Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Filozofia orientală în traduceri recente de Grete Tartler

Despre sufletul îngeresc şi alte definiţii

Ibn Sina (Avicenna), unul din filozofii fără de care Europa ar fi arătat altfel, a apărut în colecţia „Biblioteca medievală”, coordonată de Alexander Baumgarten, a Editurii Polirom, cu un volum trilingv: Cartea definiţiilor, în arabă, latină (traducere de Andrea Alpago în 1546) şi română (traducere de George Grigore – acelaşi care a transpus în limba română Coranul). Demersul, de mare seriozitate, beneficiază de note şi comentarii ample (George Grigore, Alexander Baumgarten, Paula Tomi, Mădălina Pantea), de un foarte util tabel cronologic şi o „hartă a peregrinărilor” învăţatului (datorate lui Gabriel Biţună), iar cititorul îşi poate forma (dacă ştie arabă, greacă şi latină) propria părere asupra modului în care Ibn Sina a „transferat anticii” în Europa medievală.
Este cunoscut faptul că „şeicul şeicilor” (sau „şeicul din frunte”, cum e tradus în acest volum al-shayh alra’is) i-a continuat pe Aristotel şi alţi greci în asemenea măsură, încât unele somităţi în filozofie islamică (cf. Abd ar-Rahman al-Badawi, Histoire de la philosophie en islam. II, pp. 680-693, Librairie philosophique, J.Vrin, Paris 1972) ajung să conteste orice noutate în textele aviceniene. Totuşi, atât în Cartea vindecării, cât şi în Cartea îndrumărilor şi observaţiilor (Kitab al- Isharat wa-l-Tanbihat), sau în Cartea salvării (Psihologia lui Ibn Sina), ca să nu mai vorbim de enciclopedia sa medicală, Canonul medicinei (în care îl continuă pe Galenus şi îl precede pe Paracelsus), sau de „epistolele orientale” (tratatele abundând în alegorii de origine persană şi indiană), Ibn Sina aduce, incontestabil, destule elemente noi. De exemplu, Averroes afirmă că denumirea de „fiinţă posibilă şi necesară” apare pentru întâia oară la Ibn Sina, acoperind realitatea ca evoluţie creativă, „realitate intuitivă” (încercând, deci, să combine filozofia intuitivă şi cea raţionalistă ). Timpul este considerat în acelaşi timp creat (creaţia ca proces de emanaţie dincolo de timp), dar şi etern (categorie a lumii raţionaliste), lumea fiind în acelaşi timp eternă dar şi creată (dacă creaţia înseamnă emanaţia „fiinţelor posibile” din Fiinţa Necesară). De altfel, Averroes i-a reproşat că a ignorat voit distincţia între „ceea ce e ascuns” (sfera cunoaşterii intuitive; Dumnezeu; noumenon) şi „ceea ce e vizibil” (lumea gândirii raţionaliste; omul; phainomenon). Aflat la distanţă egală între raţionalism şi gnoza intelectualistă, Ibn Sina defineşte – într-o Epistolă asupra izvoarelor înţelepciunii/ Risala fi ’uyun al-hikma astfel filozofia: „Hikma este perfecţiunea sufletului omenesc prin cunoaşterea lucrurilor şi afirmarea adevărurilor speculative şi practice, în măsura posibilităţilor omeneşti”.
Tot ca pe o noutate în epocă pomeneş te Maimonide părerea lui lui Ibn Sina că „sufletul e intelect dobândit”, creat odată cu trupul, dar nedispărând odată cu acesta (linie pe care au mers filozofii medievali evrei şi, mai târziu, Spinoza).
Desigur, traducerile latine au răspândit scrierile medicului-filozof în asemenea măsură, încât, de exemplu, fără recunoaşterea „datoriei” avicenniene, scrierile lui Thomas d’Aquino ar fi de neînţeles: atât Summa Theologica şi Summa contra Gentiles, cât mai ales De Ente et Essentia, în care filozoful arab e menţionat aproape la fiecare pagină. Trei mari teme ale secolului al 13-lea (creaţia, natura substanţei materiale, natura şi activitatea intelectului) au primit pecetea învăţăturilor aviceniene despre esenţă.

Dar iată câteva „definiţii” din acest volum:
„Definiţia sufletului. Sufletul este un substantiv cu multe sensuri, care se aplică atât într-un sens ce cuprinde deopotrivă omul, animalul şi planta, cât şi într-un sens care cuprinde doar omul şi îngerii cereşti. Definiţia primului sens este aceasta: sufletul este desăvârşirea unui corp natural înzestrat cu organe şi având viaţă în potenţă. Definiţia sufletului în celălalt sens: sufletul e o substanţă necorporală, desăvârşire a corpului, care pune (corpul) în mişcare după o alegere întemeiată pe un principiu raţional, adică intelectual, în act şi în potenţă. Ceea ce este în potenţă este deosebirea specifică sufletului omenesc; ceea ce este în act e o deosebire sau o particularitate a sufletului îngeresc”.
„Definiţia îngerului: este o substanţă simplă, înzestrată cu viaţă şi limbaj, raţională, nemuritoare. El este un mijlocitor între Dătătorul de forme şi corpurile pământeşti. Îngerul poate fi o inteligenţă, un suflet, un corp”.
„Definiţia ginnului: este un animal eteric, înzestrat cu limbaj, străveziu la corp, iar felul lui de a fi este acela de a lua diferite forme.”

Cartea are şi o bibliografie generală, adusă la zi, din care, desigur, nu lipsesc cărţile Ameliei Marie Goichon, prima cercetătoare care a realizat o ediţie critică şi o traducere într-o limbă modernă a Definiţiilor. Tot în linia acestei cercetătoare (M. A. Goichon, Lexique de la langue philosophique d’Ibn Sina, Desclée de Brouwer, Paris 1939) a fost alcătuit şi un mic glosar de corespondenţe între termenii arabi, aristotelici şi latini, la realizarea căruia au contribuit, „în egală măsură”, George Grigore, Dragoş Calma, Mihai Maga, Iovan Drehe şi Alexander Baumgarten.

Ibn Sina (Avicenna), Cartea definiţiilor,
ediţie trilingvă. Biblioteca medievală.
Traducere din limba arabă, studiu şi bibliografie de George Grigore.
Note şi comentarii de George Grigore, Alexander Baumgarten, Paula Tomi şi Mădălina Pantea.
Tabel cronologic de Gabriel Biţună.
Transcriere critică a versiunii latine a tratatului şi a comentariilor lui Andrea Alpago (1546) împreună cu traducerea comentariilor în limba română de Alexander Baumgarten.
Polirom, 2012.


„Legile eterne ale politicii, economiei, diplomaţiei“

Între cele trei mari arii de civilizaţie filozofică, alături de islam şi de gândirea chineză, tradiţiile filozofice indiene rămân extrem de actuale şi interesante mai ales prin ilustrările aduse filozofiei politice. Indologul german Heinrich Zimmer, citat deseori alături de Oldenberg, Bopp, Schlegel în linia „clasicilor” descoperitori germani ai acestei arii de gândire orientale, a sintetizat în cursul său Filozofiile Indiei fundamentele acestei gândiri (filozofia ca mod de viaţă, filozofia ca putere, filozofiile timpului, filozofia eternităţii – jainismul, Sankhya şi yoga, brahmanismul, budismul, tantra...). Cursul, gândit şi scris în engleză, fiindcă Zimmer a trăit în ultima parte a vieţii în America, a fost publicat de discipolul Campbell după moartea profesorului, în 1951, fiind acum pentru prima oară tradus în română de Sorin Mărculescu. Nu este o traducere tardivă, lectura fiind la fel de incitantă pentru orientalişti ca şi pentru europenişti, care au astfel acces la concise meditaţii asupra relaţiei orient-occident în secolul al XX-lea. Zimmer atrage atenţia că, absorbiţi în căutarea de artha (posesii materiale şi putere), kama (amor, plăceri) şi dharma (îndatoriri religioase şi morale), care sunt primele trei din cele patru scopuri ale vieţii, „îndeletnicirile lumii”, nu mai înţelegem mokşa (al patrulea scop – mântuirea sau eliberarea spirituală). Dar desigur nu oricine e făcut pentru această înţelepciune revelată.
Despre artha există în India o întreagă literatură, manuale despre politică pe înţelesul fiecărui individ, dar mai ales pentru educarea regilor; fabulele animaliere jucând aici un rol esenţial. Predând în America, Heinrich Zimmer s-a orientat cu precădere către acest tip de ilustrare a filozofiei vieţii, cu accentele folosite în Arthašastra – „manualul cu autoritate despre ştiinţa bogăţiei”, în care pot fi găsite „toate legile eterne ale politicii, economiei, diplomaţiei şi războiului”, mai ales în vestitele culegeri Pancatantra şi Mahabharata. Zimmer subliniază discreţia, distanţa, misterul oriental, versus exoterismul filozofiei occidentale a cărei mândrie „stă în faptul de a fi deschisă înţelegerii şi criticii din partea tuturora”.
Un exemplu despre modul de actualizare practicat de Zimmer este compararea fabulei şoarecelui din Mahabharata (care s-a ascuns de bufniţă şi mangustă în blana pisicii sălbatice prinse în capcană, promiţându- i că va roade ochiurile plasei, şi chiar a făcut asta abia când se apropia vânătorul, dar a refuzat ulterior să cedeze retoricii ei mieroase) cu alianţa temporară dintre Hitler şi Stalin. Sau compararea atmosferei de suspiciune şi primejdie din perioada Războiului Rece cu sfaturile de lichidare a puterii învinse din Mahabharata: „O rămăşiţă încă activă din duşman este ca un rest de foc mocnit sau ca o datorie neplătită; tustrele sunt sortite să crească în timp”.
Dar iată, spre incitare la lectură, şi un fragment din Arthaśāstra, cu care Zimmer ilustrează delapidările zilelor noastre: „Aşa cum e cu neputinţă să nu guşti miere sau otravă când îţi sunt pe vârful lmbii, la fel e cu neputinţă ca un slujitor al cârmuirii să nu înfulece măcar o bucăţică din venitul regelui. Întocmai cum peştele care se mişcă sub apă nu poate fi surprins dacă bea sau nu apă, la fel şi slujbaşii cârmuirii folosiţi în lucrarea cârmuirii nu pot fi descoperiţi în timp ce sustrag bani”.

Heinrich Zimmer, Filozofiile Indiei,
traducere din engleză de Sorin Mărculescu,
Humanitas, 2012

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara