Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Fântâna barthesiană de Alexandru Matei

Franţa umanistă de astăzi se trezeşte disde- dimineaţă într-un loft, înconjurată de gadgeturi şi răspunzând la telefon unei voci care îi vorbeşte în engleză.
Îşi face jobul de cadru superior în prag de pensionare. Pe seară, îşi scrie memoriile. Memorii despre un timp recent, sau memorii despre orice timp anterior la care recentul s-a adăpat: gaullismul la Stat, noul roman la Port-Royal, literatura pitorească la folclor, cartierul latin la dedalul parizian medieval; şi, mai ales, deconstrucţia la Revoluţie.
Pe măsură ce prestigiile mărcii se veştejesc, etichetele, altădată făcute şi lipite la repezeală din urgenţa de a pune în practică o maşinărie discursivă demult proiectată, se blurează, se scorojesc. Privirile se îndreaptă către dreptunghiul galben de dedesubt. Soldaţii teoriei au murit; au apărut în loc mercenarii hiperspecializaţi sau moştenitori înscrişi la cursuri de management, dar mai ales o armată nouă, de cronicari ai teoreticienilor, istoricii culturali ai Franţei contemporane. De la Antoine Compagnon la François Dosse, Michel Winock, François Cusset, Roger Chartier, Pierre Bourretz, Marc Augé, noii umanişti francezi au început travaliul de analiză pe ceea ce la biblioteca naţională se numeşte inscriptions occidentales – recente –: noul tezaur modern e pregătit de vizită.
Revenirea la faimoşii ani 1960 nu e însă doar o dovadă de lapsus de producţie metaculturală. În Franţa, viteza derulării discursurilor critice le-a transformat prea uşor în poncife, iar ele au trecut astfel în alte spaţii culturale, printre care cel românesc. Barthes, da, Barthes nu e doar structuralistul ultragiant care l-a făcut pe Balzac să-şi strepezească fonologic dinţii în mormânt: SZ. Dar dacă Lacan e încă un necunoscut (în ciuda unor eforturi post-zizekiene ale lui Alex. Cistelecan), dacă Derrida şi Foucault au fost preluaţi de umanioarele din America şi ajung mai uşor la noi, fie prin feminism, fie prin arta contemporană, fie prin minoritarismele care se vor tot dezvolta de-acum, dacă Altthusser e prea legat de Marx şi nu va fi recitit decât odată cu el, cândva, Barthes merită regândit acum. Fie şi pentru că dintre toţi e cel mai literar, marginal, scriitor-teoretician (eseist, acum că Marielle Macé a reabilitat această noţiunea bizară în Franţa), marxist eretic şi conservator auster – antimodern, pe scurt.
Tradus în româneşte doar cu un eseu preluat în România drept comentariu literar – Despre Racine, în 1969, la doar trei ani după apariţia în Franţa – Barthes era să aştepte eliberarea pentru a fi cunoscut altfel publicului român. În 1987, însă, după nenumărate amânări, Adriana Babeţi şi Delia Şepeţean reuşesc să scoată o antologie Barthes (Romanul scriiturii, Univers, 1987) din care lipsesc texte şi fragmente de texte care aveau legătură explicit cu ideologicul şi politicul. (De remarcat: în Bulgaria o astfel de antologie n-a putut apărea înainte de 1990 tocmai pentru că traducătorul, un anume Stoyan Atanassov, a refuzat compromisul; rămâne de discutat dacă e mai bine deloc sau mai puţin...). După 1990, traduceri au mai apărut, dar trebuie spus că nici una nu a făcut eveniment; că Barthes nu a intrat niciodată într-adevăr în imaginarul literar al cititorilor profesionişti din România. Camera luminoasă, Mitologiile, Plăcerea textului, Fragmente dintr-un discurs îndrăgostit, Gradul zero al scriiturii (ultimele trei în mai mică măsură), rămân textele lui cele mai cunoscute publicului românesc.
Dacă îl aleg însă pentru o radiografie pe sărite este pentru că Barthes nu e proful acru care ne spune cum să despicăm un text literar, nici de ce iubim cărţile şi lectura. Ceea ce are el să ne spună nu e foarte diferit de ceea ce voiau să ne spună ceilalţi „maeştri” filozofi francezi, însă felul în care alege să o facă face parte din acest „ce”: o interminabilă deşi sincopată mitologie, la care toţi intelectualii noştri publici ar trebui, citindu-le, să-şi verifice limba ca la un banc de încercare; un ITP.

Barthes, moralist

În 2011, Barthes are nevoie de reabilitare. Degeaba vorbeşte Delia Şepeţean-Vasiliu ca despre un epicurian al literaturii, probele o contrazic. Aparent. Dar cine are chef să treacă dincolo de aparenţe, să înţeleagă o sintaxă baletată şi să-l tîrască pe demonul analogiei afară din labirintica-i peşteră?
Cum poţi reabilita un teoretician? Extrăgînd, de pildă, un citat insignifiant odată, la modă astăzi (mai ales ultima frază). „«Demistificarea», ca să folosim încă un termen care începe să se uzeze, nu este o operaţie olimpiană. Vreau să spun că nu mă pot preta la credinţa tradiţională care postulează un divorţ natural între obiectivitatea savantului şi subiectivitatea scriitorului, ca şi cum unul ar fi dotat cu o «libertate», iar celălalt cu o «vocaţie», numai bune amândouă să escamoteze sau să sublimeze limitele reale ale situaţiei lor: cât despre mine, îmi asum (reclam, je réclame) să trăiesc din plin contradicţ ia timpului meu, care poate face dintr-un sarcasm condiţia adevă rului.” Acest citat din finalul „Introducerii” la Mitologii, din 1957, a fost reluat în câteva dintre monografiile despre Barthes. Anette Lavers îl aşază ca motto la lucrarea ei Roland Barthes. Structuralism and after, Methuen and Co., London, 1982.
Să faci dintr-un sarcasm condiţia adevărului. Să renunţi adică la exigenţa epocii, de a plasa adevărul în zona ştiinţei, aşa cum făceau toate discursurile ştiinţelor umane după modelul celor exacte. Şi aşa cum se întîmpla în ţările socialiste, unde discursul politic nu lăsa nimic omenesc între ştiinţă şi adevăr: omul nou era, de fapt, omul, conform ideii ştiinţifice a omului (fiinţa aceea morală, conştientă, bună, entuziastă pe care Rousseau crezuse cîndva c-o întruchipează). Adevărul, spune Barthes, nu e doar rezultatul unei fatale dar artificiale contradicţii (de care dă seama realismul socialist de pildă), ci un fenomen a cărui condiţie de apariţie este o grimasă. Sarcasm înseamnă în greaca veche „a-ţi deschide gura pentru a-ţi arăta dinţii”. Yahoo are de altfel un emoticon pentru sarcasm, pentru că sarcasmul e în primul rînd o figură corporală, de dinaintea limbajului.
Acest citat apare grăitor astăzi, în epoca post-teoriei. Cine dădea doi bani pe el în timpurile teoriei critice, cînd teoreticianul demitiza cu aplomb, cînd politicianul lichida mentalităţi şi suflete retrograde, fără ca unul sau altul să-şi pună întrebări asupra limitelor propriului demers? Barthes este teoretician atunci când clasează, şi el clasează permanent, şi scriitor atunci când îşi glosează subiectiv clasamentele. Aşadar, acum nu semiologia societăţii de consum pasionează cititorul, ci rătăcirile eului în propriul discurs teoretic; momentele în care autorul (chiar înainte să „moară”, în epocă) revine la propria fiinţă de carne pe care o credea anunlată de spiritul teoretic. Barthes nu poate fi teoretician decît cu preţul autodenunţului. El clasează tocmai după criteriul posibilităţii de a-şi subiectiviza compartimentările. În citatul de mai sus, ca şi în Gradul zero al scriiturii care precedă Mitologiile, distincţiile lui Barthes apar încărcate de un patos aparte pentru că domeniul în care ele sunt operate este cel moral.
Moral într-un sens antic: ca disciplină de sine, ca etică individuală, şi nicidecum în sensul unei morale colective şi progresiste. Da, Barthes era marxist atunci, dar felul său de a fi marxist era original, şi poate ar merita să zăbovim aici. Marxismul lui Barthes se mărgineşte să observe materialitatea şi fetişismul limbajului public, să denunţe „idealităţi” – poncife lansate cu rolul de a aliena masele. Atît, însă. Nimic progresist nu-l însufleţeşte pe autorul care, de tînăr, face elogiul clasicismului. Dacă Barthes s-a situat în anii 1950 la stânga, din motive care ţin în mod evident de antiburghezismul generalizat în Franţa intelectuală, stânga lui a fost însă una nietzscheană: Barthes a fost chiar de atunci un clasicist convins. Plaisir aux classiques (text din 1944, an pe care tînărul Barthes îl petrece încă în sanatoriu) e un text încântător, care n-are nimic burghez, dar nici marxist. Aici el scrie: „Nu cred că spiritele cu adevărat vii se pot dispensa de cunoaşterea trecutului.”
Cum putem realibita astăzi un teoretician? Arătînd că, mai degrabă decît teoretician, a fost un moralist. Acesta este pariul noului barthesianism din zilele noastre. Voi reveni asupra lui.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara