Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica Filmului:
Filmul de piatră (ediţia a II-a, 6-9 ianuarie, Piatra Neamţ) de Angelo Mitchievici

Pe lângă faptul că festivalul de scurtmetraj de la Piatra Neamţ construieşte o identitate culturală unui cochet oraş moldovenesc, el configurează una particulară tinerei generaţ ii de cineaşti români care se întâlnesc aici, unii chiar cu filmul lor de debut. Poţi spune că este un festival studenţesc, media de vârstă a tinerilor fiind de 20 de ani.

Meritul organizării acestui festival îi revine unui alt tânăr regizor, Andrei Dăscălescu, cunoscut pentru excelentul documentar Constantin şi Elena, iar prima ediţie a festivalului în 2009 purta şi semnătura cunoscutului critic de film Mihai Fulger. Dincolo de competiţia propriu-zisă, festivalul oferă şi un decupaj filmic (shorts-up, Oscar shorts, umbre, filminute) din festivalurile de profil, de la anim’est, Next, sau din secţiunile dedicate scurtmetrajului de la cele mari precum Tiff.

Câteva întrebări mi se par esenţiale în acest context. Ce aduce scurtmetrajul unei filmografii care se revendică mai degrabă de la lungmetraj? Este scurtmetrajul un gen în sine sau o etapă, un exerciţiu în drumul către lung-metraj? Unde se află în acest moment tânăra generaţie, cum o putem caracteriza? La prima întrebare aş răspunde că scurtmetrajul şi-a câştigat un public aparte, că, asemeni shortstory-ului în raport cu romanul, are cititorii săi privilegiaţi şi că aduce filmografiei un plus de imaginaţie şi un ludic efervescent, pe care este posibil să nu-l mai revezi acolo unde aceiaşi regizori semnează lungmetraje sau dimpotrivă să-l revezi reinvestit în mod creator. Scurtmetrajul este un gen în sine, scoate la iveală abilitatea de a spune foarte mult cu foarte puţin, de a concentra o poveste în câteva scene, de a da filmului un propriu al său pe care istoria filmului îl revendică, şi anume episodul revelator încărcat de magia efemerului, de jocularitatea fulguraţiei care poate fi urmărită şi în cele 25 de filme de câte un minut. Lungmetrajul beneficiază de camera de rezonanţă a acumulării de evenimente, de cadre, şi uneori, chiar atunci când în film nu „se întâmplă” nimic, masa sa critică rezidă din această acumulare. Este ceea ce scurtmetrajul nu-şi poate permite, o altă viteză operează în cadrul lui şi această viteză îmi place, ea mă duce în punctul zero al cinematografiei la kinetoscop, la simplul decupaj cotidian din filmele fraţilor Lumière, dar şi la exploziva imaginaţie a lui Georges Méliès care îl descoperă în regizor pe magicianul modern. Scurtmetrajul are ceva dintr-un număr de magie, iar magia a însoţit acest mic festival nemţean. În mod cert, unii dintre tinerii cineaşti vor semna lungmetraje, însă chiar dacă ceva din ceea ce vor fi se lasă ghicit acum, momentul de faţă este unic în felul său şi aici se regăseşte postulatul specificităţii pe care o reclamă scurtmetrajul.

Tânăra generaţie se află în acest moment la o răscruce de drumuri, aş zice chiar foarte multe drumuri, ceea ce constituie un simptom promiţător. Generaţia lui Corneliu Porumboiu, Cristian Mungiu, Cristi Puiu avea o dublă memorie, una conectată la lumea de dinainte de ’89, alta la cea pe care ingineriile sociale postdecembriste o articulau deseori distorsionant. Noua generaţie nu mai cunoaşte scindarea, rapelul nostalgic sau sentimentul acut al derizoriului şi al iluziilor pierdute. Filmul lui Victor Dragomir, Strung love, reflectă o altă modalitate de a memorializa, nu cu mijloacele documentarului sau ale experienţei trăite sau ale alegoriei sau distopiei, ci parodic, unde referentul este la rândul său eluziv, pe de o parte filme ale unei generaţii, gen Declaraţie de dragoste (1985) sau Liceenii (1987) lui Nicolae Corjos, pe de altă parte filmele americane cu un alt tip de optimiste calificări şi scenarii iniţiatice ale succesului social al tânărului. Kitschul filmelor pentru tineret din anii ’80 care îngemănau dragostea cu o etică a muncii cu manivela şi menghina este aici recalibrat, devenind o sursă excelentă de expresivitate comică. De altfel, comicul joacă un rol esenţial în aceste contrapuneri parodice, un exerciţiu de delimitare faţă de clişeu, şi deopotrivă un mod de a opera inteligent, ludic cu convenţiile. Înainte de a-şi pune o amprentă definitorie, de a crea un univers filmic care le este propriu, tinerii regizori observă articulaţiile şi deconstruiesc jucăria cinematografică, îi întorc componentele pe toate feţele şi le reasamblează ironic. Această (re)descoperire pe cont propriu a resorturilor cinematografiei pe care o realizează fiecare nouă generaţie este ceea ce conferă prospeţime acestui festival. Înrudit cu gagul şi filmat inteligent este filmul lui Tedy Necula, Dinte condamnat, aşa cum o parafrază parodică atât la producţiile Gore cât şi la stereotipurile pompieristice de promovare este şi Ochiul păpuşii cu toate supralicitările hâtre ale regizorilor Bogdan şi Doru Drăgoi. Am putut vedea şi un alt love story în cheie parodică, filmul Luizei Pârvu, Vera vs Ursul de bibliotecă, însă şi aici eroina, o micuţă Amélie Poulain, împărtăşeşte gestualitatea frenetică şi ingenuitatea însiropată a eroinelor filmului mut. Filmul de animaţie, pe lângă comicul intens, aduce cu sine şi un alt limbaj filmic şi aproape fără excepţie am văzut filme remarcabile la acest festival încât îmi vine să fac o listă cu tinerii regizori marcând în dreptul lor cuvântul „Remember”. Şi-i puteţi ţine minte pe Torok Thamer cu Clinica, povestea unui dinte cu propria sa existenţă încheiată dramatic cu o vizită la dentist, pe Melinda Kádár cu Două adevăruri, cu o astuţioasă analiză psihologică de un umor absurd şi coroziv, excelentul Growing al Roxanei Andreea Benţu, îndrăznesc să spun cea mai bună animaţie corelată cu o întreagă Lebensphilosphie de o ironie profundă care mi-l evocă pe Ion Popescu-Gopo şi omuleţul său, Learning adventure al lui Valentin Neacşu, un alt ricoşeu ironic-minimalist deştept foc, pamfletul Mici condiţii al Andreei Dobrotă cochetând cu absurdul societăţii româneşti, Moştenire al lui Valeriu Căliman, o poveste despre moartea care-şi trăieşte condiţia umană a morţii lăsându-şi progeniturii o tradiţie chestionabilă, o Bucată de cretă al Andreei Mironiuc, plin de imaginaţie, unde iniţiativa revine efemerelor personaje pe care le desenăm şi care vor să-şi trăiască independent existenţa, Prietenul meu e un nor al lui Anton Octavian, un film evazionist, diafan şi distopic fără nimic din memoria acută a experienţei istorice şi Vara ’99 Mega-Hits al Alinei Manolache făcut din nostalgia oracolelor, a unei adolescenţe care nu se vrea îndepărtată.

Documentarul nu este tocmai un gen al tinerilor şi poate nu întâmplător cei mai puţin tineri l-au abordat, Andrei Amărfoaie în Şcoala nomadă, un plonjeu în lumea berberă a deşertului african, o lume nefixată ca vânturile deşertului, surprinsă totuşi într-un moment de repaos, şi Jean-Lorin Sterian în Tot mai mica Italie, cu o poveste remarcabilă despre o comunitate de italieni din satul Greci, comunitate aflată pe punctul de a se stinge cu tot cu universul atât de expresiv al tradiţiilor, cu amintirile şi romanţele lor, sau Vlad Ilicevici şi Andrei Tănase cu Zmeii, un film plasat în Ankara, acolo unde copiii îşi încrucişează zmeiele deasupra zidurilor vechilor cetăţi. Tonalităţile emotive pe care le reflectă chipurile copiilor şi o singură întrebare, „De ce nu filmezi apusul?”, sunt în măsură să povestească despre acea lume mai mult decât o poate face un lungmetraj documentar. Dintr-o altă substanţă, una ironic-derizivă, este alcătuit documentarul Hoţ de biciclete al lui Vlad Ursulean – aluzia la filmul lui De Sica apare explicit în film prin câteva decupaje memorabile –, însă ceea ce pare la prima vedere de o amuzantă lejeritate devine o mise en abîme a unei societăţi a indiferenţei.

Există şi o altă serie de filme care plonjează în abisal, filme ale anxietăţii, filmele-experiment, psihedelice şi uşor macabre, cu ceva maladiv aducând în discuţie lumea paralelă pe care imaginea o poate crea, o imagine care nu se are decât pe sine şi în care nici cuvintele, nici povestea nu contează, fragmente luminiscente desprinse din întuneric şi întoarse acolo. Aici aş aminti 2211 al Alexandrei Burda, tandrul-maladiv Ceva mai bun al Alexandrei Mocanu, Ireversibil al lui Maghiar Cristian, Wait al Andei Puşcaş sau You Can’t Hide Love from Gipsies al Marei Trifu. O altă serie de scurtmetraje se pretează unui joc mai complicat al plonjeurilor psihanalitice, abisale, al dilatării senzaţiilor, al captivităţilor obscure ale minţii, a exprimării inexprimabilului precum în Jucăria Laurei Pünkösti, cu fixaţia enfantină pentru un radio vechi, în Balonul lui Stas Ciorescu cu o Lolită de provincie ale cărei vise zboară departe de bunicul paralitic care-i fixează prizonieratul, în Categoria grea al Oliviei Căciuleanu, excelentă radiografie a mecanismului dragoste-ură într-o familie de cincuagenari marcată de compromisuri şi probleme nerezolvate, în Sputnik al Cristinei Groşan, o parabolă a indaptării, sau în Sub apă al lui Dunai Laszlo, o imersiune într-o relaţie de dragoste distorsionată masochist.

Videoclipurile au dat culoare festivalului şi au subliniat uneori remarcabile soluţii tehnice şi o inventivitate pe măsură la Carmen Dârvariu cu Genţi de bani, parte animaţie, parte videoclip, la Hello Says the Devil al lui Ismail Jamaludin, la excelentul Life Buoy al lui Dragoş Bardac, la Lumina la baie al lui Daniel Soare, la Sarkozy Versus Gipsy al lui Serge Zănoagă sau la Septembers al lui Anton Octavian. În mod cert, o nouă generaţie se pregăteşte să intre în scenă cu o altă sensibilitate, sunt nume de care vom mai auzi.

Premianţii festivalului

Ficţiune:
Stas Ciorescu, Balonul
Menţiune: Olivia Căciuleanu, Categoria grea
Menţiune: Cristina Groşan, Sputnik

Documentar:
Vlad Ursulean, Hoţ de biciclete
Menţiune: Vlad Ilicevici şi Andrei Tănase, Zmeii

Animaţie:
Roxana Andreea Benţu, Growing
Menţiune: Melinda Kádár, Două adevăruri,

Videoclip:
Dragoş Bardac, Love Buoy
Menţiune: Cătălin Bugean, De ce

Experimental:
Mara Trifu, You Can’t Hide Love From Gipsies
Menţiune: Roxana Mocanu, Ceva mai bun

Premiul publicului:
Bogdan Drăgoi, Doru Drăgoi, Ochiul păpuşii
Victor Dragomir, Strung Love.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara