Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

întoarcerea la cărţi:
Fiul Agapiei de Mihai Zamfir

Lîngă Mînăstirea Agapia, într-o izolare premeditată, trăiește și scrie unul dintre originalii poeți români de astăzi. Zilele acestea i-a apărut o Antologie de autor ce selectează esențialul din volumele lui de pînă acum: Teofania, 2017. Bizarul poet – Gheorghe Simon pe numele lui – e solitar din cel puțin două motive: monocord cu bună știință, e în plus poet exclusiv religios, care nu atacă alte teme decît credința și Dumnezeirea, sub toate aspectele lor imaginabile.
Remarcabil mi se pare însă faptul că Gheorghe Simon, acum în vîrstă de 66 de ani, și-a scris o bună parte din poezii sub regimul cenzurii drastice și al ateismului militant. Aflat, ca student în Litere, la Universitatea din Iași, în conducerea revistei „Opinia studențească” atunci cînd aceasta devenise un mic refugiu de gîndire liberă (1974-1975), va alege după absolvire izolarea de la Agapia și cea mai modestă slujbă posibilă, profesor de franceză la școala din sat.
Departe de ochiul vigilent al Centrului, nu va face concurență nimănui, nu va avea de ce să stîrnească invidii, dar mai ales va putea scrie în liniște poezie religioasă, specie care se identificase pentru el, de la început, pur și simplu cu Poezia.
Cum a fost posibilă apariția primei cărți a lui Gheorghe Simon, Fulgere captive, în 1986? Poezia acestui volum de debut tardiv era profund religioasă, deși la modul reținut: mărturisea exasperare, neliniște și teroare, specifice unei țări întregi. În acel moment poezia românească nu mai putea fi însă suprimată; versurile optzeciștilor mărturiseau aceeași exasperare. Recules, Simon nu făcea declarații patetice, ci se mulțumea să-și afirme, îndîrjit și esopic, credința în Dumnezeu.
Imediat ce s-a putut, inspirația religioasă a „fiului Agapiei” a izbucnit la lumină. Primul volum scris în libertate purta numele explicit de Viața după Iisus și reprezenta un fel de „traducere” a culegerii debutului: aceeași stare de spirit din versurile scrise în întuneric apărea acum în formulări directe. Tatăl, Fiul, Sfîntul Ioan, Mama (mereu sacralizată în această poezie), mînăstirile Agapia și cele din jurul ei – totul crea o atmosferă și un limbaj propriu.
Astăzi, cînd poezia religioasă de tip kitsch a ajuns monedă curentă, iar nenumărați versificatori au devenit mistici la modă, versurile agapianului care a scris de la început poezie religioasă adevărată se disting de la distanță.
De acum încolo volumele poetului se vor afla mereu unul în prelungirea celuilalt, afișînd aceeași stare de spirit, îmbogățind și perfecționînd același limbaj. Ivindu-se în cadență rară, cu ani de zile între aparițiile succesive, poezia anahoretului din Agapia a cîștigat unitate de ansamblu; cele mai bune volume, cu titlurile Ardere de tot (2009), Amin Agapia (2012) și Fiul Agapiei (2015) compun un corpus fără fisuri. Cu diferențe și nuanțe perceptibile de-a lungul anilor, avem în față aceeași carte, tot mai amplă și mai cuprinzătoare. În ea nimic esențial nu s-a schimbat.
Gheorghe Simon a poetizat geografia concretă, operație la care puțini poeți se încumetă. Mirceștii lui Alecsandri și Florica lui Pillat au rămas undeva în urmă. Identificarea geografiei reale cu un anumit fel de poezie pare o întreprindere himerică și inactuală; dar puțin îi pasă poetului de actualitate! Agapia, nume eufonic, concentrat de istorie, de peisaj moldovenesc, de credință și de poezie, devine prin versurile lui Simon punct semnificativ pe harta literaturii. Nu doar mînăstirea și împrejurimile ei au oferit poeziei decor perpetuu, dar și umila casă în care Gheorghiță a văzut lumina zilei s-a transformat în spațiu sacru: părinții, grădina, drumul, poiana, pîrîul, mobilierul simplu ies din sfera concretă pentru a se transforma în componentele unei liturghii poetice proprii.
Humuleștii se află la zece kilometri de Agapia. Gheorghe Simon s-a ridicat din acest spațiu odată cu colegii săi de generație – Aurel Dumitrașcu, cel talentat și lipsit de noroc, Adrian Alui Gheorghe ori Daniel Corbu. Înrudit cu ei, a ales însă alt drum și a ajuns, prin obsesia inspirației unice, voce distinctă.
Cum scrie Simon? Mă opresc la începutul și la sfîrșitul primului său volum scris în deplină libertate, Viața după Iisus.
„Doar prin Fiu
sufletul se va primeni
ca o adiere la Înviere
precum tîmpla de dor din pridvor
în numele Tatălui
și al Fiului risipitor.”

„Cine mă știe
își aduce aminte
că sunt cel care scrie.
Cei care nu mă știu
îmi oferă sufletul
spre a-l citi.”
Autorul pare a avea, asupra scrisului, viziunea călugărului medieval ce va scrie toată viața, fără întrerupere, pînă cînd îi va cădea pana din mînă, iar Domnul îl va trimite să se odihnească.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara