Numărul curent: 47

Prin anticariate:
Fiii risipitori de Simona Vasilache

Scriam, cu două săptă mâni în urmă, despre un sistem critic închegat din nereuşita unei antologii. La ani distanţă de încercarea lui Maiorescu, în 1932, la Casa Şcoalelor, Lovinescu scoate o antologie ieşită din îngrădirile sistemului critic.

Nu pentru a-şi râde de oameni al căror prim merit a fost altul decât literatura, dimpotrivă, pentru „a aduna în columbariul unei Antologii cenuşa esenţială a micii lor activităţi tipărite”. Rezultatul, chibzuit împreună cu Petrovici, Ministrul Culturii, este Antologia scriitorilor ocazionali. Statura lor de oameni cărora vremurile li se închină îl face pe Lovinescu să treacă, deferent, peste un principiu care ar trebui, mai adesea, reamintit: „arta, oricare artă (în cazul de faţă arta scrisului) nu se întâlneşte la o cotitură de drum cu ocazia. Ea este o vocaţie atât de precisă şi de excluzivă şi reprezintă, mai ales azi, în epoca diferenţierilor, o tecnică atât de minuţioasă şi de specializată, în cât nimeni nu mai poate reîncepe cariera tamburinarului din Valmajour (personaj al lui Daudet – n.m.).” Are scuza că doar imperative mai pământene i-au răpit, pe destui dintre ei (P.P. Carp înaintea tuturor, după cum spune), muzelor, astfel încât, dacă sunt scriitori ocazionali, nu sunt, de bună seamă, închipuiţi.
Lista îi cuprinde pe Carp, Th. Rosetti, Nicolae Filipescu, Take Ionescu, toţi legaţi, într-un fel sau altul, de Junimea, apoi pe Constantin Dissescu, I.G. Duca, Constantin Dumitrescu-Iaşi, Petre Rîşcanu şi Dumitru Evolceanu (consacrat, atât cât se poate spune, tot la Convorbiri literare). Fiecăruia, Lovinescu îi face un scurt portret critic. De pildă, P.P. Carp e un incisiv excesiv, revărsându-ş i spiritul critic asupra nevinovatului Sion. Bine era, spune Lovinescu, dacă şi-ar fi putut orienta autoritatea lucidă pentru a face ordine într-o cultură care-şi căuta drumul. Rosetti e încă mai criticist, însă avea datele unui bun scriitor. „A preferat să fie prezident al Curţii de casaţie, Guvernator al Băncii Naţionale, agent diplomatic, ministru şi prim ministru şi n’a greşit. Aceste posturi se pot împlini cuviincios şi de oameni mediocri.” Orgoliul lui Lovinescu, ocolit de onoruri, nu se dezminte.
Filipescu, în schimb, are vocaţie nu doar de orator, ci chiar de scriitor. Scriind despre el, Lovinescu însuşi îşi redescoperă vocaţia de portretist: „cu capul rotund, cu înfăţi- şare de boule-dogue iritat; cu ochii albaştri, adese bolovăniţi, cu păr ţepos, cu aere de plutonier în retragere cu mişcări retractate, gata să se arunce. Caricaturile timpului (din Facla, de pildă – n.m.) l-au fixat în această poziţie de câne rău ce păzeşte casa de hoţi dar şi de vizitatorii blajini. Cave Filipescu!”. Ajunge, spre bătrâneţe, junimist de circumstanţă, pentru ca apoi să se despartă, în chestiuni politice, de vechii prieteni. Citim, în articolele lui pe care le antologhează Lovinescu, despre un Eminescu ancorat în politică şi despre un Maiorescu asemenea. Aşadar, trăgând literatura spre preocupările de obşte, Filipescu se duce pe sine spre literatură.
„După actele stării civile Take Ionescu era fiul lui Ghiţă Ion, «aproprietar» şi negustor; după înfăţişare, era cel de al XIII Lord Derby.” Că mersul lui prin lumea politicii dintre secole n-a fost tocmai de lord, e altă discuţie, pe care Lovinescu n-o ocoleşte. Recunoaşterea, poate, a unui caracter, în felul lui, îl face să numere un om al vorbei mai totdeauna rostite printre scriitorii chiar şi ocazionali.
Conul Costică Dissescu, decrepit, la vremea când generaţia lui Lovinescu îi face cunoştinţa, e un personaj bizar, cu pasiuni şi patimi foarte diverse. La adăpostul lui, Lovinescu se răfuieşte în lege cu Bogdan-Piteşti, vechi „amic”, fără să-l ierte, la urmă, nici pe bătrânul domn, care face figură de Trahanache, uitat în comitete şi comiţii.
Nici măcar moartea-i brutală şi nedreaptă nu-l scapă pe I.G. Duca de critica lui Lovinescu, destul de ad hominem. Cu toate astea, omuleţul crescut în umbra lui Ionel Brătianu lasă un eseu strălucit despre mâinile oamenilor politici. De la Nababul mână-strânsă, la degetele mai mereu răsfirate ale lui Take Ionescu, la mâinile neliniştite ale lui Averescu şi la cele molatice ale lui Brătianu.
Rândurile despre Rîşcanu sunt rânduri despre Maiorescu, recunoscând un precursorat: „Nu vorbeam eu, ci Maiorescu.” Lovinescu îşi revine, însă, repede, recurgând tot la memorialistică şi la portret. Rîşcanu e autorul unor manuale neîngrijite, ca şi omul. Şi Maiorescu, şi Iorga par să-i datoreze, mai curând, favoruri extra-intelectuale. Iată de ce Lovinescu îl preia, nu fără maliţie, pentru a pune în oglindă textul, modest, şi meritele ce i s-au scos.
Aducându-i împreună pe aceşti trădători ai scrisului, Lovinescu pare că i-ar ierta. În realitate, cel mai mult prin postfaţa scribului, alter-ego, Anonymus notarius, se scuză doar pe sine.