Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Fântâna barthesiană (2) - Vorbire privată şi vorbire publică de Alexandru Matei

Există astăzi operele complete ale lui Roland Barthes, editate şi prefaţate de Eric Marty, unul dintre apropiaţii lui Barthes în anii 1970 (ultima versiune este cea în cinci volume, apărută la Seuil în 2002).
De altfel, Eric Marty, profesor la Paris VII este autorul unor cărţi despre Barthes, dintre care cea mai importantă, Eric Marty, Roland Barthes, le métier d’écrire, Seuil, 2006, cuprinde atît studiile apărute deja în Operele complete, cît şi o consistentă parte (auto)biografică. Aşa după cum recunoaşte chiar editorul, aceste Opere ale lui Barthes nu sunt tocmai complete. Există o seamă de texte neinserate şi cîteva inedite. Poate cele mai importante dintre acestea din urmă – mai ales din perspectiva, la modă astăzi în Paris, unui Roland Barthes scriitor – ar fi corespondenţa dintre acesta şi Robert David. Robert David e un no name, prieten pe care îl cunoaşte în anii ’40, în sanatoriu (pentru cine se întreabă de ce Barthes debutează la aproape 40 de ani, acesta este răspunsul: mulţi ani petrecuţi în sanatoriu, ca tuberculos, cu subfebrilitate permanentă). „Prieten” nu înseamnă numaidecît amic, şi cei care cercetează tema prieteniei în scrierile barthesiene trebuie să ştie că Barthes numeşte prieten un iubit. Dar trebuie să mă opresc aici din a numi lucruri pe care, neîncercîndu-le vreodată, aş părea impostor să le numesc. Oricum, Robert David e un tînăr licenţiat în drept şi, în ultima jumătate a anilor 1940, adresantul tăcut al unei corespondenţe febrile, al multor declaraţii de iubire, dar şi al unor mărturii intelectuale şi morale la care cititorul nu are încă acces. Publicarea lor rămîne încă interzisă de moştenitorul operei lui Barthes, fratele său vitreg Michel Salzedo. Sper însă ca, în curînd, filobarthesienii români să aibă parte de o surpriză plăcută.
Un teoretician se poate justifica prin validitatea argumentelor. Dar la întrebarea „de ce teorie” nu se poate răspunde prin teorie. Acest portret dindărăt, de dincoace, aş vrea să-l scot la suprafaţă vorbind despre Barthes. Poate de aceea şi titlul: „fîntîna barthesiană”. Sigur, e greu să ştergi cu buretele tot ceea ce Barthes echivalează cu teoria literară dură, cu raţiocinarea aparent abstractă, cu reflecţia masochistă. Cred că, dincolo de scriitură, acest stil barthesian şi, mai larg, francez nu mai are astăzi mulţi sorţi de trecere în canonul world literature. David Damrosch, recent invitat la Literele bucureştene pentru a fi distins cu titlul de Doctor Honoris Causa, vorbeşte, în cartea care l-a consacrat (What is world literature?, Princeton, 2003), despre Barthes din unghi strict etnologic, ca despre criticul ataşat de o tradiţie culturală omogenă, cea franceză. Constatarea devine reproş în cazul altor cărţi scrise în engleză despre Roland Barthes. Cititorul mondializat trebuie să convină cîteva lucuri: faptul că acest „stil” a fost asimilat şi prelucrat de o parte însemnată a criticii literare anglo-saxone (faţă de care o altă parte s-a situat polemic), apoi faptul că reflecţia asupra limbajului ca expresie care deturnează esenţa presupusă a lucrurilor nu ţine de teritoriul francez. Lumea occidentală a trecut şi n-a ieşit nici astăzi dintr-o contemplaţie critică pe care o putem foarte bine deplînge în numele unui vitalism adamic sau al unui ideal de transparenţă a mesajului, dar care nu-i mai puţin realitate. Şi nu doar realitate, ci valoare. Poate că pe Barthes nu îl interesa literatura la modul detaşat, al criticului care foloseşte cărţi pentru a-şi scrie cărţile. Poate că scrierile lui Barthes sînt mai mult. Faptul că el debutează în volum în 1953, adică simultan cu mişcări de deconstrucţie artistică, mişcări care succed avangardelor şi preced postmodernismul, nu poate fi neglijat. În acest context, deci, Barthes face o reflecţie cardinală, cred eu, pentru oricine se apucă să emită ceva public. Voi parafraza din corespondenţa cu Robert David, pentru că nu am încă permisiunea să citez. Există, scrie Barthes într-o cheie pe care nu trebuie să ne sfiim s-o numim religioasă, două regimuri ale vorbirii. Există vorbirea privată care conjură liniştea, ca ideal şi ca instrument de seducţie. Dar odată actul seductiv îndeplinit, această vorbire nu mai are nevoie de cuvinte. Aceasta este, scrie Barthes, dialectica vorbirii private. Vorbim ca să ne putem desfăta în linişte după ce am reuşit să chemăm şi să instalăm, în relaţie cu celălalt, iubirea. Şi există o vorbire publică, aceea care pălăvrăgeşte despre discursurile celorlalţi ca şi cum s-ar achita de o datorie. Această din urmă vorbire este reuşită dacă nu-şi uită condiţia morală de a fi un efect al datoriei şi nu unul al dorinţei narcisice.
Nu mă grăbesc să iau piatra din mîna lui Barthes pentru a lovi cu ea pe el sau pe alţii. Despre narcisismul vorbirii publice ar fi bine să tac. Adaug doar că această reflecţie, Barthes o face înainte de a fi publicat vreo carte, după doar cîteva texte de analiză apărute în publicaţii efemere. Retrospectiv, da, nu-i greu să recunoşti narcisism în critica lui Barthes, de pildă în Mitologii, sau apoi în Despre Racine. Dar nu e numai atît. Speculaţia barthesiană nu e totuşi niciodată gratuită, e susţinută mereu de o credinţă şi apare deci ca expresia unei profesiuni de credinţă.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara