Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Finis coronat opus de Barbu Cioculescu

Motto: "Cred că trebuie spus ceva amabil
şi despre curajul de a trăi, care-l depăşeşte
pe acela de a-ţi face seama".
Emil Ivănescu, Dialogii psihopatului

Tineretului îi place să se sinucidă, este dreptul lui, cei ce se interpun manifestându-şi indignarea, compasiunea, stupefacţia se amestecă într-o problemă de opţiune, cu verdict interzis de liberul arbitru. Când nimeni nu-l întreabă pe noul născut dacă e de acord cu apariţia sa pe pământ, unde, printre altele curând va afla că trecerea sa nu va fi comparativ cu a astrelor, a arborilor secvoia, a unor specii de papagali sau ţestoase, tocmai lungă, noul venit se poate pronunţa, prin act şi la vremea potrivită în ce măsură îi convine. Şi-i surâde - au nu - să ducă în mod regular existenţa omului ce ia în piept numai puţin de patru vârste.
în chip de protest, fiindcă maică-sa nu-i dăduse bani pentru un bilet la cinematograf, colegul meu S, de doisprezece ani, s-a spânzurat de calorifer, ţinându-şi cu mâinile genunchii, să nu atingă solul. Comentariile sunt de prisos, în necunoaşterea a o sumă de alte elemente ale cazului. Poate că băiatului i se refuzaseră banii şi în alte rânduri! Personal, gândul că aş putea oricând să mă sinucid mi-a fost de mare ajutor în adolescenţă, depărtându-se apoi de mine cu scurgerea anilor, prin nu ştiu ce curios proces. Bănuiesc, însă, că la mijloc va fi fost şi lipsa de timp...
Un istoric mondial al suicidului, un studiu apro­fun­dat, cu note de subsol în mai multe limbi şi bibliografie cu corp 8 trebuie să existe pe undeva, lucrarea nu mi s-a înfăţişat, cazuri, fireşte, cunosc cu ghiotura, din antichitate şi până la zilele noastre - şi asta fără să fi dat o specială atenţie fenomenului în ciclicitatea sa şi nici în substanţă, capitole la care se cere un har al clasificării, dublat de visul galeş al fişierului. Nu neapărat şi un punct de vedere. De altminteri pentru acesta nu e nevoie de nimic, nici măcar de cultura unui analist politic în vestă de piele.
în adolescenţă, lumea în care mă formam, burgheză cu penetraţii de la ţară, conservatoare, deci tradiţionalistă şi oricum marcată de rezidii religioase, considera suicidul ca pe un păcat, gest reprobabil, generat de laşitate. Cu rare absolviri în cazuri specioase, mai adesea sentimentale, dar şi când insul îşi ridica singur viaţa spre a evita o moarte mai grea, dezonoarea. Brutus se sinucide după ce pierde bătălia de care depindea regimul politic al Romei, Hanibal spre a nu fi capturat şi târât după carul învingătorului, la fel şi Decebal.
Un gest care comportă decizie. Dar şi eroism? Şi Nero s-a sinucis în împrejurări similare, la fel Adolf Hitler, căruia destinul nu i-a acordat măcar o lună de miere. Totuşi ei nu trec în rândurile eroilor - parcă fondul chestiunii rămâne obscur. Ocultistic, sinuci­gaşului i se stinge steaua, religios i se refuză veşnica pomenire, ceea ce duce tot acolo. Cei ce aşteaptă după moarte compensaţii pentru modul în care şi-au trăit viaţa, nu se sinucid. Şi niciodată cei cărora soarta le-a trecut de mai multe ori moartea prin faţă. Ruleta rusă rămâne distracţia tinerilor.
Un mare bolnav pretinde eutanasia şi primeşte câteodată ajutorul aşteptat, un îndrăgostit fără speranţă îşi pune capăt zilelor, scurtând astfel, o suferinţă insuportabilă - sufletească de astă dată. Tânărul Werther se împuşcă şi după el serii de tineri înamoraţi se autosuprimă, generând un tip mult îndrăgit în literatură. Dar şi autorii de literatură plătesc tributul. Adolescent, cucerit de hazul piesei de teatru - radiofonic ascultată, Ulciorul sfărâmat, iar mai apoi lector încrâncenat al pasionantului roman Michael Kolhaas, am simţit cruzimea şi particularitatea faptei, când am aflat în ce chip şi companie şi-a curmat zilele Heinrich von Kleist. Gerard de Nerval se spânzurase de un felinar, într-o noapte de dezastru, pe o străduţă pariziană, Esenin pare-se şi-a tăiat firul vieţii într-o pădure, certat de principialul Maiakovski care, totuşi, i-a urmat curând apoi exemplul. în exil se sinucide Stefan Zweig, în ţara sa, care-l diviniza, Hemingway. Un as al nefericirii, Henri de Montherlant, o soră a suferinţei, Wirginia Wolf.
Bolnav de cultură, artistic înzestrat, fără grija zilei de mâine, junele de douăzeci de ani Emil Ivănescu îşi stabilea ziua sinuciderii, acordându-şi o amânare spre a audia un concert de la care nu era de lipsit. Student în farmacie, în medicină, enumera otrăvurile, spre a o alege pe cea ideală - acidul prusic. Aparţinea unei generaţii care avea să treacă prin multe - oare presimţea? Scria, prin 1943, într-un Jurnal - a lăsat mai multe: "M-am oprit la Oceanografia lui Mircea Eliade şi la Pe culmile disperării a lui Emil Cioran. în felul lor rezumă intersecţia dramatică de opinii a unei generaţii. Definesc oarecum exact starea de spirit şi preocupările mele de acum."
Pe ce tipare poate deveni absurdul un psihoexperi­ment şi un deziderat raţional, iată ce-l preocupa. Un narcisism răsturnat, o dragoste neîmpărtăşită complică orice tentativă de a limpezi cazul printr-o dominantă. Pe toate feţele întors, motivul sinuciderii rămâne echivoc. Bunăoară, plecarea lui Emil Ivănescu s-a petrecut în anul 1943, an de catastrofe militare, prevestind vremuri negre - nimic totuşi despre ce se petrecea în jur, ca fapt social, în mai multele sale jurnale, în scrisori, în texte fierbinţi sau glaciale. Mă gândesc că dacă pasul final ar fi fost contramandat - vezi indecizia altui Emil Cioran -, tânărul ar fi cunoscut ravagiile comunismului, iar în cazul longevităţii, anii de după.
S-a sinucis Emil Ivănescu din narcisism, dintr-o prea prelungită aplecare asupră-şi sau fiindcă, din acelaşi complex, ajunsese să se deteste? Cea de a doua ipoteză ar lămuri în linie dreaptă cazul, cu probe din Jurnal: "Mi-a spus într-o seară că există întotdeauna oameni întunecaţi pe care nimic nu-i mulţumeşte, care critică totul şi care simt o plăcere aproape perversă de a nu admira nimic, de a nu lăsa nici măcar pe ceilalţi să fie mulţumiţi. Era portretul meu exact, nu? şi nu mă flatez prea tare atribuindu-mi-l."
Cu nimic mai încurajatoare ideea despre epoca în care vieţuia: "Cred că Gide şi Valéry sunt creierele cele mai captivant lucide pe care le-a dat secolul nostru de prăbuşire a oricăror forme sociale şi de derutantă disoluţie a personalităţilor". Un text întrutotul asemă­nător s-a găsit într-un papirus din Egiptul antic, unde preatârziul fusese cunoscut cu patru milenii mai înainte. Ca şi Emil Ivănescu, cronicarul egiptean nu mai credea în nimic. Care vor fi fost însă mentorii săi nu vom şti - din păcate. Dacă Emil Ivănescu ar mai fi avut puţină răbdare l-ar fi cunoscut pe Sartre, s-ar fi complăcut, eventual, printre existenţialişti.
Cele mai multe cazuri de sinucidere nu suferă de complicaţii. Dependenţi de presă, de televiziune, suntem copios serviţi cu sinucideri la toate ceasurile zilei şi nopţilor. Sinucideri, violuri, asasinate, scene de violenţă, buchete - scuze - de accidente auto şi moto, nu ducem lipsă de ele, mai adesea în impudicul lor veşmânt de vulgaritate. O jună încă la vârsta şcolară se aruncă, despuiată, din apartamentul de la etajul şase al unui medic care nu se afla în ore de consultaţie. Miraculos, scapă cu viaţă, părăsind categoria sinucigaşilor realizaţi. Un băietan în ultima clasă de liceu se aruncă de la etajul opt al locuinţei profesoarei sale, care-i era şi amantă. Şi moare. Două fete gemene se spânzură de un copac, în natură. Săptămâna se completează, cea care-i va succede nu ne va dezamăgi. Am ajuns dependenţi aşa cum înaintaşii noştri nu se puteau dispensa de gustoasele fleici în sânge.
Dacă săptămâna va fi săracă în sinucideri mai mult sau mai puţin spectaculoase, în mod sigur ne este asigurată floarea accidentelor auto. Cu repetiţie vom admira metamorfoza care transformă cele mai luxoase limuzine în obiecte de artă abstractă. Altfel, variate filme ne vor arăta inşi decişi tăind cu briceagul degetele cuiva care refuză să destăinuie un cifru, ucigaşe bătăi, împuşcături cu nemiluita, incendii - se preferă femeile ieşind în flăcări dar şi bărbaţi în curs de carbonizare. Şi cum suntem din ce în ce mai greu de mulţumit se caută şi se descoperă noi mijloace de a ne hrăni pofta de oroare. Pentru copiii de până la doisprezece ani orori de mult fumate.
Organismele care se ocupă de sănătatea morală a telespectatorilor, a familiarilor presei au aplicat, în trecute săptămâni, nemiloase amenzi unor delincvenţi - prea întinseseră coarda! Fără îndoială sub povara unor zdrobitoare amenzi, patronii acestor media vor simţi acut tentaţia sinuciderii. Uriaşa responsabilitate pe care o au însă faţă de societate, care aşteaptă mai departe de la ei, îi va împiedica să se spânzure în garajul cu cinci SUV-uri şi trei Lexusuri, să se arunce, de pe terasa acoperişului în piscina din mijlocul salonului, să înghită întreaga provizie de droguri a odraslei. Totuşi, cum să nu-şi ducă la capăt proiectul de a părăsi această vale a plângerilor când au de plătit între 2.500 şi 25.000 de mii de lei? De unde să adune ei banii aceştia? Şi cum să mai scoată capul în lume? Fii mulţumit, prietene, că nu eşti în pielea lor!

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara