Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Arte:
Florentina Voichi - o propunere de „întoarcere la ordine“ de Cătălin Davidescu

Este tot mai evident faptul că fenomenul cultural devansează propunerile politicului. Mult clamata descentralizare este un fapt curent în diverse centre din provincie.
De câţiva ani buni, Târgu Jiu îşi conturează un profil artistic interesant prin proiectele expoziţionale de artă contemporană care se desfăşoară la Muzeul judeţean „Alexandru Ştefulescu” încă din anul 2010 când Paul Gherasim a realizat un concept vizual de mare rafinament dedicat lui Constantin Brâncuşi, Murmurul tăcerii. În anii ce au urmat, muzeul a găzduit şi alte nume sonore ale artei plastice româneşti precum: Mihai Sârbulescu, tabăra de creaţie a grupului „Prolog”, Mircea Roman, Aurel Vlad şi, recent, expoziţia personală a Florentinei Voichi, Ponderabile
Prezenţă artistică tot mai incisivă în ultimul deceniu, cazul ei este, într-un fel, emblematic pentru o întreagă generaţie care, ajunsă la maturitate doreşte, în mod firesc, să îşi marcheze existenţa în spaţiul picturii româneşti contemporane. Spre deosebire de alţi colegi care şi-au adaptat creaţia la vizualitatea contemporană, artista propune o reîntoarcere, într-o accepţie largă, la valorile picturii clasice. Păstrând nealterat tot ceea ce a dobândit pictura secolului precedent, Florentina Voichi resemantizează simbolurile picturale, prin inducerea unei valori estompate în pictura tinerei generaţii: sentimentul. Această re-umanizare a poveştii din pictură este în contradicţie cu neliniştea angoasantă promovată de „noul figurativ”. Artista mizează pe o realitate, adesea simbolică, impregnată de melancolie, de existenţa liniştită şi profundă a lucrurilor, aşa cum pătrund ele în conştiinţa contemplativă a privitorului.
Suntem în faţa unui fenomen, oarecum similar celui care, în anii de după Primul Război Mondial, a generat o reacţie la adresa exceselor de tip avangardist. Deşi nu a căpătat niciodată consistenţa unei justificări teoretice importante, a fost o tendinţă împărtăşită de mai mulţi artişti cunoscuţi din epocă, dintre care trebuie menţionate măcar câteva nume: André Loth, Giorgio De Chirico, André Derain, într-o perioadă chiar Picasso, dar şi mulţi alţii. Mişcarea, diversificată în varii forme de expresie avea atunci, ca şi acum, drept numitor comun reacţia la adresa experimentelor de tot felul, promovate incisiv în dorinţa, firească de altfel, de a câştiga o mai mare libertate de expresie în spaţiul aristic. A fost o formă de protest generată de spaima distrugerii totale a canonului, motiv pentru care era promovată alternativa unei întoarceri la valorile stabile ale artei, în intenţia de a nu abandona ceea ce ea dobândise deja. Această încercare de „întoarcere la meşteşug” – cum îşi denumea Giorgio De Chirico un articol cu valoare de manifest, publicat în revista „Valori Plastici”, în 1919 – nu a reuşit, decât în parte, să tempereze furor-ul de care arta a facut întotdeauna uz pentru a- şi cîştiga libertatea. A fost un moment de recul binevenit, care a contribuit la o mai bună aşezare a fenomenului, atât în conştiinţa artiştilor cât şi a publicului.
Aflată în căutarea propriei sale identităţi, rezervată faţă de experimentul contemporan şi păstrând o lucidă atracţie faţă de ceea ce consideră tradiţie, Florentina Voichi îşi construieşte un univers personal bine identificat. Într-un discurs coerent, obiectivul lumii pe care ne-o oferă este acela de a împărtăşi, cu sinceritate, subiecte de meditaţie aflate în spatele învelişului subţire al realităţii de tip evenimenţial. Temele principale pe care le abordează frecvent sunt portretul, portretul compoziţional şi peisajul văzute nu prin prisma unei realităţi imediate, structurate deliberat în efemerul momentului, ci ca pe o iluminare poetică a unor lucruri, în esenţa lor, eterne: relaţia dintre mamă şi copil, peisajul, melancolia, narcisismul, strigătul. Păstrându-şi astfel individualitatea, „pictora” ( este modul în care artista consideră, cu argumente teoretice pertinente, că trebuie numită o persoană de genul feminin care practică această activitate) creează, din relaţiile formale, cromatice şi ritmice, un spaţiu misterios, subtil, de factură onirică care o reprezintă. Este o reacţie de natură afectivă, tradusă însă prin intermediul unui spaţiu livresc, faţă de o ordine ascunsă dar esenţială a lucrurilor. Numai prin medierea acestei interfeţe poetice, peisajele şi portretele sale compoziţionale liniştite, rafinate dar şi încărcate de sentimentul unei măreţii simple îşi relevă esenţa.
Merită menţionat faptul că, deşi aparent departe de noua vizualitate, pictura Florentinei Voichi îndatorindu- se în spirit clasicilor, care ridicaseră la rang de normă experienţa artistică văzută ca eveniment, doar din perspectiva ofertei narative, împărtăşeşte la nivelul discursului pictural coerenţa formală a contemporaneităţii. Acesta este motivul pentru care nu percep ataşamentul ei pentru elementul liric în termenii în care a fost, uneori, interpretată atât creaţia sa, cât şi a unora dintre colegii de generaţie. Fără a avea miza unei estetici revolute, izolaţioniste cultural, valoarea restaurativă a acestui moment de post-clasicitate constă într-o temporizare a unui fenomen ce riscă să facă implozie, tocmai dintr-o libertate asumată fără limite. În acest sens realismul magic al ponderabilelor sale este o alternativă credibilă ce revitalizează un peisaj care, altfel, risca să rămână prea monocord şi monocrom.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara