Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Arte:
Fiesta jazzului în România rămâne tot la Sibiu de Virgil Mihaiu

Down Beat, revista-pivot a jazzului mondial (în al cărei colegiu redacţional am onoarea să reprezint România) poartă subtitlul Jazz, Blues &Beyond. Acest slogan e inspirat din modul cum îşi prezenta Duke Ellington membrii orchestrei pe scenă, drept „beyond category” – adică, în sens larg, dincolo de categorisiri sau etichetări prestabilite. Judecând după evoluţia Festivalului de Jazz de la Sibiu din ultimii vreo 15 ani, se pare că orientarea acestuia vizează tot mai mult teritoriile beyond, cosmopolite, luxuriante, înţesate de savuroase tentaţii, dar şi de capcane. Responsabilul acestor deambulări ale spiritul de aventură – prin spaţii în care jazzul se reconfigurează în funcţie de efervescenţa culturală a civilizaţiei globalizate – este etern-junele-veteran H.K.J. Schmidt, secondat de fidela sa companioană Simona Maxim.
Aşa cum ne-a obişnuit deja în ultimii ani, festivalul sibian – ajuns în al cincilea deceniu de existenţă! – mizează pe un program divers şi spectaculos, cu extensii periplanetare. Paradele stradale din anii jazzului incipient de la New Orleans au fost evocate de Drum Kitchen Berlin – vreo 30 de percuţionişti coordonaţi de Christoph Renner, ce evoluau prin centrul urbei la orele amiezii, de-a lungul întregii săptămâni festivaliere.
Înainte de a asista la galele propriuzise, am avut parte de tradiţionalul concurs al tinerelor talente autohtone, organizat în colaborare cu Casa de Cultură a Studenţilor Sibiu. Sarcina juriului nu fu deloc facilă, datorită nivelului remarcabil al celor înscrişi. În limitele permise de actuala criză, premiile din acest an au fost acordate după cum urmează: grupul Blue Trane (Liviu Negru/ghitară, Alexandru Olteanu/pian, Michael Acker/contrabas) a primit Trofeul Sibiu Jazz Festival; premiul special al revistei Formula AS şi al juriului a fost atribuit orchestrei Academiei de Muzică G. Dima din Cluj, Gaio, sub conducerea lui Stefan Vannai; o mare surpriză a produs Jouvenis Group, cvartetul sub 17 ani din Întorsura Buzăului, apreciat de juriu pentru precocitatea şi omogenitatea sa; ca instrumentist s-a remarcat saxofonistul Alex Munte din Braşov, iar ca vocalistă Ana Cristina Leonte din Suceava; în fine, nu putea trece nerelevată prodigioasa activitate profesorală desfăşurată de pianistul Florin Răducanu la Liceul George Enescu din Bucureşti, unde a alcătuit o formaţie de mari perspective, distinsă cu Premiul Esperanza. Cred că ar fi injust să nu semnalez şi pregnanţa contrabasistică a lui Michael Acker, originalitatea grupului Earth, Wind & Drums, lapidarele solouri ale pianistului Albert Tajti, talentul de baterist al adolescentului Iulian Nicolau, şarmul vocalistei Viorica Pintilie...
A existat şi o seară dedicată muzicienilor români consacraţi. Acolo l-am revăzut pe reedsman-ul timişorean Liviu Laurenţiu Butoi („reconciliat”, printre altele, cu instrumentul său de elecţiune – saxofonul bariton), conlucrând cu ghitaristul/vocalistul Ion Dorobanţu. De asemenea, un excelent cvartet bucureştean condus de eminentul saxofonist Cristian Soleanu, cu Albert Tajti/pian, Adrian Flautistu/contrabas şi Vlad Popescu/baterie. Dacă grupul va şti să-şi menţină coerenţa, el ar putea juca un rol major în proximii ani.
Prima dintre galele internaţionale a adus pe scenă două formaţii asemănătoare, atât ca nivel, cât şi ca opţiuni stilistice, plasabile în zona unui neo-bop de bungust, discret dar persuasiv: grupul saxofonistului Steve Houben din Belgia şi cel al ghitaristului Zsolt Bende din Ungaria. Ambele au beneficiat din plin de resursele energetico-ritmice furnizate de remarcabilii lor baterişti, Richard Hollander şi, respectiv, Marton Juhasz. Oarecum pe coordonate similare s-a situat şi cvartetul italian al pianistului de origine chiliană Antonio Flinta. Compoziţiile sale atent elaborate sunt bine valorizate de saxofonistul Piercarlo Salvia, contrabasistul Roberto Bucci şi bateristul Claudio Gioannini, realizând un act de balans între tehnica interpretativă, referinţele la etapele istorice ale jazzului şi creativitatea contemporană.
După cum era de anticipat, unul dintre ingredientele cele mai picante ale fiestei sibiene din acest an a fost grupul de ultimă oră al irezistibilului Omar Sosa: New AfroCuban Quartet. Dacă denumirea e tradusă în engleză, din evidente raţiuni promoţionale, în schimb ideea ce stă la alcătuirea formaţiei, precum şi muzica pe care o vizează, marchează revenirea protagonistului pe tărâmul – atât de fertil în materie de creativitate artistică – al patriei sale. În fapt, e vorba despre trei virtuozi ai jazzului născuţi la Camagüey, în centrul Cubei: pianistul Omar Sosa, saxofonistul Leandro Saint-Hill şi bateristul Ernesto Simpson. Cu toţii au avut legături formative şi structurante cu două instituţii al căror prestigiu trece cu mult dincolo de ţărmurile Insulei: Escuela Nacional de Música şi Instituto Superior de Arte, ambele din Havana. În anii formării lor ca artişti, actualii componenţi ai Cvartetului AfroCuban s-au lăsat impregnaţi de melodiile unor Pancho Quinto, Lázaro Ross, Rubén González, Machito, Benny Moré, Ismael Rivera, Cachao, Chucho Valdés &Irakere (toţi aceştia reprezentând valori pe care Dizzy Gillespie şi-a întemeiat acţiunea de diseminare a filonului cubanez în chiar leagănul jazzului – SUA). Cvartetul iniţiat de Sosa e completat de un alt complice de lungă durată: basistul mozambican Childo Tomas. Explozivul recital al acestor artişti ne-a făcut părtaşi la o expediţie în tradiţiile muzicale, dar şi cultural-religioase ale Cubei profunde, cu incursiuni prin tezaurul stilistic muzicalcoreografic al Insulei Zahărului – son, danzon, bolero, cha-cha-cha, changui – totul remodelat din perspectiva secolului XXI.
Din Polonia a revenit la Sibiu Grzegorz Karnas Quintet, o trupă solidă, dominată de prezenţa cântăreţului ce-i dă numele. Karnas e un performer vocal capabil să confere o dimensiune jazzistico-improvizatorică sofisticatei fonetici a limbii sale materne. Reuşita începe acolo unde sensul propriuzis al textului polonez e remodelat astfel încât să evidenţieze valenţele universale ale învelişurilor sale sonore. Rezultă un fel de parlando-cantando rubato de o frapantă originalitate, susţinut ca în transă de ostinato-urile şi divagaţiile modale ale celor patru instrumentişti din formaţie: Radoslaw Nowicki/sax, Michal Tokaj/pian, Michal Jarosz/bas, Sebastian Frankiewicz/baterie.
Versatilitatea cunoscutului Richard Galliano s-a concretizat, de data aceasta, în cvartetul Tangaria (contragere a termenilor tango şi aria). Muzicianul originar din Nisa – spaţiu al fertilelor interferenţe franco-italiene – a reuşit să conducă expresivitatea acordeonului în jazz pe culmi nemaiîntâlnite (având în vedere absenţa quasi-totală a acestui instrument din marea istorie a genului). Cu alte cuvinte, un fel de nec plus ultra al stilului creat de Galliano însuşi – new musette. Actualul proiect îşi asumă un caracter retro, cu un repertoriu subordonat primatului melodic, oscilând între America Latină şi producţiile valsante din categoria celor compuse de Joseph Colombo sau Tony Murena.
Revelaţia festivalului au reprezentat-o cele două grupuri din ultima seară. The Andalou Jazz Project e axat pe un tandem de frunte al jazzului tânăr din Israel: pianistul Omri Mor şi bateristul Noam David. Lor li s-a alăturat, cu deplină empatie, contrabasistul canadian Chris Jennings. Născut în 1983, Mor a beneficiat de îndrumarea lui Viaceslav Ganelin, nimeni altul decât fondatorul celui mai influent grup din jazzul de avangardă extraamerican al anilor 1970-1980 – Ganelin/Cekasin/Tarasov (bazat pe atunci în capitala Lituaniei, Vilnius, de unde a efectuat şi două răsunătoare turnee prin oraşele transilvane, în 1981 şi 1983). Înzestrarea şi natura studioasă i-au adus lui Mor, cinci ani la rând, cea mai importantă bursă oferită de Israel-America Musical Foundation. Junele pianist amalgamează diverse stiluri – de la muzica erudită şi jazzul clasicizat, până la variantele latino şi afro-cubane – dar actualul proiect investighează cu precădere tradiţiile muzicale sefardo-andaluzo-arabe. Acestea sunt remodelate în formulări ample, cu specifice repetiţii şi contorsiuni ornate cu arabescuri. Omri Mor uimeşte prin capacitatea sa de a articula sensibil şi coerent toate sunetele, în pofida curgerii lor în şuvoaie torenţiale, şi de a le impregna cu esenţe jazzistice – swing, blues, spontaneitate, simţ al umorului.
La fel de cuceritoare a fost şi prestaţia, de factură hispano-americană, a grupului Carlos Maza & Familia. Pianist, ghitarist, flautist, compozitor, investigator al resurselor melodico-timbrale ale continentului său natal, Maza s-a născut în Lautaro/Chile, în 1974. Pe când avea 11 ani, familia sa a emigrat în Cuba, unde tânărul muzician s-a afirmat cu energie drept un talent muzical complex, reuşind să contopească folclorul latino-american cu jazzul şi cu rigorile muzicii clasice. În „proiectul familial” prezentat la Sibiu, poliinstrumentistul a fost susţinut de soţia sa cubaneză, Mirza Sierra Maza, la ghitară-bas, şi de fiicele lor Camila (13 ani, vioară) şi Ana Carla (17 ani, violoncel). Aceasta din urmă se înfăţişează deja ca o violoncelistă de care lumea jazzului nu va putea face abstracţie. Piesele lui Carlos Maza au forma unor suite polistilistice de dimensiuni variabile, însă de o permanentă savoare şi capacitate de a emoţiona. Deşi muzicalitatea lor e copleşitoare, ea nu devine un scop în sine, ci se nutreşte dintr-o viziune de o caldă umanitate, animată de idealurile păcii, concordiei, frumuseţii. O adevărată fiesta a sensibilităţii latine, căreia – într-un binevenit impuls universalist – i s-a alăturat incendiarul baterist israelian Noam David (iar la bis şi camaradul său, Omri Mor). Spectacolul a avut şi accente de „teatru instrumental”, incluzând instrumente tradiţionale chiliene, nemaivăzute pe la noi, precum charango şi trutruca.
Cum se observă, organizatorii festivalului sibian îşi continuă lăudabila operă de a ne deschide percepţiile spre orizonturi inedite, ceea ce reprezintă – de altfel – unul dintre sensurile fundamentale ale jazzului. Salutară mi s-a părut revenirea în această ambianţă a TVR 2, întrucât ce s-a întâmplat pe scenă merită a-i bucura şi pe spectatorii din restul ţării.


Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara