Numărul curent: 39

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Prepeleac:
Fără şase 1OO (II) de Constantin Ţoiu


Al Cazaban, nonagenarul în formă, povesteşte mai departe:

Zece lei mi-a dat Caragiale pentru prima mea schiţă apărută în Moftul român – era un onorariu respectabil. Cum aveam bani, alergam la Gambrinus. Când se întâmpla să mă vadă printre clienţii lui din berărie, Caragiale venea la mine şi îmi strângea mâna. Atunci îmi aruncam ochii în dreapta şi-n stânga, mândru, să văd, observă cineva? O strângere de mână a lui Caragiale era o consacrare. O dată am fost la o vânătoare pe valea Teleajănului. La întoarcere, mă opresc în restaurantul gării Ploieşti ţinut de Gherea, pe care nu-l cunoscusem. Eram în costum de vânător, cu puşca în mână şi cu o pradă bunicică: un iepure şi patru potârnichi. Comand o halbă de bere. Chelnerul se uită la vânatul împrăştiat cu fală, se uită şi întreabă: „Cât costă?” „Nu vând” zic scurt. După câteva secunde vine la mine un domn încruntat şi bărbos: „Cât ceri?” Am simţit pe loc jupânul. „Vi le dau pe gratis” spun sâcâit. „Nu-mi trebuie mie cadou – răspunde Gherea, căci el era – eu cumpăr, sunt negustor.” Ca să scap, am zis un preţ. Mi-a dat dublu.

Peste câteva săptămâni, iar dau prin gara Ploieşti, de astă dată fără puşcă, în „civil”. Intru în restaurant. La o masă – Caragiale, Delavrancea, Costică Arion şi Gherea, patronul localului. Mă îndrept spre masă cu respect – dar Gherea mă şi ia în primire: „Nu te supăra, domnule, – zice – nu ţi-am cumpărat eu un iepure?” „Ba da” a răspuns fudulul vânător din mine.

Atunci pe Caragiale, care mă ştia de la Moftul român, l-a apucat râsul parcă-l aud: „Cum, mă, Cazaban – râdea– tu vinzi iepuri şi mai scrii literatură?”

Cuvintele acestea, Caragiale nu le-a scris niciodată, dar mie mi-au răms în minte – limpezi – rar, unul după altul, cum le-a rostit:

CUM MĂ, CAZABAN, TU VINZI IEPURI ŞI MAI SCRII LITERATURĂ?...

Şi pe urmă a mai spus că un vânător mănâncă ce împuşcă, dar un scriitor, când n-o nimereşte, ce face?... Mestecă pap, hârtie, carton?...

*

Să vezi cum l-am cunoscut pe „marele orator” şi cum l-am dat gata c-o replică. Făcusem ceva arhitectură şi Morţun mă numise conducător de poduri şi şosele undeva prin Fălciu. Habar n-aveam de poduri, picherii ştiau mai mult decât mine.

Guvernele se schimbă şi vine ministru Delavrancea la Lucrările Publice. Într-o zi, aflându-mă în Bucureşti, mă întâlnesc cu Vlahuţă. „Ce mai faci, domnule, unde te-ai înfundat, de nu se mai aude nimic despre dumneata?” – mă întâmpină. Îi spun eu păsul meu. „Vorbesc eu cu Delavrancea – zice – lasă că aranjez să fii mutat în Capitală, doar eşti scriitor”...

Când, peste zece zile, mă pomenesc cu un ordin să mă prezint la Bucureşti la minister. Mă duc, şeful de cabinet mă introduce la domnul ministru, care s-a uitat la mine ca un leu la un biet şoricel. Directorul mă recomandă: „Excelenţă, despre dumnealui v-a vorbit domnul Vlahuţă...” Leu se mai îmblânzi: „Unde funcţionezi?” La Răducăneni, în Fălciu, excelenţă”.

Ministrul a rămas îngândurat. S-a lăsat pe spate în fotoliul ministerial, şi-a scuturat coama de leu şi, cu ochii pe jumătate închişi, a privit visător tavanul, ca şi cum ar fi contemplat cerul.

Eu mă gândeam: „Probabil că de acest târguşor îl leagă o amintire foarte plăcută.” Şi, într-adevăr, după această lungă reculegere, oratorul nostru atât de iubit a murmurat: „Răducăneni... Răducăneni...

(urmarea în numărul viitor)