Numărul curent: 42

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Actualitatea:
Fictiune si realitate de Mihai Stoian




În cea de-a doua jumătate a secolului XX, de care ne vom despărti fără regrete în curînd, longevitatea medie a omului a sporit substantial nu numai pe orizontală, ci si pe verticală, în profunzimea individului. Căci, acum, mai multi ani de viată înseamnă mai numeroase cunostinte acumulate încă de la vîrste fragede. Astfel încît, pe bună dreptate, Marshall Mc. Luhan constată cu surprinderea de rigoare: "Comparîndu-se viata bunicilor cu a copiilor mei, ei au trăit mai multe vieti pînă să intre la scoală." Adevărul este că astăzi documentul a penetrat zidurile prometeicei epici umane, ceea ce a condus la producerea unui amestec de genuri si tehnici literare. În urmă cu mai bine de sase decenii, G. Călinescu avertiza: "Se abuzează la noi de expresia ironică documentar, voindu-se a sugera că unde e document nu e artă. Invers e adevărat: că unde nu e document nu e artă, deoarece ca suprarealitate romanul documentează, neapărat, simulînd o ordine istorică, fictivă, adăugată. Cînd un roman nu documentează nu există." Documentul si fictiunea se însotesc benefic. Explicatii există. Sensibilitatea contemporanilor s-a trezit la o intersectie istorică, înlăuntrul căreia demarcatiile se estompează, genurile literare nemaiavînd rigoarea de pînă mai ieri. Parafrazîndu-l pe un poet francez putem afirma: literatura nonfictiune nu echivalează cu o copie, ci cu o replică, iar colajul nu-i doar o simplă tehnică, ci manifestarea vointei de autenticitate resimtită de autor, gustată de publicul cititor. În deceniul al treilea, al veacului prezent, Ion Vinea se întreba deloc retoric: "Dar există oare o literatură de pură imaginatie?" Răspunsul vine de la sine: NU. Iar adevărat-asemănătorul rămîne un deziderat în sine creator. Totusi, unii s-au încumetat a spune c-ar fi vorba de o antiliteratură care, în fond, ascunde lipsa de talent a autorilor care practică acest gen controversat, în pofida faptului că, astăzi, pe glob, peste jumătate din productia editorială este dedicată genului pus în discutie. Altii precum Casanova de Seingalt, aventurier si confrate demn de invidiat pentru aventurile sale romanesti si galante, mărturiseste în memoriile sale: "Nu-i imposibil ca o pană judicioasă să descrie un fapt adevărat, crezînd, totodată, că-l inventează". Imaginatie în sine nu există, imaginatia născîndu-se, ca si visul, dintr-o realitate, fie si refuzată; însă imaginatia reprezintă uneori doar raportul nou care se stabileste între realitate, asa cum se află ea constituită, si reconstituirea ei, incluzînd parcă si doza de imaginatie mai cu seamă în mijloace. Atît în proza de fictiune, traditională, cît si în cea nonfictiune, puterea de inventie se cuvine a fi creatoare prin modul în care depăseste realitatea, recreînd-o, reorchestrînd-o. Marc Chagall sustinînd ă la rîndu-i ă cu îndreptătire: "Arta nu poate fi realistă fără un dram de ireal." Iar Lawrence Durrel clamează: "... ăfictiuneaă reală nu e de găsit... Viata în sine e o fictiune, si toti încercăm să spunem lucrul acesta prin mijloace diferite, fiecare dintre noi întelegîndu-l în raport cu natura si cu talentul său."

La urma urmei, nonfictiunea e mai mult decît un... gen literar, continînd ă indiscutabil ă un mare avantaj pentru cititor: faptul că o asemenea scriere este si adevărată! Oricum, reactualizînd afirmatiile lui Ion Vinea, din trecutul mai îndepărtat, unui autor de nonfictiune nu i se cer mai putine însusiri decît unui romancier, autor de fictiuni, pe care trebuie să-l egaleze deopotrivă cu fantezie (!) si spirit de observatie. Acelasi Durrell (într-o notă la "Balthazar") explică pregnant ce anume se întîmplă, după opinia sa, cu scrisul contemporan: "Literatura modernă nu ne oferă nici un fel de etaloane, de unităti de măsură, asa că m-am adresat stiintei si încerc să duc la bun sfîrsit un roman în patru straturi, a cărui formă se bazează pe teoria relativitătii. Trei laturi ale spatiului si o latură a timpului, iată reteta acestui neîncetat amestec." Lectura oricărei cărti, dar si vizionarea filmelor, se cuvine a se sprijini, înainte de toate, pe acele "unheard melodies" (cum le denumea Keats), pe simtămîntul autentic încercat de cititor-spectator, pe muzicalitatea si armonia interioară, pe care i le provoacă o carte sau un film. Dacă ceva nu merge cum trebuie, vina n-o poartă Realitatea, ci credinta vitregă conform căreia conceptul de realism te absolvă de căutarea si de găsirea mijloacelor inspirate de a răsfrînge lumea. Realul transgresat seamănă cu realul în măsura în care nu l-ai copiat! Cuvîntul latinesc transgressus înseamnă: care a traversat, ori ceva care contravine unui ordin, o încălcare, o violare...

Unii i-au spus "literatură de frontieră" (S. Iosifescu), ceea ce, indiscutabil, măcar ca expresie, include si un înteles "ierarhic", plasînd ă cu voie sau fără voie ă respectiva literatură pe undeva, pe la periferia genurilor literare. Autorul acestei catalogări ne vorbeste despre extrapolarea, imaginarea verosimilului alături de real ca fiind o solutie "artistic subredă", căci evenimentul major e descompus în fapte si destine individuale, tratate anecdotic si dialogat, cu presărare de detalii pitoresti. Viziunea, iertată fie-mi "acuzatia", e prea globală! La fel si insistenta pe care o consumă teoreticianul, preschimbînd în... reportaj aproape orice nouă formatiune literară de tipul nonfictiunii: "Cu privire la această formă de literatură, apărută în epoca cinematografului si a fotografiei artistice, se poate vorbi fără excese metaforice de decupaj si montaj, de mobilitatea unghiurilor... Într-un mod asemănător e alcătuit si reportajul uneori diluat, pe care Truman Capote l-a extras dintr-un fapt divers (In Cold Blood)."

Altii au căutat si au formulat definitii si explicatii mai complexe, mai nuantate: "Cu sînge rece este, după cum l-a definit autorul său, ăun roman nonfictivă" (J.K. Galbraith). S-a ajuns pînă acolo încît Dwight Macdonald născoceste termenul de parajurnalism, acelasi comentator analizînd, totusi, infinit mai inspirat lucrurile, pentru el. Cu sînge rece nefiind un exemplu de ăparajurnalismă: atitudinea critică depăseste semnificatia directă a faptului, ci se îndreaptă spre mentalităti sociale... În fapt, copierea fidelă, unidimensională, a realitătii, trecută direct în pagina scrisă, fără a mai străbate spatiul developator si purificator al personalitătii autorului, al viziunii si stilului său, conduce la neplăcuta senzatie de monotonie si sărăcie de mijloace artistice, pe care, din păcate, nu de putine ori o constatăm citind cărtile bogat documentate, favorite ă astăzi ă pe glob, în lumea frecventatorilor de literatură, părerile unora si ale altora nu coincid, ceea ce-i firesc: pentru Nicolae Manolescu literatura-document (atentie nu documentară!) poate fi răceala aparentă a transcrierii, prin impresii de proces verbal; într-o asemenea carte, simplul montaj de texte este mai eficient artistic decît orice inventie; tehnica apartine montajului cinematografic sau colajului; evenimentele sînt urmărite pe mai multe planuri deodată, evitîndu-se naratia linear-cronologică si tentatia literaturizării; paradoxul unor astfel de cărti este acela de a avea în cele din urmă coerentă literară, fără să fi recurs nici o clipă la mijloacele literaturii.

Si Le Clézio demonstrează că Cu sînge rece nu-i un reportaj, deoarece Capote nu s-a mărginit să urmărească o crimă. S-ar putea spune că el a conceput-o, a orchestrat-o. A restructurat-o. A demontat-o si a montat-o din nou după o tehnică tragică, care-i a lui, proprie. Cuvintele sale, dacă n-au trădat, sînt cuvinte care apartin unei opere complete si independente. Culmea este faptul că însusi Truman Capote subliniază ostentativ c-a spus întotdeauna că reportajul (!) reprezintă o mare si neexploatată formă artistică, afirmînd că un reportaj poate explora noi dimensiuni în literatură, cu un dublu efect, care lipseste fictiunii... însusi faptul de a trata un material adevărat aduce o dublă contributie ca formă si efect. Dar si John Dos Passos, de exemplu ă în celebrul său U.S.A. ă aduce în roman o altă tehnică, un alt mod de înfătisare a personajelor, o altă distributie a episoadelor, încălcînd astfel orice norme anterioare de constructie, la toate acestea adăugîndu-se si inovatiile de ordin vizual, grafice.

Dealtminteri, într-un interviu mai vechi, Gabriel García Márquez mărturiseste la un moment dat că fantezia nu-l interesează deloc, căci dacă i se spune că are o fantezie bogată, i se face rusine. În nici una din cărtile sale nu are fantezie, totul, dar absolut totul se sprijină pe un fundament real, ca dealtminteri si Federico Fellini care se întreba cîndva, defel retoric: "Unde începe viata, unde arta?" Avînd în vedere această dilemă, de ce n-ar fi acceptat si autorul de literatură nonfictiune un "beletrist" ca oricare altul, identic ă pînă la un punct ă confratilor săi care edifică, migălos si trudnic, luni imaginate-imaginare? Paradoxul face ca nonfictiunea să poată fi socotită drept o suprarealitate care, adeseori, depăseste imaginarul, dincolo de documentul de viată aflîndu-se, transfigurată, materia primă "reorchestrată" conform cronologiei semnificatiilor si nicidecum traditionalei cronologii temporale etc; prin urmare, nici pomeneală de o simplă "fotografiere" a realitătii, fiind vorba de un similacru al transcrierii doar aparent brută, nudă, rece. De ce am considera că totul se rezumă la imaginatie, la tentativa de a-ti apropia o realitate îndepărtată, situată la jumătatea drumului între conduita intelectuală ratională si gîndirea strict individuală. Unde oare se plasează punctul de jonctiune cu afectivitatea dirijată de supletea spiritului, depinzînd, în mare parte, de straturile profunde ale persoanei ca atare? Fictiunea are neajunsul de a fi cît mai bogată, pe măsură ce controlul intelectual este mai slab. Fantezia întruchipează ă în esenta realitătii înconjurătoare si interioare ă un mijloc de apărare care alimentează, deopotrivă, visurile si visele; deci are legătură cu distorsiunile imaginatiei, ale fictiunii, cu substanta de contrast a unei realităti date. În literatură, realul poate fi fata nevăzută a imaginarului. Homer spunea: "Cuvintele sînt înaripate". Păsări călătoare survolînd hotarul dintre autentic si închipuit.