Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Filozofie sau literatură? de Răzvan Andrei

Problema unei distincţii între filozofie şi literatură nu e nouă. Dimpotrivă, ea funcţionează implicit ori de câte ori avem înainte un autor. Dar, dacă tradiţia ne-a băgat în cap că, de exemplu, Aristotel e filozof şi Proust romancier (literat), în cazul altor autori ca Nietzsche, Derrida sau Cioran distincţia îşi pierde puterea, încurcându-ne. Cărţile celor din urmă pot fi găsite pe rafturile librăriilor sau în biblioteci la secţiunea „Filozofie” mai mult din inerţie.

Pe scurt, distincţia de care am amintit are la bază o anumită presupoziţie metafizică: filozofii caută adevărul, în vreme ce literaţii (romancierii şi poeţii, mai exact) tind să-l ascundă sau, mai degrabă, să creeze altele noi. Altfel spus, demersul primilor ţine de descoperire, al celorlalţi de creaţie sau invenţie. Această împărţire are o istorie îndelungată, care coboară până la Platon, iar distincţia de mai sus nu e decât o variaţiune a alteia, mult mai veche şi durabilă – cea dintre cunoaştere (întemeiată, ştiinţifică) şi opinie. Împotriva acestei distincţii prăfuite au luptat unii dintre cei mai mari scriitori ai lumii, de la Nietzsche şi Heidegger până la Derrida, Dewey, Rorty şi, în mare măsură, Nabokov. Pentru aceştia, dar şi pentru mulţi alţii, nu există o linie reală sau imaginară de separaţie între a cunoaşte şi a avea opinii, şi nici ceva precum „descoperirea Adevărului”. Pentru ei, revenirea la ideea romantică după care adevărul e mai degrabă creat decât descoperit şi renunţarea la falsele distincţii de care am amintit sunt cele mai bune lucruri pe care le putem face. Pentru ei, nu e importantă obţinerea unor idei generale despre „Lume”, despre ceva ce se află în afara noastră şi aşteaptă să fie descoperit, ci nevoia – comună oricărui mare scriitor – de a obţine, prin redescrierea operelor înaintaşilor, „nemurirea seculară” personală, pentru a folosi o sintagmă dragă lui Harold Bloom. Or, acest gen aparte de nemurire nu se poate obţine nici prin încăpăţânarea cu care încearcă să descopere Adevărul şi nici prin argumente ori idei generale, ci prin inventarea unor noi vocabulare greu sau imposibil de redus la vocabularele înaintaşilor. Cum sugerează acelaşi Bloom, un asemenea nou vocabular nu se naşte prin vreun gen de lectură critică ori argumentare-împotriva-lui-X-carem- a-precedat, ci, „orice operă importantă este o lectură greşită în scop creativ şi o interpretare greşită a unui text precursor (sau a mai multora)” (H. Bloom, Canonul occidental, ed. a II-a, Grupul editorial Art, 2007, p. 36). Această interpretare renunţă la distincţia de care am vorbit la început, considerând-o forţată, metafizică şi nefolositoare. În fond, nu spunem nimic dacă repartizăm scriitorii pe domenii de interes şi conservăm o distincţie care mai mult încurcă decât lămureşte.
Acum, în privinţa vocabularelor de care am amintit, trebuie spuse câteva lucruri. Ele constituie limbajul curent pe care-l folosim pentru a ne descrie pe noi înşine şi sistemul de relaţii pe care le stabilim cu ceilalţi şi cu lucrurile de care ne folosim, sunt naraţiunile pe care le spunem atunci când vrem să ne descriem vieţile, ar spune Rorty. Ele sunt finale, pentru că, nu li se poate susţine valoarea prin apel la ceva din afara lor, pentru că, nu pot fi justificate decât circular şi prin acordul unor comunităţi contingente. Aceste vocabulare sunt creaţia acelei comunităţi şi, mai ales, a oamenilor inteligenţi şi inventivi care fac parte din ea. Aceşti oameni s-au numit, pentru un timp, Platon şi Aristotel, pentru alt timp Descartes şi Leibniz, apoi Kant, apoi Hegel, apoi Milton şi Shakespeare, în altă parte Whitman şi Dikinson, altundeva Dickens, în alte locuri Gogol şi Tolstoi ori Flaubert, Heidegger şi Derrida sau James şi Dewey sau Wittgenstein, etc. Fiecare dintre aceştia, dar şi alţii, au furnizat, prin creaţie şi nu prin descoperire, cuvinte şi sintagme prin care anumite comunităţi din perioade istorice diferite şi-au putut descrie mai bine propriile vieţi. Dar, „metoda” prin care au făcut asta – dacă se poate vorbi în genere de vreo metodă – nu a fost cea a cercetării în vederea unei descoperiri, ci aceea a redescrierii, citirii şi interpretării intenţionat greşite a scriitorilor care i-au precedat. Metaforele lor – căci de metafore în sensul lui Davidson e vorba aici – le-au înlocuit, pur şi simplu, pe ale înaintaşilor, chiar dacă au lăsat impresia că mai degrabă polemizează cu ei folosindu- se de „argumente” (aspect ce ţine mai degrabă de strategia retorică, de persuasiune). De pe urma lor au rămas câteva cuvinte integrate într-un stil cât se poate de personal şi acestea au ajuns să alcătuiască vocabularul final al câte unei comunităţi mai mici sau mai mari. De exemplu, faimoasa vorbă a lui Heidegger după care „esenţa Dasein-ului rezidă în existenţa sa” ne-a ajutat să ne exprimăm mai bine permanenta reconfigurare, mobilitatea existenţială dată de proiectele pe care ni le propunem ca muritori. Dacă vedem un peisaj stâncos dominat de tonuri roşiatice nu se poate să nu ne vină în minte unicul vers pe care ni-l mai amintim din opera lui John Burgon. E vorba despre imaginea oraşului Petra, „a rose-red city half as old as time”. Şi exemplele pot continua.
La configurarea acestor vocabulare nu contribuie filozofii şi/ sau romancierii (poeţii) separat. Ei o fac pentru că sunt scriitori, oameni pentru care cuvintele şi sunetele lor, muzica lor şi imaginile pe care le pot naşte sunt tot ce au. Iar în lumina acestei viziuni, nu mai putem trasa graniţe atât de uşor între filozofie, literatură şi orice altceva se ocupă cu cuvintele.



Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara