparent nejustificate de direcție. Continuă să alcătuiască colaje ce includ elemente din viața de zi cu zi. Pictează, folosind culori industriale, o serie de Monștri ce reprezintă cupluri grotești în costume de Carnaval, parodiind – Idilă – compozițiile dulcege ale lui Marc Chagall… „Dacă vrei să ai idei proaspete schimbă-le la fel de des precum cămășile.” – scria el în 1922 cu obișnuita-i nonșalanță. Este anul în care Galeria Dalmau din Barcelona îi dedică o expoziție personală, evocată acum într-o sală a retrospectivei de la MoMA. Picabia a afișat acolo desene abstracte – Piesă hidraulică – cu forme pur geometrice alături de portrete în ulei ultra-realiste – Spanioloaică cu țigară – demonstrându-și încă o dată inconstanța ostentativă de tip dadaist și bătându-și joc de cei pentru care drumul către abstract era echivalent cu o nouă căutare a Graal-ului. Exprimând sau nu dorința lui Picabia, întregul ansamblu arată, pentru privitorul de astăzi, ca o expoziție de grup și nu una personală.
Așa cum a făcut-o mereu, de la tablourile din tinerețe fals impresioniste, Picabia a împrumutat în Transparențe, imagini – chipuri, plante, elemente arhitectonice – din istoria artei occidentale pe care le-a pictat în straturi suprapuse, dând naștere unor portrete – Aello, 1930 – care par să includă miriadele de referințe care își fac loc în mintea privitorului când se uită la o anume fizionomie pentru prima oară. În același timp, introduce în modul său de a picta idei legate de montajul cinematografic care te duc cu gândul la căutările lui Sigmar Polke din anii 1970-80. În Tânără fată în Paradis, un exemplu tipic de prolixitate picabiană, vezi, prin două siluete străvezii descinse parcă dintr-o frescă romanică catalană, o femeie cu o floare în părul tuns în stil Louise Brooks și, dincolo de ea, un deșert în flăcări.
Există câteva constante în opera lui Francis Picabia: lipsa unui „stil” propriu, împrumuturile frecvente ale unor imagini concepute de alții, efortul conștient de a șterge diferențele dintre ceea ce era considerat artă „înaltă” și artă „populară”, de a propune propriile definiții pentru ce înseamnă „frumos” sau „de bungust”… În anii 1940, pictează scene de grup cu nuduri, inspirate în parte de filme hollywoodiene de serie B și în parte de imagistica fascistă cu trupuri marmoreene a lui Adolf Ziegler, unul dintre artiștii favoriți ai lui Hitler. Frizând pornografia, ele sunt lucrările sale cele mai controversate, de un prost gust desăvârșit. După Al Doilea Război Mondial, un artist de 60 de ani rupe din nou orice legături cu trecutul imediat și reia totul de la capăt. Declarând că arta figurativă este pentru totdeauna moartă, revine la imagini abstracte. Deși impersonale, ele reprezintă totuși o „codă” mai fericită pentru cariera sa decât tablourile pictate în deceniul anterior.
Alături de creația târzie a altor reprezentanți ai modernismului – Braque, De Chirico, Magritte – care a fost pentru multă vreme luată în derâdere înainte de a fi reconsiderată în contextul lumii „post-moderne” în care trăim, opera lui Picabia a influențat experimentele unor importanți artiști contemporani. Poate că regăsești mai puțin amprenta sa în lucrările unui intelectual de talia lui Gerhard Richter, care a pendulat și el mereu între figurativ și abstract, dar o distingi cu ușurință în creațiile unor provocatori precum Martin Kippenberger sau Maurizio Cattelan.
Dacă privești fenomenul dadaist ca fiind o deificare a schimbării cu orice preț, ca o afirmare a libertății de alegere, individuale și artistice, îți dai seama că, oricât de categoric ar fi denunțat la un moment dat Picabia orice asociere cu mișcarea, întreaga sa operă poate fi pusă sub semnul Dada. Privită astfel, retrospectiva de la MoMA, cu un subtitlu revelator – „Capetele noastre sunt rotunde pentru ca gândurile noastre trebuie să-și schimbe direcția” – extras dintr-un text al lui Picabia, devine brusc un tot de o surprinzătoare unitate.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara