Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Arte:
Formaţii camerale de Grete Tartler

Cum ar fi gândit oare Einstein dacă n-ar fi cântat la vioară? Ne întoarcem mereu la concertele camerale, mai ales cele ale epocii baroc, pentru că reamintesc un trecut în care a cânta – cu vocea, la instrumentele de coarde sau la câteva „uşor abordabile” de suflat – făcea parte din cultura tuturor; pentru că în ziua de astăzi oamenii simt din nou nevoia învăţării unui instrument ca pe un limbaj accesibil, nu neapărat pentru virtuozitate. Interesul pentru acrobaţie a scăzut treptat în ultimele decenii, probabil datorită computerului, în stare să prelucreze şi să ofere orice „minune” (Dar nu şi oxigenarea cu transcendent – dacă putem spune aşa – necesară echilibrului lăuntric, pe care o conferă în general doar propriul cântat – oricât de modest – la un instrument). Cameralitatea are această capacitate de a integra publicul, oamenii se simt ca şi cum ar cânta chiar ei în formaţia nu prea amplă, abordabilă, reînvăţând nu numai conlucrarea, ci şi redobândirea unei anumite libertăţi. (Notarea exactă, aşa cum o vedem astăzi în partituri, e cucerirea secolului al XIX-lea; până atunci existase multă improvizaţie). E plăcut să ştii că „partitura care ţi s-a dat” poate fi, totuşi, modificată.
Au fost în acest festival mai multe concerte pe care le-aş grupa prin această capacitate integratoare. Concertul pentru două viori, corzi şi bas continuu în Re minor, BWV 1043 de Bach, (avându-i drept interpreţi pe Anne-Sophie Mutter şi, în funcţie de diferitele părţi, pe Mikhail Ovrutsky, Ye-Eun Choi şi Albrecht Menzel) a împletit contrapunctic-fugal câteva motive ca nişte perle. E cunoscută pasiunea maestrului de la Leipzig pentru vioară, el însuşi cântând la acest instrument, după cum povesteşte fiul său Carl Philipp Emanuel, până la adânci bătrâneţi. Scris, se presupune, pe bazele unei trio-sonate anterioare, acest „dublu” cu armonii îndrăzneţe emană linişte chiar şi în părţile rapide. Motivele dezvoltate de la o vioară la alta sunt o lecţie de polifonie care „scoate creierul din rezervă”, cum s-ar spune. Ultima parte, amintind de „furtunile” lui Vivaldi, a făcut o perfectă legătură cu atât de cunoscutele Anotimpuri. De altfel, tot programul serii (axat pe muzică modernă – Penderecki, Previn – şi baroc) a fost gândit ca o demonstraţie a legă- turii dintre zilele noastre şi anii lui Bach.
Alte puncte de greutate baroc cu formaţii orchestrale în care evoluează instrumente şi voci neobişnuite (precum contratenorii din Catone in Utica de Leonardo Vinci, redescoperită de Max Emanuel Cencic, sau din oratoriul Saul de Händel) au fost alcătuite de cele două opere de Monteverdi Întoarcerea lui Ulise şi Încoronarea Popeei (interpretate de Academia de Muzică Veche, sub bagheta lui Richard Egarr). Il ritorno d’Ulisse in patria ne-a oferit şansa de a-l asculta pe celebrul tenor Ian Bostridge (Ulise), dar şi alte nume de prestigiu precum Barbara Koyelj, Eliyabeth Watts, Andrew Tortise, Lukas Jakobski, Sophie Junker, Daniela Lehner, Gwilym Bower ş.a., Textul are o importanţă culturală deosebită, libretul fiind scris de Giacomo Badoaro cu „materialul” cânturilor 13-23 din Odiseea lui Homer. Această creaţie monteverdiană, considerată una dintre primele opere moderne, l-a „recucerit” prin text pe compozitor pentru lumea operei veneţiene. În afară de prologul în care dialoghează, în stil baroc, Fragilitatea Umană, Timpul, Fragilitatea Umană, Amor, Fortuna (ursindu-i lui Ulise să fie slab, năuc, nefericit…), celelalte recitative poartă cu sine amplul suflu homeric, precum în acest strigăt al Penelopei (Barbara Koyelj): „Luminaţi-vă, ceruri! Înfloriţi, câmpuri! Cântecul păsărilor şi murmurul izvoarelor să-mi sărbătorească bucuria!” Şi Mahler în „Das Lied von der Erde” (prezent în Festival cu Filarmonica din Monte Carlo dirijată de Cristian Mandeal, cu mezzosoprana Ruxandra Donose şi tenorul Vincent Wolfsteiner), sau Enescu în cele Şapte cântece de Clément Marot op. 15 (o versiune orchestrală abordată cu nuanţare rafinată de către Wiener Philharmoniker, cu Semyon Bychov şi Valentina Naforniţă) fac parte dintre compozitorii care se sprijină pe texte din marea literatură.
Între cvartetele cele mai aplaudate se numără Aoede (cu Sophia Jaff Ermir Abeshi, Aida-Carmen Soanea, Romain Garoud), cu un Sibelius, o foarte colorată Suită teatrală, scene din Hamlet şi Comedia umană de Şostakovici, dar şi cu dificilele opusuri nr. 4 în Re Major op. 83 de Şostakovici sau Cvintetul cu pian în La minor op. 29 de Enescu (împreună cu pianistul Alfredo Perl); sau cvartetul Michelangelo (cu Mihaela Martin, Daniel Austrich, Nobuko Imai, Frans Helmerson), într-o impecabilă abordare a Cvartetului nr.1 de Bartók, a Cvartetului nr. 3 în Fa Major de Şostakovici şi a Cvartetului nr 12 în Fa Major de Dvorak. Programul câtorva formaţii româneşti care evoluează în mod tradiţional pe scenele Festivalului, precum Archaeus şi Gaudeamus, a inclus noi lucrări ale unor cunoscuţi compozitori români: Liviu Dănceanu, respectiv Wilhelm Berger, Ulpiu Vlad şi Vasile Herman.
Nu în ultimul rând aş pomeni proiectul N-escu: Variaţuni contemporane pe o temă de George Enescu unde ansamblul Sonomania, dirijat de compozitorul Vlad Răzvan Baciu, a interpretat lucrări ale unor tineri autori, inspirate de tema întâi a Simfoniei nr.1 în Mi bemol Major op. 13 de Enescu. De multe ori tema a fost mai degrabă „subînţeleasă”, ca în Nostalgies pentru clarinet, vioară, violoncel şi pian de Mihai Murariu, sau procesată ambiental ca în Capriciul pentru vioară şi bandă de Vlad Răzvan Baciu, sau îmbinată cu alte motive enesciene tocmai pentru a pune în evidenţă propria viziune camerală (la Mihai Măniceanu, inspirat în Cantabile e Presto pentru vioară şi pian şi de Sonata a III-a pentru pian şi vioară). Sabina Ulubeanu a folosit „omagial” heterofonia şi ideea de armonice superioare ale sunetului în Exit of Castalia pentru clarinet, vioară, violoncel şi pian, Elena Apostol a creat un dinamic Tango burlesque, iar Sebastian Androne, în Mnemo pentru clarinet, vioară, violoncel şi pian, a plasat tema enesciană într-un context melodico-ritmic din care nu lipsesc nici alte citate – din J.S.Bach, de pildă. Am lăsat anume la urmă, pentru desăvârşirea ei definitorie, Boite á musique pentru Jurjac (clarinet şi pian) de Şerban Marcu, în care e sugerată sonoritatea unei cutiuţe muzicale primite (imaginar) de copilul Enescu: marile teme par a se naşte din amintirea acelei jucării care ar fi putut să existe (dar care, cum ar spune Blaga, niciodată nu va fi). Jocul cu o temă enesciană nu e prima aglutinare retro: Mihai Măniceanu, Sebastian Androne, Sabina Ulubeanu, alături de alţi câţiva colegi compozitori, au mai improvizat şi anul trecut (la CIMRO Days) pe teme preclasice, într-un mod aproape cinematografic de a scurtcircuita istoria muzicii.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara