Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

interviurile României literare:
Florin Manolescu: „Mă consider un om aproape împlinit“ de Iulian Boldea

Iulian Boldea: Stimate domnule Florin Manolescu, aţi studiat filologie română şi germană la Universitatea din Bucureşti, după care, din 1968 aţi fost asistent, lector şi conferenţiar la această universitate, devenind profesor la Universitatea din Bochum. Cum vedeţi parcursul formaţiei dvs. universitare?

Florin Manolescu: Despre o carieră la Universitatea din Bucureşti (mai precis, la Litere) nu poate fi vorba. Am fost angajat acolo ca asistent în 1968, în perioada aşa-zisei liberalizări, care însă a luat sfîrşit destul de repede, aşa încît asistent am rămas pînă în 1990. Chiar dacă din 1986, cu derogare, am predat la Facultatea de Limbi străine cursuri generale (despre Clasici) şi la Facultatea de Filologie română, cursuri speciale (Caragiale, teoria textului, estetica receptării, literatura trivială, care însă în Programa de studii n-avea voie să se numească aşa). Conferenţiar am fost numit abia în 1990, şi tot prin derogare, adică sărind peste treapta postului de lector. În schimb, ca student am avut norocul unor profesori buni (i-am mai apucat, chiar dacă nu atît cît aş fi vrut, pe Călinescu şi pe Tudor Vianu) şi nu mai puţin, am avut norocul să pot studia exact în cei cîţiva ani în care cîteva dintre uşile rămase după 1947 ermetic încuiate, au fost măcar întredeschise. Să ne amintim că la sfîrşitul anilor ’50, cei din aşa-numitul „lot Noica“ au fost condamnaţi la ani grei de închisoare pentru că i-au citit pe sub mînă pe Eliade şi pe Cioran. Sau că într-o carte a lui Radu Cosaşu, un tînăr îngroapă pe furiş, şi cam tot pe vremea aceea, un roman semnat de Mircea Eliade, într-o pădure de lîngă Buşteni. Aşa se explică de ce, îndrumat de profesorul Dumitru Micu, mi-am putut alege în 1967, ca temă a lucrării mele de licenţă („de Stat“ i se spunea pe atunci) tocmai literatura lui Mircea Eliade. Cîteva dintre romanele lui, Maitreyi şi Huliganii de exemplu, îmi fuseseră făcute cadou cu cîţiva ani în urmă de bunicul meu.
Mai departe, din primăvara lui 1993, pînă în vara anului 2008, am predat în Germania, la Universitatea Ruhr din Bochum, unde fusesem invitat de unul dintre cei mai mari romanişti europeni de veche şi solidă şcoală, profesorul Karl Maurer. Alt om providenţial pentru mine. „Cariera“ acolo mi-am încheiat-o, şi vă rog să reţineţi, am fost invitat, nu trimis în Germania de către Ministerul Educaţiei şi Învăţămîntului, cum greşit apare în Dicţionarul general al literaturii române. Şi am ajuns acolo destul de greu, dar pînă la urmă am ajuns. Mai întîi, Decanatul de la Litere i-a cerut profesorului Maurer să accepte alţi doi lectori, care să predea la Bochum cu rîndul. Însă dl Maurer pusese ochii pe mine. Apoi, un prim dosar cu hîrtii personale şi cu formularele de angajare, pe care l-am trimis la Bochum în 1992, prin poştă, n-a mai ajuns la destinaţie, aşa încît după cîteva luni a trebuit să confecţionez un al doilea dosar, pe care Ana Blandiana, care tocmai urma să plece în Germania, a avut amabilitatea să-l ia în bagajul ei şi să-l depună la o cu totul altă cutie poştală, cît mai departe de graniţele ţării, într-un loc mai sigur. Adică direct în Germania. Poate că totuşi primul dosar s-a pierdut, pur şi simplu. Se mai întîmplă. Sigur este însă faptul că n-am fost un răsfăţat al Ministerului Învăţămîntului. Dimpotrivă. Cînd mam înscris acolo pentru o bursă la Universitatea din Heidelberg, tot la începutul anilor ’90, am fost respins. Iar cînd mi-am retras hîrtiile cu care aplicasem, mi s-a explicat că a fost preferată o profesoară de română de la Liceul „Cantemir“, cu un c.v. mult mai bun decît cel cu care mă prezentasem eu. În dosarul meu, printre celelalte hîrtii şi adeverinţe obligatorii era şi o scrisoare a profesorului Klaus Heitmann, alt uriaş romanist din Germania, care dădea asigurări că mă primeşte la Heidelberg cu braţele deschise. Cred că cei de la Ministerul Învăţămîntului nici nu s-au obosit s-o citească. În schimb, eram chemat acolo să compun, bine încuiat într-o cameră, subiectele de literatură română la cîte un examen de admitere sau, culmea!, să fac parte dintr-o comisie care să studieze cereri şi dosare, după care să selecteze bursieri români pentru Germania.
Cred că veţi fi de acord cu mine că peste tot în lume, deci nu numai la noi, învăţămîntul de toate gradele s-a degradat. Cauzele sînt multiple. În primul rînd, explozia demografică, explozia de democraţie şi explozia informaţională de după cel de-al Doilea Război Mondial, paralel cu incapacitatea statului de a mai gestiona problemele cu care s-a văzut confruntat. Mai mult, în Europa, dezvoltările acestea au cam luat statul pe nepregătite. Am trăit experienţa aceasta chiar în Germania, atunci cînd a fost impusă şi acolo (de către stat, nu de către Universităţi) aşa-zisa reformă Bologna, cu reducerile ei drastice de program didactic, din motive financiare, nu propedeutice. Însă după ce reforma aceasta a fost acceptată de universităţi, mai mult prin constrîngere decît de bună-voie, s-a constatat că superficialitatea didactică rezultată de aici nu era compensată de existenţa unor instituţii ale învăţămîntului de vîrf, care să garanteze pregătirea viitorilor adevăraţi specialişti într-un domeniu sau întraltul. Nu s-a ţinut seama de faptul că în spaţiul anglo-saxon, de unde sistemul poreclit apoi Bologna a fost preluat, exista un învăţămînt universitar conceput pe două direcţii. Pe de-o parte, universităţile cu mulţi studenţi şi puţini profesori, pe de alta, universităţile de elită, cu, să zicem, cîte un profesor la fiecare cinci- şase-şapte studenţi. Exact ca în comerţ. Mari lanţuri de magazine cu îmbrăcăminte prêt-à-porter, dar şi croitorii haute couture. Cu observaţia că printr-un sistem generos de burse, universităţile de elită din Anglia şi mai ales cele din Statele Unite permit şi celor lipsiţi de mijloace materiale, dar deosebit de dotaţi, să studieze acolo. Întorcîndumă la exemplul Germaniei, după ce s-a constat deficitul despre care vă vorbeam, a fost organizată un fel de competiţie federală, la capătul căreia doar cîteva universităţi să poată fi considerate universităţi de excelenţă (un termen de dînşii inventat, din raţiuni de corectitudine politică). După care statul să-şi diversifice susţinerea financiară. Ce s-a întîmplat la noi? Am acceptat să implementăm (grozav cuvînt al epocii noastre de interminabilă tranziţie, care mă tem să nu fie mai degrabă o agonie) reforma Bologna, fără să ţinem seama de toate defectele şi efectele ei şi fără să reacţionăm adecvat atunci cînd am început să ne confruntăm cu ele. Singura reacţie vizibilă a fost una dictată de tradiţionala noastră pasiune pentru formele fără fond. Am dezvoltat un sistem supradimensionat de universităţi particulare. Mai lipsea un nou Lovinescu, de la care să aflăm că se poate porni şi în materie de învăţămînt universitar de la formă spre fond.

În 1993 aţi fost lector, iar din 1995 profesor la Seminarul de romanistică al Universităţii Ruhr din Bochum. Sunt diferenţe mari între sistemul de învăţământ român şi cel german ?

Nu vă ascund că sînt foarte mîndru de titlul de profesor pe care mi l-a acordat în 1995 Universitatea Ruhr din Bochum. Sau de faptul că această universitate mă consideră în continuare ca făcînd parte din rîndurile cadrelor ei didactice. Spun asta şi pentru că, venind din România, n-am avut în Germania, ca individ, sentimentul unei percepţii negative. Cît priveşte diferenţele dintre cele două sisteme de învăţămînt despre care mă întrebaţi, ele există şi nu sînt greu de explicat. Las la o parte tradiţia academică a Germaniei, cu care nu ne putem măsura. Dar ca să ţină pasul, problemele de fond cu care se confruntă sistemul de învăţămînt din Europe sînt cu totul altfel rezolvate în Germania. Am văzut ce se întîmplă cu finanţarea suplimentară a unor universităţi. Apoi plagiatul universitar este acolo prompt sancţionat, iar motivarea materială şi financiară se face la un cu totul alt nivel, pentru că, pe scara generală a profesiunilor, meseria de profesor (nu doar de profesor universitar, ci şi de profesor de liceu) nu este, ca la noi, aproape desconsiderată. A fi profesor universitar înseamnă în Germania de astăzi (ca şi în cea de ieri) că te afli chiar în vîrful acestei ierarhii. Consecinţa ? Între altele, pentru că este remunerat în mod corespunzător, un profesor german îşi poate permite luxul de a fi „doar“ profesor. Adică, pentru a trăi omeneşte, împreună cu familia lui (primum vivere...), el nu mai este obligat să-şi mai caute un job, dacă nu chiar mai multe. În gazetărie, pe lîngă cîte o editură, sau ca subaltern în cîte un minister. Sigur, cînd e vorba de universităţi, nu numai în comparaţie cu România, dar şi cu Franţa, Italia sau Spania, Germania dispune de cu totul alte posibilităţi de finanţare. Şi totuşi, cînd îmi aduc aminte de condiţiile în care am lucrat la Bochum, mi se pare că am visat! Tristă mai este şi împrejurarea că atunci cînd mă gîndesc la studenţii noştri de la Litere, pe care pretind că- i cunosc la fel de bine ca pe studenţii pe care i-am avut în Germania, potenţialul nostru este cel puţin acelaşi ca al nemţilor.

Aţi condus, alături de Ovid S. Crohmălniceanu, Cenaclul „Junimea“ al Facultăţii de Litere din Bucureşti, în ultima etapă a lui (1986-1989), cenaclu în care activau, între alţii, prozatori ca Mircea Nedelciu, Mircea Cărtărescu, Cristian Teodorescu, Ioana Pârvulescu, Cristian Tudor Popescu, Simona Popescu, Alex. Leo Şerban ş.a.

Adevărul este că n-am cedat decît cu greu insistenţelor profesorului Crohmălniceanu de a prelua în mod oficial conducerea Cenaclului „Junimea“. Între altele pentru că mie nu mi-au plăcut niciodată funcţiile de conducere şi de aceea, după cîteva mici experienţe de şefie care m-au lămurit, le-am refuzat ori de cîte ori mi s-au propus, atît înainte de 1989, cît şi după aceea. Un exemplu? Prin 1977, dacă nu mă înşel, mi s-a comunicat că am fost instalat, fără acordul meu, la conducerea unei reviste a Centrului Universitar Bucureşti, care se intitula, nici mai mult, nici mai puţin, „Convingeri comuniste”. Convocat de unul dintre secretarii acestui Centru, i-am transmis decizia mea de a nu colabora cu ei, după care am plecat pe unde venisem, închizînd bine uşa. Nu cred că am avut nevoie pentru asta de mai mult de patru-cinci minute. Cu siguranţă, a fost şi acesta unul din motivele pentru care pînă în 1990 n-am reuşit să trec de treapta de asistent universitar. Însă Crohmălniceanu a început prin a invoca faptul că mă rugase de cîteva ori să-i ţin locul, cînd el absenta din nu mai ştiu ce motive, şi eu acceptasem. Ceea ce era adevărat. Ţin minte că la una din şedinţele la care l-am înlocuit, la întîlnire s-au prezentat nu mai mult de patru-cinci cenaclişti, toţi din „vechea gardă“. Cenaclul agoniza. Astăzi mi-i mai amintesc doar pe Bedros Horasangian, pe Cristian Teodorescu şi pe Sorin Preda. Între timp, Crohmălniceanu se pensionase, şi cel puţin din acest motiv, Facultatea de Litere ţinea să-l înlocuiască şi să fie reprezentată de unul dintre angajaţii ei activi. În cele din urmă am acceptat, însă le-am transmis celor care redactau afişul întîlnirilor noastre săptămînale să-l menţioneze în continuare pe Crohmălniceanu ca fiind conducătorul cenaclului. Şi asta inclusiv în lunile de iarnă în care lipsea din ţară, plecat cu cîte o bursă în R.F. Germania şi în Franţa, unde avea o soră, ca să scape de frigul de-acasă. Chiar dacă nu el întemeiase Cenaclul „Junimea“, Crohmălniceanu fusese cel care îl condusese mult timp, cu tenacitate şi cu o competenţă ieşită din comun, aşa încît eu consideram că era prezent acolo chiar şi cînd lipsea.
Şedinţele cenaclului, animat aproape în exclusivitate de prozatori şi de critici literari in spe, se ţineau marţea de la ora 18, în apropierea Parcului Cişmigiu, pe strada Schitu Măgureanu, într-o sală destul de încăpătoare de la etajul doi al unei clădiri care se scutura din toate încheieturile, ori de cîte ori treceau, pe două direcţii şi la numai cîţiva metri de ea, tramvaiele. Mulţi dintre noi aveam experienţa cutremurului din martie 1977, aşa încît eram foarte sensibili şi la acest capitol. Am rămas totuşi pe poziţie. Aveam sentimentul că facem ceva ce nu se mai putea face în altă parte, şi nu de puţine ori, că lucrăm pentru un important sertar al istoriei noastre literare, chiar dacă el va rămîne, credeam noi atunci, pentru mult timp închis. Cu această convingere şi-a scris şi citit Mircea Cărtărescu în cenaclul din Schitu Măgureanu cîteva cînturi din Levantul. Din fericire pentru noi toţi, n-a fost aşa.
Participau la aceste şedinţe cel puţin 40–50 de persoane, mai ales studenţi de la Litere (noul val), dar şi de la „Limbi străine“, sau proaspeţi absolvenţi, în frunte cu Ioana Pârvulescu, una din cele trei-patru voci critice care contau cu adevărat în cenaclu. Nu cred ca Ioana să fi ratat vreo întîlnire, deşi făcea naveta la o şcoală din judeţul Giurgiu, aşa încît nu de puţine ori ajungea pe Schitu Măgureanu în ultimul moment. În opinia mea, şi pentru perioada în care m-am aflat totuşi la conducerea lui, a fost vorba de un cenaclu cu o audienţă şi cu o deschidere pe care nu ştiu dacă alte cenacluri, ulterior mult mai mediatizate decît al nostru, le-au atins vreodată. Exemple ? Atraşi, probabil, de ceea ce scrisesem cu cîtva timp în urmă despre literatura S.F., dar şi de prozele lui Crohmălniceanu, la „Junimea“ şi-a făcut la un moment dat apariţia Alexandru Ungureanu, venit tocmai de la Iaşi ca să ne citească ceva. Şi nu-l pot uita pe bătăiosul (de astăzi) Cristian Tudor Popescu, pe atunci doar un începător într-ale literaturii, care a participat la cîteva întîlniri, şi după ce a studiat bine atmosfera, ne-a citit un şir de foarte comice schiţe S.F., cu care a reuşit să ne cîştige pe loc. După care a dispărut aşa cum apăruse. Încă două detalii memorabile. Pe timp de iarnă erau zile în care membrii cenaclului stăteam cu paltoanele pe noi, pentru că la sfîrşitul anilor ’80, vremea „dezgheţului“ nu mai era decît o amintire. Iar administraţia stabilimentului aştepta cu nerăbdare să se facă întuneric, ca să ne stingă luminile.
Povestind toate lucrurile astea îmi dau seama că în ultimii ani s-au scris totuşi cîteva frumoase pagini memorialistice despre acest cenaclu. Imediat după 1989, din iniţiativa lui Ion Bogdan Lefter, revista „Contrapunct” i-a dedicat chiar un număr, pentru a-l istoriciza. Însă ceea ce se ştie mai puţin despre acest avatar al Cenaclului „Junimea“ ţine chiar de înfiinţarea lui. Un adevărat eveniment, consumat în 1965, pe vremea studenţiei mele. Aceasta e de altfel şi prima scenă memorabilă pe care am înregistrat-o în legătură cu el. Amfiteatrul „Odobescu“, de la parterul Facultăţii de Litere, era plin pînă la refuz, iar de pe podiumul plasat în faţa tablei rabatabile prezidau adunarea George Ivaşcu, şef al Catedrei de literatură contemporană şi director al revistei „Contemporanul”, Dimitrie Păcuraru, care conducea Catedra de literatură modernă, şi (cred, dar nu mai sînt sigur) Crohmălniceanu. Momentul greu de uitat a fost cel al botezului, cînd ni s-a cerut să propunem pentru cenaclul nostru un nume. În 1965 eram, cum s-ar spune, în plin „dezgheţ“, la cursuri şi la seminarii se putea vorbi din nou despre Maiorescu, aşa încît de pe una dintre băncile amfiteatrului, prompt şi bătăios ca întotdeauna, Adrian Păunescu a strigat : „Junimea“. Cu vuiet mare, cenacliştii şi-au dat imediat acordul, şi chiar dacă cei din prezidiu s-au foit un timp, aşa a rămas pînă în decembrie 1989, cînd cenaclul s-a autodizolvat. La începutul anului următor, în 1990, profesorul Crohmălniceanu mi-a cerut de mai multe ori să-l repun pe picioare, dar de data asta l-am refuzat. Aveam sentimentul clar că intram într-o cu totul altă epocă. După cum vedeţi, de voie sau de nevoie am participat atît la botezul, cît şi la decesul „Junimii“.

Există o seducţie a lecturii? Există un portret al cititorului ideal? Care e raportul optim dintre scriitor şi cititor, dintre lectură şi scriitură?

Paul Cornea şi Matei Călinescu au scris două foarte instructive cărţi pe această temă, şi de pe la mijlocul secolului trecut încoace, odată cu configurarea unui nou drum al teoriei literare, cel interesat de lectură şi de cititori şi numit estetica receptării, bibliotecile, mai ales cele universitare, s-au umplut de alte numeroase studii savante, interesate de aceleaşi chestiuni. Nu mai vorbesc de abordările pedagogice, psihologice sau sociologice, care sînt şi mai vechi. Sau de ingenioasele puncte de vedere al unor mari scriitori, din care s-a informat şi teoria literară. Aşadar, sînt zeci şi sute de răspunsuri posibile la întrebările dvs. În funcţie de timp, în funcţie de vîrstă, în funcţie de cartea citită, ba chiar în funcţie de profesie şi de sex. Ca profesor de literatură română, se întîmplă de multe ori să-l invidiez pe cititorul pe care l-aş numi liber, sau poate şi mai bine, normal. În linii mari, un cititor normal poate citi ce vrea, cînd vrea, unde vrea. Dimpotrivă, un cititor de meserie, cum e profesorul de literatură sau criticul literar, e constrîns adesea să citească şi ceea ce în mod obişnuit nu se mai citeşte. Sau nici n-ar trebui să se citească. Ceea ce la limită poate face din el un cititor anormal. Imagina- ţi-vă un sommelier care s-ar apuca să încerce numai vinuri foarte proaste, ca să le explice consumatorilor de ce ar trebui să le evite ! Pentru că am vorbit despre diferenţa dintre cititorul normal şi cititorul constrîns, dar şi despre profesorul Crohmălniceanu, care, între altele, avea o excelentă bibliotecă de cărţi din cele mai diverse domenii, îmi amintesc că la scurt timp după ce s-a pensionat, mi-a spus: „În sfîrşit, voi avea timp să citesc doar ce-mi place!“. Să devină, adică, un cititor normal. Poate chiar ideal, căci ce poate fi mai frumos decît să poţi citi numai ce vrei, cu ştiinţa de carte a unui experimentat profesor universitar, care înţelege şi gustă totul. Sau aproape totul. După cum vedeţi, stimate dle Iulian Boldea, problema normalităţii, a necesităţii şi a libertăţii se pune nu numai în viaţa de dincoace de cărţi, ci şi în legătură cu lectura.
Dar să mă întorc la povestea noastră, de care sper totuşi că nu m-am îndepărtat prea mult. Dacă dictonul „Cîte capete, atîtea păreri“ este adevărat (şi el este), atunci nu cred că e greşit să spunem că pentru fiecare carte avem zeci, sute, mii şi chiar milioane de cititori, ori de cîte ori aceasta e citită sau recitită. Puterea de seducţie sau puterea de a influenţa a cărţii de aici provine şi aceasta cred eu că este adevărata ei putere. Să renască din orice fel de cenuşă. Cenuşa timpului, cenuşa uitării şi chiar cenuşa cenuşă. Şi tot de aici provine şi puterea, dar şi slăbiciunea cititorului. Dovada cea mai convingătoare e împrejurarea că o anumită carte îşi poate face adversari pe care să-i deranjeze atît de mult, încît să vrea s-o cenzureze, s-o ascundă sau chiar s-o nimicească. Nu se întîmplă tocmai aşa ceva cu biblioteca de romane cavalereşti a lui Don Quijote ? Nu avem aici una dintre cele mai vii şi mai convingătoare lecţii despre puterea cărţilor, despre cititori şi despre complicatele lor legături cu viaţa? Fascinat de existenţa acestui măreţ personaj şi de soarta impresionantei sale biblioteci, în deschiderea Mentaliştilor mei am reprodus şi eu un citat din strălucita apărare a mult-hulitei literaturi de consum, pe care de fapt o citeşte toată lumea, aşa cum numai nobilul cavaler de La Mancha o putea face: „Vra să zică, nişte cărţi care s-au tipărit cu voia regilor şi cu încuviinţarea celor cărora le-a fost dată sarcina cenzurii, cărţi citite cu plăcere de o lume întreagă şi lăudate de mari şi mici, de săraci şi de bogaţi, de învăţaţi şi de neştiutori, de poporul de rînd, ca şi de nobili, în sfîrşit, de tot soiul de oameni, oricare le-ar fi starea şi avutul, ar însemna că sînt minciuni ?… Nu mai spune dumneata una ca asta; taci şi nu huli, şi credemă mai bine… Iar de nu mă iei în seamă, n-ai decît să le citeşti, şi-ai să vezi cîtă plăcere ţi-o face cititul lor!“

Cum vedeţi rostul metodelor în critica literară? Care au fost metodele utilizate de dvs. în studiul operei literare? Este metoda un instrument indispensabil al interpretării literaturii?

În Rereading, monografia lui Matei Călinescu, un autor despre care tocmai scriu în acest moment un capitol pentru o viitoare carte, am dat peste acest citat din eseul lui Proust despre Ruskin, care cred că spune totul: „Educarea «manierelor» mentale se obţine prin intermediul acestui contact cu alte minţi care este lectura. În pofida a ceea ce se spune, oamenii de litere continuă să fie oameni cu o inteligenţă de cea mai bună calitate, iar a nu cunoaşte o anumită carte, o anumită particularitate a ştiinţei literare, va rămîne mereu, chiar şi la un geniu, semnul unui intelect mediocru.“ Ceva mai simplu, mai pragmatic şi mai apropiat de un răspuns scurt la întrebarea dvs. este ceea ce spunea cîndva Tudor Vianu: recursul la metodă este o convenţie făcută cu propria inteligenţă. În ce mă priveşte, n-am utilizat niciodată metode. Textele de care m-am ocupat sînt cele care le-au utilizat. Pentru că textul este cel care îţi pretinde un anumit fel de a-l privi, nu tu eşti cel care să-i poţi impune privirea. De aceea, ideal este să fii pregătit cu cît mai multe lecturi bine asimilate (aici intră neapărat şi teoria literară, cu toate metodele ei depăşite sau nu), pentru că nu poţi şti niciodată la ce să te aştepţi din partea unui anumit text. N-aţi avut niciodată de a face cu, să zicem, un instalator, care a venit la dvs. să repare ceva şi care la un moment dat v-a întrebat: „Dle Boldea, n-aveţi cumva o cheie de 12?“ Şi dacă nici dvs., nici instalatorul n-aţi avut la îndemînă cheia necesară, n-a ieşit o cîrpăceală, în loc de reparaţie? Exact acelaşi lucru se întîmplă şi cînd ai de-a face cu un text literar. Care, pe deasupra, îţi pretinde să mai posezi şi multă intuiţie estetică. Fără ea, trusa ta de scule nu face doi bani.

Cum ar arăta un succint autoportret, dacă ar trebui să-l rezumaţi, să zicem, la trei fraze?

Nu e nevoie de trei fraze. Ajunge şi o propoziţie. Mă consider un om aproape împlinit. Sper ca „portretul“ acesta să nu fie exagerat şi mai ales să nu-l supere pe cel care ne toarce firul destinului, pentru că n-am de unde şti ce planuri mai are cu mine.


Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara