Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Florence Noiville: „La Le Monde des livres, avem timp, avem buget“ de Alexandru Matei

Doi scriitori francezi premiaţi şi foarte citiţi în ultimul an în Franţa ne-au vizitat recent: Joël Dicker şi Jérôme Ferrari sînt laureaţii Premiilor Goncourt des Lycéens (înfiinţat în 1987) şi Goncourt. Invitîndui, Franţa speră ca, prin intermediul lor, să-şi coase la loc, pe vechea-i şi glorioasai uniformă de mareşal al marii culturi, blazonul literar care începe să atîrne în ultima vreme. Dicker, cu Adevărul despre cazul Harry Quebert şi Ferrari, cu Predica despre căderea Romei (ambele traduse la Editura Trei, 2013, de Ana Antonescu şi, respectiv, Tania Radu) au vîndut împreună peste 100.000 de exemplare din cărţile lor, iar primul autor este cel mai citit romancier în Franţa anului trecut. În condiţiile în care o anchetă recentă constata creşterea numărului de traduceri în franceză (2 romane din 5 sunt astăzi traduceri, faţă de 1 din 10 în urmă cu treizeci de ani), succesul celor doi trebuie salutat. Vorbim totuşi de o ţară în care literatura se citeşte masiv, iar publicul gustă încă un „realism naţional” pe care-l putem identifica prin două trăsături: tratarea în fel şi chip a realităţii cotidiene contemporane (urbane, altminteri scriitorul e acuzat de „regional”1) – ceea ce s-ar numi prezentism – şi sondarea magico-mitică a unei istorii culturale străvechi, premoderne dar aristocrate, în lumina căreia se reliefează caractere periferice, profunde, pierdute. Un fel de redivivus al comediei şi tragediei de altădată, numai că mizele sunt mult mai diverse, iar conştiinţa „istorică” a scriitorului e alta.
Alături de cei doi ficţionari, Franţa a invitat-o şi pe Florence Noiville, critic (de la Le Monde des livres, dar şi autoarea unei biografii Isaac Bashevis Singer, în 2003, iar apoi coordonatoarea Cahier de l’Herne Singer, în 2012) şi, mai recent, romancieră (autor al romanelor La Donation şi L’Attachement, publicate la Stock, dar şi autoarea unui eseupenitenţă, J’ai fait HEC et je m’en excuse – Am făcut ASE-ul şi-mi cer iertare). La Le Monde des livres, s-a specializat pe literatură străină şi tocmai i-a dedicat un portret lui Zadie Smith, cu ocazia traducerii în franceză a unui volum de eseuri. Ca pentru a confirma evoluţia, cu orice împotrivire, a trendului: da, literatură străină înseamnă, în Franţa, în primul rînd literatură anglo-saxonă. Florence Noiville participă chiar acum, în timp ce eu redactez acest text într-o magazie a librăriei Kyralina, la o dezbatere organizată de Institutul Francez în această minunată bucăţică de Paris livresc. Pentru că eu deja am vorbit cu ea, nu mai particip la dezbatere.


Florence Noiville, cum aţi reuşit să treceţi de la cifre la litere, într-o lume care face mişcarea inversă?

Am ajuns cumva din întîmplare la economie, pentru că în anii 1980 (autoarea e născută în 1961, n.n.) trebuia să faci finanţe ca să reuşeşti, era chiar modelul reuşitei în viaţă. Spun adesea că formaţia mea economică a fost ca mersul pe bicicletă – am învăţat treptat, apoi n-am mai uitat. Dar nimeni nu te obligă să devii ciclist profesionist. Aşa că, la un moment dat, m-am angajat într-un grup de presă pentru a scrie în domeniul economic – era o companie americană – dar le-am spus după doi ani că aş vrea să mă lase să fac şi altceva. Ziua scriam despre bilanţuri contabile, iar noaptea deja, îmi scriam micile articole – lucram deja pentru Le Monde, dar ca free-lancer. Pe atunci, nu aveau posturi disponibile. (Florence Noiville evită întrucîtva să descrie parcursul ei în presă, pas cu pas, încearcă să transmită doar ideea conversiunii, n.m.). Sigur, cînd am hotărît să las baltă finanţele, a fost greu, începeam totul de la zero, salariul mi s-a înjumătăţit2, dar făceam în sfîrşit ce-mi place. Iată, este posibil să îţi schimbi cu totul viaţa.

În Franţa există cîteva reviste literare, Magazine littéraire şi Lire, cele mai importante, în culori, în timp ce în România singura tentativă de acest gen a eşuat – nu avem decît reviste literare tip ziar (sau caiet). Cum de în Franţa se poate?

Da, în Franţa există această presă – şi nu doar titlurile pe care le-aţi menţionat, ci şi de pildă revista Books (linkul aici: http:// www.books.fr/, n.m.), în care apar cronici nu doar despre cărţi publicate în limba franceză. Cît despre noi, la Le Monde des livres, deşi nu sîntem o revistă colorată, avem norocul de a avea nu doar timp, dar şi buget suficient pentru a ne putea deplasa şi petrece o zidouă în intimitatea scriitorului căruia îi facem un portret sau despre cărţile căruia scriem. În urmă cu cîtva timp, de pildă, am avut o astfel de ocazie pe care nu oricine şi-o poate permite. A fost vorba despre Imre Kertesz. Ştiţi că astăzi scriitorii fac turnee, locuiesc la hotel şi jurnaliştii se înghesuie să le ia interviuri, fiecare în jumătatea de oră care-i este destinată. Ei bine, eu pot să nu procedez aşa. Pot să iau avionul, să ajung în localitatea de reşedinţă, să fac vizite, să stau de vorbă cu el şi să asist într-un fel la viaţa lui. În felul acesta am reuşit să scriu texte care pun în lumini diferite scriitori despre viaţa cărora se ştiu puţine lucruri sau clişee. Îmi place foarte mult genul portretului şi, de curînd, am reuşit să public o selecţie de portrete, în limba engleză, Literary Miniatures3, care cuprinde 27 de portrete, dintre care şase de laureaţi Nobel (printre ei şi Herta Müller). Revista noastră este altminteri foarte deschisă către scriitori din toate culturile. Nu vorbim doar de literatură anglo-saxonă aici. De aceea, avem cititori care ne critică pe forumuri, enervîndu-se că „iar scrieţi despre un amărît de poet zulus de care n-a auzit niciodată nimeni”, dar rămînem fideli ideii că literatura nu are limbi privilegiate. De curînd, cu ocazia invitării României la Salonul de la Paris, toţi colegii mei voiau să scrie despre autori români, trebuia să-i ţin în frîu şi să le spun că nu mai avem loc pentru toate articolele pe care voiau să le publice: curiozitatea era foarte mare, şi sperăm să rămînem la fel de deschişi în continuare.

De altfel, este primul an în care acordaţi premii literare, pentru literatură franceză şi, respectiv, străină.

Da, anul acesta am acordat primele premii literare, pentru romanul Heureux les heureux (Fericiţi cei fericiţi) de Yasmina Reza, respectiv pentru Kevin Powers, cu Yellow Birds (Păsări galbene). I-am prezentat pe autori în paginile revistei, dar e vorba de scriitori consacraţi. Cred că e foarte important să atragem cititori prin evenimentele pe care le organizăm şi, profitînd de prestigiul avut, să premiem cărţile care ne plac cel mai mult. Avem şi un forum anual, o serie de conferinţe susţiute în cadrul Forum Le Mans, la care invităm personalităţi din toate domeniile culturale care vorbesc, timp de cîteva zile, pe o temă dată (următoarea ediţie, în noiembrie, va avea ca temă „frontierele”)

V-aş întreba despre relaţia care există astăzi între – Thibaudet le numea astfel – critica universitară şi critica jurnalistică (criticul francez vorbea şi despre critica scriitorilor), avînd în vedere că, în Franţa, scriitorii cei mai prizaţi în facultăţile de litere nu sunt neapărat cei mai citiţi sau cei mai apreciaţi de critică.

E adevărat, în Franţa există o lipsă de comunicare între cele două tipuri de critică. Deşi există mulţi doctoranzi care, atunci cînd lucrau pe opera cîte unui scriitor contemporan, mi-au spus că au citat articole interesante găsite în Le Monde, legătura dintre o critică şi cealaltă nu e formalizată. Pe noi ne ajută mult studiile publicate de profesorii de literatură, dar nu ştiu dacă şi ei simt acelaşi lucru. Ar fi foarte important, mai ales acum cînd interesul oamenilor pentru literatură nu mai e atît de mare, ca unii şi alţii să se pună în slujba unor proiecte comune.

O ultimă întrebare. Ceea ce în româneşte se numeşte „tabloidizarea” mass-media – evitarea unor subiecte sau abordări mai dificile, promovarea unor autori de duzină, a senzaţionalului – afectează promovarea literaturii de calitate în Franţa?

Ca o coincidenţă, tocmai am publicat o dezbatere în revista noastră: merită să scrii mai degrabă despre literatura lui Dan Brown sau despre cea a lui Martin Amis? Întrebarea este deci una care trebuie pusă. Şi am ajuns la concluzia că da, despre Dan Brown trebuie vorbit, dar nu din punctul de vedere literar, ci mai degrabă sociologic. Să scrii despre raţiunile succesului lui, da. Însă nu vreau să vorbesc aici doar despre diversitatea valorică a literaturii despre care scriem, ci şi despre cea culturală. Mă gîndesc de pildă că nu ştim nimic despre literatura care se scrie, şi nu se poate să nu existe, în Oceania. Nu ajunge încă pînă la noi.

1 Vezi aici recentul volum de articole Manifestation de notre désintérêt (Climats, 2013), în care autorul vorbeşte despre eticheta infamantă de „scriitor regional”.
2 E adevărat, pe de altă parte, că autoarea este căsătorită cu un om politic, Martin Hirsch, consilier de stat pe vremea lui Sarkozy, dar care a votat cu Hollande în alegerile de anul trecut.
3 Cartea, cu textele traduse din limba franceză, a apărut la o editură din India, Seagull Books.


Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara