Numărul curent: 43

Editorial:
„Formele fără fond” sau prima bătălie canonică de Nicolae Manolescu


Am combătut încă o dată [...] formula calpă, dar de mare succes, «forme fără fond», manevrată de mulţi pînă în ceasul de faţă, deşi ea a fost infirmată de evoluţia problemei în timp (sau de Istorie, dacă vrem să ne exprimăm în termeni marxişti)”, scrie dl Alexandru George într-un articol recent din Luceafărul referindu-se la faimoasa teză a lui Titu Maiorescu. Aş remarca, înainte de orice, că teza a fost combătută de absolut toţi comentatorii, aşa că „manevrarea” ei nu-mi este deloc limpede în context. Cît despre infirmare, am o părere complet diferită de a dlui George, ca de altfel, şi de a lui Lovinescu, Zeletin, Ornea sau Marino, spre a-i numi pe cîţiva dintre combatanţi. Mai mult, văd teza confirmată, nu o singură dată, ci de mai multe ori, începînd cu epoca în care a fost emisă, şi ajungînd pînă în zilele noastre. În al treilea rînd, la origine şi în intenţie, teza este una de critică culturală, (premisa celei dintîi bătălii canonice de la noi), ceea ce ar trebui să ne pună în gardă contra extrapolărilor abuzive.

Articolul dlui George face parte dintr-o serie polemică, ţinta fiind un studiu al dlui Ciprian Şiulea dintr-o carte (Retori, simulacre, imposturi) pe care am semnalat-o eu însumi într-un editorial de anul trecut. Între altele, dl Şiulea are meritul de a dovedi eroarea celor care au tras concluzia că, respingîndu-le ca forme goale, Maiorescu a fost contra formelor europene, mai exact, occidentale, împrumutate de generaţia paşoptistă, comportîndu-se ca un autarhist reacţionar şi antiliberal, pe care extrema dreaptă interbelică, în cap cu Nae Ionescu, l-ar fi putut revendica. Pentru o asemenea enormă susţinere nu există absolut nici un temei în textele lui Maiorescu. Spre a-l putea învinui de antioccidentalism ar trebui să-l surprindem refuzînd principiile burghezo-liberale ale secolului său, în numele unui statu-quo care să îngăduie perpetuarea în Principate a mentalităţilor şi cutumelor orientale. Dimpotrivă, în concepţia lui Maiorescu, civilizaţia pune la noi capăt barbariei o dată cu (în expresia lui Călinescu) “descoperirea Occidentului”. „Pe noi, românii, scrie el în Direcţia nouă, ne-a scos soarta fără de veste din întunericul Turciei şi ne-a pus în faţa Europei. O dată cu gurile Dunării ni s-au deschis porţile Carpaţilor şi prin ele au intrat formele civilizaţiei din Franţa şi din Germania şi au năvălit în viaţa publică a poporului nostru. Din acest moment am pierdut folosul stării de barbari fără a ne bucura de binefacerea stării civilizate”.

Se putea mai limpede (şi mai subtil) spus? De ce totuşi împrumutarea formelor occidentale nu a creat de la sine civilizaţia? În ce sens au rămas goale aceste forme? Întrebare legitimă, care merită un răspuns potrivit cu textele maioresciene, nu cu prejudecăţile noastre. Din chiar discriminarea din finalul pasajului citat, se poate deduce acest răspuns: nu principiile democratice sînt neplăcute de Maiorescu, ci felul în care ele s-au întrupat în instituţiile româneşti de după divanurile ad-hoc. Acestea (şcoala, Academia şi celelalte „asociaţiuni” culturale, nota bene! la care Maiorescu ataşează abia în final Constituţia şi circularele ministeriale) sînt adevăratele forme goale. Maiorescu a fost apoi acuzat că doreşte să le distrugă, în loc să accepte ca inevitabilă umplerea lor de un conţinut. Lovinescu mai ales, a insistat pe ideea că civilizaţia românească a parcurs, în secolul XIX, drumul de la formă spre fond, obiectîndu-i precursorului său că a ignorat caracterul revoluţionar al procesului, visînd unul organicist şi reformator care se cuvenea să înceapă nu cu forma, ci cu fondul. De visat, Maiorescu va fi visat spencerian, în realitate el ştia că lucrurile nu merg după dorinţa lui.

Este uimitor cît de rău a putut fi citit Maiorescu: el spune exact ce vor spune Lovinescu, Zeletin şi ceilalţi istorici ai civilizaţiei.

În articolul din 1868, de la care a pornit totul, şi anume În contra direcţiei de astăzi în cultura română, frazele cele mai răstălmăcite (şi aproape exclusiv citate) sînt acelea în care Maiorescu socoteşte forma fără fond pernicioasă (şi, oare, nu este? nu ne convingem astăzi, ca şi după 1918, de pericolele ei?) şi crede că „este mai bine să nu facem o şcoală deloc decît să facem o şcoală rea, mai bine să nu facem o pinacotecă deloc decît să o facem lipsită de artă frumoasă...” etc. De aici ideea că Maiorescu a cerut abandonarea formelor goale. Nu numai că remarcile lui nu trebuie luate în acest sens („ar fi mai bine dacă” nu este o soluţie, ci o apreciere), care ar contrazice tot ce ştim despre Maiorescu, om prea inteligent ca să nu-şi dea seama că roata istoriei nu se dă înapoi, dar avem exprimată chiar de el ideea contrară. O dată, chiar în studiul din 1868, unde Maiorescu precizează că: „Primejdioasă [...] nu e atît lipsa de fundament în sine, cît este lipsa de orice simţire a necesităţii acestui fundament, este suficienţa cu care oamenii noştri cred şi sînt crezuţi că au făcut o faptă bună atunci cînd au produs sau au tradus o formă goală a străinilor.” Aşadar e nevoie de o conştiinţă clară a insuficienţei instituţiilor calchiate. Necesitatea ne întoarce la aspectul cultural determinant în concepţia lui Maiorescu. Apoi, în Direcţia nouă, Maiorescu adaugă că această conştiinţă clară e cerută de împrejurarea că nu trăim pe o insulă, izolaţi de lume, şi aşteptînd „dezlegarea problemelor” de la sine. Şi iată, în continuarea celui de mai sus, pasajul esenţial (mult mai rar citat decît altele, ignorat complet de Lovinescu în monografie) pe care criticii ideii lui Maiorescu l-ar fi putut iscăli liniştiţi: „Aşa însă nu este situaţiunea noastră. Timpul dezvoltării ne este luat, şi tema cea mare este de-al înlocui prin îndoită energie. Tot ce este astăzi formă goală în mişcarea noastră publică trebuie prefăcut într-o realitate simţită, şi fiindcă am introdus un grad prea înalt din viaţa dinafară a statelor europene, trebuie să înălţăm poporul nostru din toate puterile pînă la înţelegerea acelui grad şi a unei organizări politice potrivită cu el.” Aşa dar, umplerea formei, nu renunţarea la ea! În fine, ca să nu mai fie nici un echivoc: „Şi, fiindcă a da înapoi este cu neputinţă (sublinierea mea – N.M.), nouă nu ne rămîne pentru existenţa noastră naţională altă alternativă decît de a cere de la clasele noastre culte atîta conştiinţă cîtă trebuie să o aibă şi atîta ştiinţă cîtă o pot avea.” Să notăm importanţa dată de Maiorescu acestei conştiinţe culturale în toate momentele conceperii tezei sale, importanţă care explică de ce voia el să dezvolte învăţămîntul primar şi nu universităţile sau de ce , în calitate de ministru, diminua fondurile Societăţii Academice şi le sporea pe cele destinate instituţiilor din mediul rural.

E un mare paradox ca teza de istorie a culturii cea mai discutată de la noi să fie şi cea mai prost înţeleasă, cu atît mai mult cu cît confirmarea ei ne-a fost oferită pe tavă şi la alte răscruci ori tranziţii, nu doar de acelea din epoca lui Carol I. Şi oare nu ne răsună, astăzi încă, în urechi, în legătură cu nevoia de a umple formele occidentale pe care le-am împrumutat după 1989, avertismentul cu care Maiorescu îşi încheie studiul din 1872: „românii [...] au pierdut dreptul de a comite greşeli nepedepsite”?

Cele două articole menţionate, precum şi alte cîteva din anii ’60-’70 ai secolului XIX, au declanşat ceea ce am putea considera prima bătălie canonică din literatura română. Maiorescu însuşi a folosit expresia „critică generală” şi a declarat-o încheiată (cu succes!) în 1885, în articolul Poeţi şi critici.