Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Folosirea conceptelor de A. Gh. Olteanu


S-ar părea că îndemnul adresat discipolilor săi, acum aproape 200 de ani, de către Ion Heliade Rădulescu, "Scrieţi, băieţi, scrieţi, orice şi oricum, numai să scrieţi", şi-a făcut efectul abia în zilele noastre. într-adevăr, se scrie enorm, se scrie orice, dar - vai! - mai ales oricum. Din motive de rentabilitate, editurile nu lucrează cu redactori de carte, iar corectorii sunt, cel mai adesea, improvizaţi. Greşelile de toate felurile - unele scandaloase -: de logică, de lexic, de gramatică, curg pe bandă rulantă. Lucru încă mai grav, cărţile cu cele mai incredibile greşeli sunt cele ce se adresează unui public foarte larg, fie că e vorba de elevi, studenţi sau, în genere, de oameni cu un nivel mediu de pregătire. Aşa se face că, în loc să sprijine formarea intelectuală a unora ori să ridice gradul de cultură al altora, asemenea cărţi, ziare, reviste derutează sau promovează subcultură.
Riscând un nonsens, aş zice că, în textele destinate celor cu un înalt grad de cultură, greşelile, chiar şi cele mai puţin tolerabile, pot fi, cu un dram de bunăvoinţă, trecute cu vederea. Un lector din această categorie nu numai că le va sesiza, dar le va putea şi corecta din mers. într-un articol intitulat Chestiuni de metodă, publicat în România literară nr. 23, din 15 iunie 2007, d-l Petru Vaida poartă o necesară discuţie în marginea dialecticii ca metodă a gândirii, la antici, în Evul Mediu şi la moderni. Evident, e discutată, în context, şi proprietatea unor concepte. Articolul e un ecou la o recenzie a d-lui Sorin Lavric, publicată în România literară, din 11 mai 2007, astfel că totul devine o elegantă dezbatere între specialişti, de aleasă ţinută intelectuală.
Dimpotrivă, textele - inclusiv cele pe suport electronic - destinate publicului larg ar trebui să fie, din punctul de vedere nu numai al expresiei, dar şi, poate, mai ales, al logicii, impecabile. Spre deosebire de exprimarea orală, cea scrisă este - sau ar trebui să fie - mai supravegheată, chiar solemnă, se zice. Pentru simplul motiv că, fixat pe hârtie, cuvântul rămâne şi poate provoca bucurie sau, după caz, suferinţă. Vorba cronicarului: "Nici ieste şagă a scrie ocară vécinică unui neam, că scrisoarea ieste un lucru vécinicu. Cându ocărăsc într-o zi pre cineva, ieste greu a răbda; dară în véci?"
între categoriile de erori care ne agresează, cea mai pernicioasă pare să fie vehicularea, la întâmplare, a conceptelor. Lipsa de rigoare conceptuală poate induce confuzie în mintea cititorului cu un discernământ neîndeajuns familiarizat cu subtilităţile gândirii logice. Consecinţa e cu atât mai dăunătoare dacă cel în cauză se află în plin proces de formare intelectuală, elevul sau studentul.
într-o carte scrisă în sprijinul elevilor de liceu (Mariana Badea, Literatura română - proza, poezia, dramaturgia - pentru elevii de liceu, ediţie revăzută şi adăugită, Editura Badea § Profesional Consulting, Bucureşti, 2003), citim: "Tabloul al doilea şal poemului Luceafărulţ este o idilă pastorală... (p. 287, subl. aut.). Lăsăm la o parte faptul că sintagma idilă pastorală este - dacă nu suntem îngăduitori - pleonastică, idila fiind definită ca poezie pastorală care cultivă, de regulă, şi elemente erotice, motiv pentru care specia a ajuns să însemne, prin extensie, orice împrejurare care evocă sentimente din sfera erosului. Problema aici în discuţie e însă de două ori "complicată": "idila" din tabloul cu pricina nu conţine nici urmă de element pastoral, de vreme ce e vorba de o galanterie în tonalitate minoră, am zice salonardă, de nu s-ar petrece, precum se ştie, "într-un ungher degrabă". Abia în cel de al patrulea tablou, când cei doi părăsesc cadrul îngust al palatului pentru "şirul lung de mândri tei", idila dobândeşte, în fine, şi componenta pastorală.
în Tichia de mărgăritar, din nr. 24 (22 iunie 2007) al României literare, reproşând d-lui Gruia Novac supralicitarea valorică a unor volume de versuri şi proză, precum şi, în consecinţă, inadecvarea sti­lis­ti­că la obiect, d-l Alex Ştefănescu citează: "...Guvernatorul giruietelor de ceară i se înfăţişează şlui Gruia Novacţ ca o sinteză de Ťliteratură, teorie literară, sociologie, filosofie punctuală şi exemplară, lingvistică generală, dialectologie, semantică, gramatică, teologie, morală, psihologie, psihanaliză, sexologie, comic şi satiră, politică, germanistică, turismť etc. etc."
Din aglomerarea aiuritoare a domeniilor cunoaşterii, am reţinut copularea conceptelor "comic şi satiră" într-o sintagmă care ar putea fi cel puţin redundantă dacă cele două noţiuni nu s-ar afla într-o relaţie specială a cărei nuanţare e, de fiecare dată, obligatorie. Faptul mi-a reţinut atenţia pentru că nu era pentru prima dată când îl întâlneam. Câteva luni mai devreme citisem într-o carte, tot despre comic (Mirela Ardelean + 34 de coautori, Ghid de pregătire pentru bacalaureat. Limba şi literatura română, Editura Sigma, Bucureşti, 2007), următoarele: "...O scrisoare pierdută ilustrează cu virtuozitate toate trăsăturile definitorii ale comediei: conflicte derizorii..., orientarea observaţiei psihologice spre generalitate şi tipologie..., asocierea comicului cu umorul şi satira, cu ironia, sarcasmul sau grotescul..." (p. 368).
Cu cine să se "asocieze" comicul dacă nu cu umorul şi satira, ironia etc.? Dar e corect a spune "se asociază"? Sau comicul, pe de o parte, şi celelalte, pe de altă parte, se află într-o relaţie care se cere, cum spuneam mai sus, nuanţată?
Comicul este - se ştie - categoria estetică bazată pe sesizarea contradicţiei dintre aparenţă şi esenţă, valoare şi nonvaloare, scop şi mijloace etc. între celelalte categorii estetice (tragicul, graţiosul, sublimul etc.) comicul pare a fi cea mai complexă, de vreme ce a dat esteticienilor prilejul de a sublinia mereu natura proteică a manifestărilor acesteia. Interesantă este, în primul rând, relaţia comicului cu râsul ca reacţie psihologică în genere, pentru că această reacţie este amplificată sau, după caz, diminuată de prezenţa comicului. "Dacă râsul este întotdeauna o satisfacţie - zice Tudor Vianu -, râsul pe care ni-l produc înfăţişările artei comice este o satisfacţie îndoită, prin confirmarea pe care ne-o dă geniul lucid al artiştilor. S-a spus că emoţia comică are un caracter social, deoarece nu ne înveselim decât în societate şi nu ne putem sustrage contagiunii comice care a cuprins o adunare." (Estetica, 1968, p. 369).
Noţiunile care se grupează în jurul conceptului prin care identificăm categoria estetică a comicului sunt cele pe care le-am văzut deja: umorul, satira, ironia, ridicolul, sarcasmul, gluma, zeflemeaua etc. Dar între ele nu există o relaţie de echivalenţă, aşa cum fiecare dintre ele nu este echivalentă cu ceea ce numim îndeobşte comic. O primă disociere au făcut-o esteticienii între comic şi umor. "Comicul ţine de obiect - precizează Nicolai Hartman -, este calitatea acestuia ş...ţ umorul, în schimb, ţine de cel care contemplă sau de cel care creează (de poet, de actor). Căci el se referă la modul cum omul vede comicul, cum îl prinde, cum ştie să-l redea sau să-l pună poetic în valoare." (Estetica, 1974, pp. 459-460). Sau: "Comicul în sens strict estetic nu se realizează ş...ţ fără umorul subiectului. El are nevoie, ca orice obiect estetic, de contribuţia reciprocă a subiectului ş...ţ fără comic al obiectului nu există umor în sesizare (sau chiar în reprezentare); dar şi fără umor în sesizare nu există comic al obiectului" (Op. cit., pp. 461-462). Umorul este, aşadar, un mod de valorificare subiectivă a comicului. Dar nu singurul, pentru că tot cu statut de variante de valorificare graduală a comicului sunt văzute, de către Nicolae Hartman, şi amuzamentul, gluma, ironia, sarcasmul etc. Am putea, de aceea, conveni - măcar ca ipoteză de lucru pentru înţelegerea fenomenului - că prin comic desemnăm invarianta, în timp ce umorul, satira, ironia, sarcasmul şi toate celelalte reprezintă variantele.
Am afirmat însă că variantele valorifică gradual invarianta. Stabilind o opoziţie tranşantă între ironie şi sarcasm, pe de o parte, şi umor, pe de alta, Nicolai Hartman se întâlneşte cu Tudor Vianu, când afirmă: despre umor că "păstrează întotdeauna - chiar ca umor Ťamarť - încă ceva binevoitor." Or, dacă umorul presupune o atitudine tolerantă faţă de obiectul comic, înseamnă că între formele de valorificare ale comicului există una (sau mai multe) care implică o atitudine contrară. Se impune, aşadar, să disociem între umor şi satiră pe criteriul atitudinii binevoitoare, recuperatoare a obiectului comic, sau, dimpotrivă, necruţătoare. Consecinţa firească a disocierii de mai sus este gruparea celorlalte forme ale comicului în jurul celor două atitudini, astfel că gluma, zeflemeaua, amuzamentul, persiflarea, buful - formele, aşa-zicând, blânde ale comicului - pot fi socotite auxilii ale umorului, iar ironia, sarcasmul, grotescul, sardonicul, ale satirei.
în deplină corespondenţă simetrică se află, cu aceste variante, forme, procedee ale comicului, reacţia la ele: râsul şi calitatea lui. într-un fel râdem, dobândind acea dublă satisfacţie despre care vorbea Tudor Vianu, când e vorba de umor, altfel când avem a face cu satira. Iar dacă urcăm pe scara varietăţilor satirice, de la ironie şi ridicol la sarcasm şi grotesc, ne vom modifica negreşit calitatea râsului până a nu mai râde deloc, pentru că, ajunşi la comicul grotesc, ne aflăm la hotarul dintre comic şi tragic.
Raportând acum aceste disocieri, nuanţări, sistematizări la literatura canonică reprezentativă pentru categoria estetică despre care a fost vorba mai sus, ne va fi uşor să identificăm în opera jovialului Creangă un comic umoristic, iar în aceea a lui Caragiale un comic satiric. Asta fără să însemne câtuşi de puţin că în opera fiecăruia dintre ei n-ar exista manifestări ale comicului din cealaltă categorie. Oare atitudinea comică a lui Caragiale faţă de Cetăţeanul turmentat, de pildă, este una satirică? în niciun caz. Dar Caragiale însuşi spusese, pe de altă parte, că "nimic nu arde mai rău pe ticăloşi decât râsul." Plasându-şi personajele - pe cele mai multe dintre ele! - în categoria ticăloşilor, autorul lor va avea, evident, faţă de acestea, prin comic, o atitudine necruţătoare.
Apropiindu-mă de încheierea acestor rânduri, nu m-aş mira deloc de împrejurarea ca oarecine să-şi pună sau să-mi pună întrebarea dacă ori de câte ori va vorbi, într-un context oarecare, despre comic, ar fi nevoie să desfăşoare această, altfel, fastidioasă dizertaţie. Bineînţeles, nu. Sintagmele de la care am pornit pot fi lesne puse în acord, doar printr-un dram de atenţie, cu logica internă a categoriei estetice a comicului. în loc să spun "comic şi satiră", voi spune la fel de "economic", de concis: "comic în ipostază satirică". în loc să formulez "asocierea comicului cu...", voi putea scrie: folosirea mai multor ipostaze ale comicului: umoristic, satiric, sarcastic, grotesc etc. De altfel, referindu-se la tratarea comică a spiritului cavaleresc, Hegel scria: "Tot astfel întreaga operă şDon Quijoteţ este, pe de o parte, o persiflare a cavalerismului romantic, de la un capăt la celălalt o ironie veritabilă, în timp ce la Ariosto spiritul de aventură rămâne oarecum o glumă frivolă..." (subl. mea, A. Gh. O., Prelegeri de estetică, vol. I, 1966, p. 601).

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara