Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Foc şi sânge cretan de Elisabeta Lăsconi

„Cretanul“ privilegiat

Nikos Kazantzakis a pătruns de multe decenii în conştiinţa cititorilor români prin neuitatul Alexis Zorba, prin prietenia cu Panait Istrati, prin traducerea cărţilor la puţini ani de la apariţie, chiar dacă unele titluri din versiunea franceză. De ani buni, Denisa Comănescu l-a readus însă în primplan, publicând la Editura Humanitas fiction traduceri noi ale romanelor care l-au consacrat, nu din limba franceză, ci din neogreacă, de o frumuseţe şi eleganţă a limbii române cum puţine s-au văzut în ultimele decenii. Într-un fel, Nikos Kazantzakis este răsfăţat de un sfânt protector al traducătorilor, puţini scriitori au avut parte de asemenea talent şi devotament al tălmăcirii, de o asemenea consecvenţă de editor.
Zorba Grecul a fost retradus din neogreacă de Elena Lazăr (care a dedicat culturii neoelene şi schimburilor culturale româno-elene proiecte ample în cadrul Editurii Omonia,), autobiografia atât de originală Raport către El Greco a fost retradusă de Alexandra Medrea- Danciu, care, din pasiune pentru neobişnuitul cretan i-a învăţat limba, pentru a-l traduce din original, după ce îl tradusese mai întâi din franceză.
Celelalte cărţi au splendide veşminte româneşti datorate profesorului Ion Diaconescu, fie că sunt romane retraduse ca Hristos răstignit din nou şi Căpitanul Mihalis, fie titluri prima oară apărute la noi: Ultima ispită şi Jurnal de călătorie – Italia, Egipt, Sinai, Ierusalim, Cipru, Moreea (apărut la Editura Humanitas, în colecţia „Memorii / Jurnale”). Cele două edituri din Grupul Humanitas au în pregătire încă trei titluri – încă un jurnal de călătorie şi două romane, nedivulgate încă pentru a păstra surprizele intacte pentru cititori.
Opera lui Nikos Kazantzakis dezvăluie un autor total, acaparând genurile: 12 romane, poemul gigantic Odiseea (33.000 de versuri), memorialistică (autobiografie şi jurnale de călătorie) şi eseistica reflectând preocuparea pentru filosofia lui Friedrich Nietzsche şi Henri Bergon, dramaturgia reînviind figuri mitice (Hercule, Prometeu, Ulise) şi personalităţi istorice (Iulian Apostatul, Constantin Paleologul). Nu lipsesc traducerile din greaca veche (Platon, Iliada şi Odiseea), din filosofie (Fr. Nietsche şi Henri Bergson), capodopere ale literaturii universale (Divina Comedie de Dante, Faust de Goethe, Principele de Machiavelli).


Mânia ce-aprinse războiul...

Acţiunea romanului Căpitanul Mihalis are tonalitate epopeică: o vendetă între două neamuri duce la războiul între turci şi cretani, începând cu pâlpâiri de ură şi rivalitate, pe care le transformă în flăcări înalte şi Nourísbei cel invidiat pentru cal şi cadână, şi cei doi căpitani maturi – Mihalis şi Polyghinis, urmaţi de căpitanii cei bătrâni şi fiii şi nepoţii bătrânului Síphakas. În 1889, tensiunea creşte până izbucneşte: vărsare de sânge, prigonirea creştinilor şi răzbunări crunte asupra turcilor. Aşezareafortă reaţă Megalo-Kastro este locul de unde porneşte răscoala cretană, sub semnul chemării „Libertate sau Moarte”, regăsită şi în steagul căpitanului Mihalis – roşu şi negru.
Războiul aminteşte de Iliada prin numeroase episoade şi personaje. Şi aici o femeie aprinde scânteia iubirii şi praful de puşcă. Frumoasa cercheză, cadâna lui Nourís-bei, îi aţâţă pe cei doi căpitani, Mihalis şi Polyghinis, care nu şi-o mai pot scoate din minte. După moartea lui Nourís-bei, victorios în lupta cu Manoúsakas, dar refuzând să mai trăiască odată ce şi-a pierdut bărbăţia, cadâna devine iubita lui Polyghinis şi se pregăteşte de botez ca să se creştineze, cu numele Elena. Iar căpitan Mihalis o ucide, ca să reteze ruşinoasa pasiune, care îi abate de la datoria lor faţă de Creta.
Aluziile şi trimiterile se strecoară peste tot: provocări şi insulte determină mânia războinică, apar apelative explicite, cum este cea a profesorului occidental care i se adresează lui Mihalis cu formula – „Căpitan Ahile”, caii îi însoţesc în moarte pe stăpânii învinşi, aşa cum se întâmplă cu frumosul armăsar al lui Nourís-bei, rapsozii transformă în legendă isprăvile eroice. Nu apar zeii, dar sfinţii le vin în ajutor creştinilor în momente critice, aşa cum se întâmplă cu Sfântul Mina, al cărui galop salvează de asediu casa căpitanului Mihalis.
Există în roman două feluri de a fi nemuritor. Este nemurirea pe care o dă moartea în luptă, aşa cum se întâmplă cu Mihalis şi nepotul său Kosmás, ultimii răzvrătiţi ucişi de turci. Şi există altă cale de a atinge nemurirea, a patriarhului Síphakas, ajuns la suta de ani, cu mulţi fii şi nepoţi, atât de ager încă încât ştie şi înţelege drama fiului său şi-i acceptă faptele, cumpătat şi înţelept, acceptând schimbările oamenilor, aşa cum se întâmplă şi cu alt fiu, Títyros, devenit din învăţătorul cel fricos un bărbat adevărat, cu nepotul său Kosmás, aducătorul de veşti, ce pecetluiesc soarta insulei. Síphakas se transformă înainte de moarte într-o zeitate, toate actele sale se preschimbă în ceremonii şi ritualuri, el este marele personaj al cărţii.


Sângele ce leagă destine

Căpitanul Mihalis este un roman al sângelui clocotitor. Sângele dă coeziune unei familii rămuroase, cum este cea a patriarhului Síphakas, şi ordonează relaţiile dintre membrii ei, şi tot sângele provoacă mari pasiuni şi duşmănii pe viaţă şi pe moarte. Sângele vărsat cere să fie răzbunat prin altă vărsare de sânge – aşa cum se întâmplă cu Nourís-bei şi Manoúsakas, care trec de la o generaţie la alta uri şi jigniri vechi. Şi tot sângele aţâţă patimile pentru frumoasa cercheză Eminé, îi transformă în rivali pe căpitanul Mihalis şi pe căpitanul Polyxinghis. Apar în roman şi atracţiile interzise ale celor de acelaşi sânge. Îndată ce fetele devin pubere, nu se mai arată ochilor paterni, trăiesc în partea casei ce aparţine femeilor. Aşa se întâmplă şi cu Rinió, însă asta nu o împiedică să-şi admire tatăl, pe căpitan Mihalis, pentru sălbăticia, tăcerea şi mândria lui şi să cugete:
„Dacă aş fi bărbat, aşa aş fi. Dacă- mi iau bărbat, aşa îl vreau.”. Taţii sunt şi păzitori cruzi ai sângelui, aşa cum se întâmplă cu tatăl lui Kosmás, şi el din seminţia bătrânului Síphakas, ale cărei pedepse date fiicei o cufundă în nebunie. Deşi s-a stins, umbra lui pare să o terorizeze pe soţia fiului său, Noemi, pentru că este de alt sânge, provocându-i pierderea sarcinii.
Relaţiile dintre frate şi soră, când rămân singuri în familie, se apropie de incest. Se explică într-un fel cuplul frate-soră devenit soţ şi soţie din eposul lui Jeffrey Eugenides, Middlesex, căci şi ei provin din lumea grecească. Dar înaintea autorului american, Kazantzakis a surprins prin două exemple puterea atracţiei între frate şi soră. Kira Hrysánthi îşi adoră fratele, pe căpitanul Polyxinghis, de aceea şi simte cum îl ademeneşte cadâna din casa verde, suferă şi se crede abandonată. Ea însăşi recunoaşte: „Eh, dacă n-aş fi sora lui... ce copii aş face cu el!”.
Uneori, atracţia se încheie cu crimă şi moarte. Nepoata aceluiaşi căpitan, Vanghelió, deşi se mărită la insistenţele unchiului ei cu învăţătorul Títyros, ştie că n-ar putea iubi decât bărbat care să fie aidoma fratelui ei, Diamandís cel fercheş, tras printr-un inel, cu piept ca un meterez. Cum sfinţii invocaţi nu i-l trimit, are o singură alegere: ”... să îmbătrânească împreună cu fratele ei, să nu se însoare nici el, căci o femeie le-ar strica toată tandreţea, să moară şi să-i îngroape împreună, iar pe mormântul lor să sădească doi chiparoşi, unul bărbat, lumânare, şi unul femeie, cu ramuri înflorite, iar rădăcinile lor să se unească sub pământ.”
Relaţiile dintre fii şi taţi au complexitatea cea mai mare. Sunt taţii tiranici, terorizându-şi fiii chiar şi după moarte, cum se întâmplă cu Kosmás, care şi-a căutat rostul departe de casa părintească şi de insula natală. Sunt taţii eroi, transformaţi de fii în idoli, aşa cum se întâmplă cu fiul lui Manoúsakas sau chiar cu fiul lui Mihalis, Trasáki, martor la felul în care căpitanul salvează de furia turcilor pe un biet nevinovat, tovarăş al tatălui, sau la planurile făcute pentru moartea întregii familii, dacă turcii ar trece de poartă şi de zidurile casei care le asigurau apărarea.


Insula ce aruncă blesteme...

Căpitanul Mihalis dovedeşte de ce faimoasa „privire cretană” şi chiar cuvântul „cretan” se asociază cu răzvrătirea: deşi grecii au căzut ultimii dintre toţi creştinii sud-estului european sub stăpânire turcească, scânteia revoltei izbucnea iar şi iar din Creta. Paşa din Megalo Kastro se şi întreabă: „Pământ e ăsta pe care calc sau praf de puşcă?”. Căpitanii şi locuitorii insulei aşteaptă ajutor de la Mamă, adică de la Grecia, dar ea însăşi este încătuşată de politica marilor puteri.
Cei înţelepţi însă ştiu prea bine că marile puteri se înţeleg cu sultanul şi sacrifică insula, iar în faţa abandonului cretanii au două feluri de reacţii: căpitanii îşi iau tovarăşii credincioşi, se retrag în munţi de unde pornesc lupta, iar din moment ce libertatea rămâne de neatins, aleg moartea, cărturarii precum Idomeneu sau vârstnicii trecuţi de suta de ani precum bătrânul Síphakas aleg blestemele.
Síphakas face un rug din hainele moderne la care învăţătorul Títyros renunţă, iar odată ce focul le mistuie recurge la un ritual cutremurător, cu funcţie magică, atât prin gesturi (ia un pumn de cenuşă, iese în mijlocul drumului şi o împrăştie în aer), cât şi imprecaţie: „Apuseni, făcu el, şi glasul său era plin de durere şi de mânie, la fel să vadă într-o zi ochii copiilor mei şi-ai copiilor copiilor mei arzând şi împrăştiindu-se în văzduh casele voastre şi fabricile voastre şi palatele regilor voştri! Cum ne-aţi ars, apusenilor, aşa să ardeţi şi voi!”
Nikos Kazantzakis a scris târziu romanul Căpitanul Mihalis, mărturisind că are ca prototip pe tatăl său, semn că marea proză se hrăneşte, ca fervoare şi intensitate a patimilor, din substanţa autobiografică şi că absoarbe spiritul unui spaţiu, cel cretan, ca şi tradiţia homerică. Poate de aceea este şi roman total: epos războinic şi poveste de dragoste, istoria unui neam şi demonstraţie politică actuală, discretă incursiune de tip psihanalitic şi naraţiune saturată de mituri.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara