Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Fiul ploii de Gabriela Gheorghişor

Cătălin Pavel, Nicio clipă Portasar,
Bucureşti, Editura Cartea Românească, 2015, 308 pag.

Cătălin Pavel este arheolog. A mai publicat, până acum, un roman, Aproape a şaptea parte din lume (câştigă tor al concursului de debut literar „UniCredit” în 2010, apărut la Editura Humanitas) şi trei volume de poezie (Altera pars – 2013, distins în 2012 cu Premiul „Mopete“ pentru manuscris, în cadrul Premiilor naţionale pentru poezie „Mircea Ivănescu“, acordate de Asociaţia „Artgothica Sibiu“, Tulburarea la fiinţele vii – 2014, Doi oameni într-o poză – 2015).

Poate tocmai pentru că nu vine dinspre zona literaţilor, Cătălin Pavel este indiferent la trend-urile actualităţii. Aproape a şaptea parte din lume, care a avut o receptare critică preponderent favorabilă, atrăgea atenţia prin nealinierea la moda autobiografismului/ autoficţionalului şi prin înscrierea în alte tradiţii literare. Proză de călătorie şi formativ-epistolară, romanul „îmbină într-un mod ingenios, dacă nu pretenţios, procedee şi elemente de viziune din noul roman francez (mai mult Butor decât Robbe-Grillet) cu fragmente de realism magic (mai mult Rulfo decât Márquez), cu o problematizare metafizică conjugată cu estetism & eseistică, à la Cortázar, făcând loc şi unui strop tulbure de existenţialism” (caracterizarea îi aparţine lui Dan Ţăranu, care are însă şi rezerve în privinţa „abilităţii tehnice a prozatorului”). Nicio clipă Portasar este o carte la fel de ambiţioasă prin încercarea de a intra în universul mental al unui autist. Tulburările comportamentale generate de autism sunt greu de înţeles de către omul „normal”, cunoaşterea majorităţii se limitează, de regulă, la un film celebru precum Rain Man (1988) sau la mărturiile unor părinţi. Dacă părinţii sunt scriitori, ca Matei Călinescu (Portretul lui M.) şi Ana Dragu (Mâini cuminţi. Copilul meu autist), şansa unei audienţe mai mari este şi ea mai mare. Dar descrierea manifestărilor unui autist, oricât de precisă şi/sau de expresivă, nu poate dezlega misterul dinlăuntrul unui creier cu exces de sinapse. Nici îndrăzneala literară a lui Cătălin Pavel nu merge până la transpunerea totală în mintea lui Lucas. Autorul nu foloseşte tehnica fluxului conştiinţei, aşa cum făcuse William Faulkner, inclusiv în cazul handicapatului mintal Benjy, din Zgomotul şi furia. Naratorul impersonal din Nicio clipă Portasar (care nu are, totuşi, omniscienţa şi omnipotenţa celui din romanul tradiţional/ doric) „împrumută” perspectiva autistului şi utilizează, în general, stilul indirect liber.

Portasar este lumea din capul lui Lucas, de fapt, un intermundiu în care se amestecă fiinţe reale şi personaje din istoria lui Ammianus Marcellinus (cartea de care autistul nu se desparte niciodată), elemente de paradis mediteraneean (portocali şi măslini, în primul rând) şi imagini cotidiene, o lume ce seamănă uneori cu Ţara Minunilor lui Alice: „Uitându-se o clipă în plus la ea, Lucas îşi dă seama deodată că dacă vrea, poate să trăiască şi în interiorul păpădiei. Acest lucru este posibil în Portasar. Oare să facă păpădia foarte mare, sau pe Lucas foarte mic? Oricare din cele două! Înăuntru, Lucas ar închide şi ar deschide ferestrele alburii, dând spre iarba galbenă, spre nori. Când ar ploua, păpădia s-ar turti niţel, din cauza zgomotului. La sfârşit, după un moment de tăcere, mâna lui Lucas s-ar putea vedea ieşind pe una din aceste ferestre, întorcându-se pe o parte şi pe alta, pentru a vedea dacă mai plouă”. Legăturile dintre lucruri au o altfel de logică, aleatorie sau strict ştiinţifică, Portasar este o lume absurd-suprarealistă, în care nu există graniţe între livresc şi real, în care nivelurile ontologice explodează fabulatoriu. Lucas posedă simţuri „monstruoase”, înregistrează, ca un scanner ultraperformant (amintind de personajul Data, din Star Trek), toate detaliile realităţii, gândeşte în termeni de optimizare şi în complicate ecuaţii şi calcule fizicomatematice. Pare lipsit de afecte, empatia nu funcţionează la el decât prin tentative de imitare a celuilalt. Când îşi găseşte bunicul mort, Lucas îi toarnă câteva sticluţe cu nisip în păr şi aşteaptă apoi rezultatul. A auzit de moarte, dar nu o înţelege. Când rămâne singur cu mortul, se întinde şi el „pe masa din bucătărie, fără să facă nicio mişcare, doar mestecând nişte orez pe jumătate fiert. Lăsase alături un bilet cu inconfundabilul lui scris chinuit, în care se apucase să împartă 884279719003555 la 281474976710656, dar până la urmă încadrase rezultatul în două valori succesive ale formulei Chudnovsky”. Este o scenă antologică de comedie neagră. Înduioşătoare, în acelaşi timp.

Nicio clipă Portasar nu este o naraţiune liniară, nu respectă cronologia, făcând mereu naveta între trecut şi prezent, dar staţiile temporale sunt marcate, astfel încât lectura nu se dovedeşte prea dificilă. Romanul urmăreşte viaţa lui Ioan Voinea, fizician strălucit care în toamna lui ’40 ajunsese cu o bursă la Paris, la Proca. Se înrolase însă voluntar şi luptase în Tatra. Fusese rănit la Odessa, decorat pentru salvarea unui camarad, iar povestirea surprinde, fragmentar, întoarcerea acasă, din 1945, de la sfârşitul războiului, împreună cu prietenul său Ladislau Kubiena, zis Kub. Supravieţuitorii războiului vor fi însă nişte rataţi în noua orânduire socialistă. Voinea lucrase o vreme ca patiser, apoi se angajase la Editura Ştiinţifică, dar nu avea drept de semnătură. Kub era mecanic auto, muncise în străinătate, la revenirea în ţară nu găseşte un serviciu potrivit calificării sale şi trăieşte din slujbe pasagere. E forma lui de protest şi de neînregimentare. Alcoolul, căutat cu sete pe front, continuă să le fie prieten. La tema mizeriei războiului, concretă, dar şi morală, se adaugă tema eşecului în cuplu. Pe de o parte, discordanţa perpetuă între Voinea şi soţia sa, Otilia (prelungită şi în relaţia cu propria fiică, Aida), pe de altă parte, non-comunicarea cu Mnuşka, femeia enigmatică din Cehoslovacia. Se iubiseră pătimaş două luni, prima lună în ’45, cealaltă, în ’59. Din legătura cu Mnuşka se va trezi, la 58 de ani, cu nepotul Lucas în grijă (care avea, de fapt, prenumele tuturor evangheliştilor). Mama acestuia, fiica nelegitimă a lui Voinea, murise la naştere (amănuntele birocratice, despre cum i s-a trimis lui Voinea fiul unei fiice nerecunoscute legal, nu sunt dezvăluite). De aici, se dezvoltă „epopeea” creşterii copilului autist, mai solicitantă pentru proaspătul pensionar decât orice război.

Povestea cu Mnuşka rămâne şi ea învăluită în ceaţă. Voinea nu va înţelege niciodată ce nu a mers, de ce o iubire care părea „androginică” nu s-a putut împlini. Câteva detalii suspecte îl vor bântui toată viaţa (fulgurantele porniri sado-masochiste ale femeii, faptul că avea foarte mulţi bani, incidentul cu nişte nemţi dintr-un bar, care o numiseră Elsa). Voinea auzise că Mnuşka ar fi trăit cu un ofiţer german. Poate că Mnuşka era prostituată, naratorul îl frustrează însă pe cititor, gratuit aş zice, de aflarea adevărului.

Discursul narativ îmbină colocvialitatea, limbajul debutonat cu metafora şi comparaţia culturalpreţ ioase. Pe alocuri, discuţiile sunt neverosimile, de pildă, când Voinea perorează despre Platon în faţa soldaţilor. Şi viziunea asupra iubirii cu Mnuşka atinge stridenţe patetic-intelectualiste, uneori contrapunctate salutar de ironie. Cele mai izbutite pasaje sunt, până la urmă, tot cele care vorbesc despre reacţiile şi acţiunile lui Lucas. Când bunicul face pareză, „Lucas deveni atent la bătrân pentru prima oară în viaţă, pentru că trebuia să-l dreagă, să-l repună în stare de funcţionare. Voinea era o coloană importantă a armatelor lui Lucas care mărşăluiau în urma lui Ammianus, şi Lucas aplică toate sfaturile pe care le putu găsi ale doctorului împăratului, Oribasius. Ca să comunice cu bolnavul, Lucas trebuia să vorbească pe limba lui, aşa că îşi punea bentiţa pe urechi, se acoperea cu un pled şi stătea pe scaun în faţa lui, cu capul într-o parte”. Bătrânul îl dirijează pe Lucas să gătească: „Chiar şi în somn, Lucas era hăituit de faptul că trebuia să facă o musaca de conopidă şi în mijlocul acestei odisei, adică al musacalei, că se afla înconjurat de căpăţâni de conopidă, cu un ou pistruiat la jumătatea drumului între mâna lui şi podea, cu laptele cu piper dând în foc, apa cu ochiuri de grăsime să se reverse în chiuvetă, pătura din păr de cal căzând de pe bătrân şi o pată de ulei înaintând pe blatul de lemn către Ammianus”. Lucas se teme să deschidă plicurile care-i veneau de la facultate (îl înscrisese la Politehnică la fără frecvenţă, deşi, la 13 ani, Lucas ar fi putut să publice la Princeton, numai că Voinea se speriase de această ofertă), întrucât „înăuntru pot fi oricând o broască, un şoarece şi o pasăre trimise de Ht., mesaje pe care Lucas nu doreşte să le desluşească”. Tot Lucas va arde testamentul bătrânului, iar finalul romanului nu elucidează ce se va întâmpla cu acest fiu al ploii, adâncit în Portasar-ul lui.

Nicio clipă Portasar reprezintă, în mare parte, un experiment psihologico-literar despre autism, dar şi o poveste (nu de, ci) despre război (istoric şi conjugal), despre dificultăţile comunicării între oameni, despre ratare, deopotrivă socială şi sentimentală. Din păcate, textul are destul de multe greşeli de (tehno)redactare (cea mai izbitoare: „Balzaque şi Flobères”, p. 100). Cătălin Pavel este însă un prozator demn de luat în seamă.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara