Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Comentarii Critice:
ficţiunea filosofică de Marius Miheţ

Andrei Cornea, Lanţul de aur, Bucureşti, Editura Humanitas, 2017, 292 pag.

mare agitaţie în mijlocul cetăţenilor greci la apariţia străinilor! Cum se întâmplă adeseori în istorie, un poet avertizase, plantând un virus al neliniştirii: Homer declara că zeii se arată muritorilor sub înfăţişarea unor necunoscuţi iviţi de nicăieri în mijlocul lor. Carevasăzică, nici vorbă de suspiciune, cât uluire şi curiozitate. Un amestec irezistibil.

Andrei Cornea profită de superstiţiile ascunse ale timpului când şcolile de filosofie trăiesc vremurile de pe urmă. Şi scrie o poveste despre cum împăraţi şi filosofi deopotrivă atârnă deasupra mulţimilor noua rânduială. Lanţul de aur este o ficţiune filosofică despre agonia şcolii din Atena, autorul reuşind un exerciţiu de virtuozitate stilistică şi unul de retorică a suspansului. Într-atât s-a adâncit în subiect, încât se poate afirma, pe drept cuvânt, că Andrei Cornea ar putea primi cu uşurinţă acte de cetăţean al Atenei. El împrumută vocea narativă unei fiinţe legitime atât pentru verosimilitatea istorică, dar şi pentru cea fictivă. Iar naratorul nu dezamăgeşte. În discursul său, contradictoriul, inocenţa şi retorica se obiectivează cu umor şi ironie într-o pastă a rememorării ca un ţesut viu.

În definitiv, Andrei Cornea ştie bine că omul recent are nevoie de contradicţie mai degrabă din comoditate decât din convingere. Cu alte cuvinte, statornicia unei idei filosofice prinsă într-un discurs literar nu poate limpezi firile tocite. Cel mult, reuşeşte să le arunce la frontierele melancoliei. Căci Lanţul de aur înlătură opinia celor care văd în eroarea politică sfârşitul neoplatonicienilor. Cu alte cuvinte, spectacolul ideilor din Agora, cu cetăţenii ascultând tâlcurile interogaţiilor din confruntarea filosofilor cu teologii, cu tot mecanismul din mişcarea bruscă a lumii, nu poate să nu compromită adevărul istoric. Prea multe necunoscute, pe care Andrei Cornea le speculează cu flagrantă încântare. Însă mişcările creştinismului, ce înclină decisiv şcolile de filosofie, deghizau, potrivit scriitorului român, şi alte învăluiri. Ameţitoare, tulburătoare, incitante. Dacă ultimul comentator al lui Aristotel ascundea alte secrete, chiar ale firii? Nu cumva salvarea ultimilor filosofi se datora celui dintâi deformator al cetăţii ideale şi anunţa primele forme de totalitarism? Alte asemenea.

Haosului aparent al sfârşitului Şcolii din Atena i se găsesc corespondenţe ce sporesc şi mai mult misterele. Andrei Cornea procedase oarecum asemănător şi în romanul de debut, unde asigurase un destin contondent pentru o personalitate cum nu se poate mai extravagantă şi alunecoasă: Şabbatai Mesia. Hotărât lucru, nu-l încântă mai mult pe prozatorul Andrei Cornea decât speculaţia unificatoare. Şi îi reuşeşte, pentru că el nu dispreţuieşte, ca alţi filosofi, literatura, nici n-o priveşte tendenţios. Dimpotrivă, el însuşi un admirator al lui Platon, face din dialogul ideilor redate în roman ocazia ideală de-a converti cititori actuali la filosofie. Cum puţini şi-au dat seama că nu e înţelept să închizi ochii şi să te resemnezi, Andrei Cornea a găsit breşa favorabilă. Şi profită de ea, descoperindu-şi, totodată, o plăcere specială.

Frica este o aşteptare a răului, nota Zenon cu multe secole înaintea lor. Ceilalţi filosofi şi Simplikios din Lanţul de aur ştiu prea bine că filosofia însăşi merită sacrificată pentru libertate sau iubire. Numai că Simplikios, ca Diotima, altădată, alege să-şi primejduiască onoarea, şcoala, colegii şi învăţătorul pentru libertatea ideii, nu pentru iubire. Andrei Cornea accentuează strădania dramatică a femeii-filosof, însă îi răsplăteşte zădărnicia: anume, prin puterea celui ce devine autor. Răsplata exilatei pare numaidecât tardivă: fiul, ca şi iubitul de altădată nu au nimic compensator. Poate doar senzaţia că un ultim ucenic se poate naşte în urma literaturizării unei dezbateri filosofice grandioase. Nu ştiu dacă nu cumva Andrei Cornea intenţiona, de fapt, să lase personajul narator în seama unei linişti istorice, din care viitorul este exclus. Mi-a plăcut felul cum Andrei Cornea înregistrează un chip al melancoliei întâi de toate prin nostalgia oamenilor antici după înaintaşi. O reverenţă a vechiului faţă de vechi din perspectiva unui prezent care priveşte numai înainte.

El aşa şi scrie: ca un cetăţean al lumii vechi, căruia nimic nu-i scapă. Dacă şi-ar fi pus în cap, cu siguranţă ar fi înregistrat, detaliat, întreaga faună socială. Însă Andrei Cornea e interesat de teatralitatea simbolică a momentului, de mişcările scenice datorate unei dezbateri publice dintre creştinism şi filosofia şcolii neoplatoniciene. Acesta este şi subiectul frontal al romanului. Care se decojeşte în straturi tot mai fertile: prefectul Ahaiei, Zenodotos, alături de episcopul Athanasios pun laolaltă interesele într-un proiect de asanare a „păgânismului“. Zenodotos joacă însă duplicitar: pe de-o parte, el susţine corecţiile creştine impuse de episcop; de altă parte, găseşte soluţii ingenioase să păstreze moştenirea spiritului atenian. Şi unul, şi celălalt, urmăresc un câştig, întâi de toate, personal, mizând pe convertirea unui bogat Străin – un „hyperboreean“. Implicaţiile financiare, politice şi ideologice se arată generoase. Numai că, în tăvălugul iscat, o ameninţare permanentă poate fi anihilată: chiar Şcoala de filosofie. Ea ar urma să fie desfiinţată în urma unei dispute publice cu campionul creştinilor, arbitru fiind chiar vedeta momentului în Atena: Străinul din Hyperboreea, un „Odiseu fără pereche“. Lucrurile nu stau aşa. Jocul de-a puterea iniţiat de cuplul (cu accente shakespeariene) Zenodotos-Athanasios este înghiţit de un altul, mult mai elaborat, al împăraţilor. Printre mize se strecoară o neverosimilă poveste de iubire, cu protagonişti la fel de enigmatici şi orgolioşi. Damaskios, şeful Şcolii ateniene şi protector al lui Simplikios (aka Simplikia), ştie mai multe decât ceilalţi, însă lasă, ca mai toţi, să se deruleze taina în ritmul ei. Chiar şi lanţul de aur – simbol al Tradiţiei şi al originii divine, ce descrie legătura dintre cer şi pământ, intermediată de filosofi – capătă accente negative, căci alte lanţuri, despotice, se anunţă. Mai periculoase decât mutilarea statuilor lui Fidias sau umilirea publică a unei foste sclave. La nici 25 de ani, Simplikia camuflează în identitatea ei masculină, în Simplikios, libertatea altfel interzisă, dar şi secretul unei iubiri otrăvite: nu poate fi mamă până la capăt pentru fiul ei, ci doar maestru sau dascăl. Nici soţie pentru cel iubit. Motivele sunt obscure şi evidente, în acelaşi timp. Fireşte că las cititorului suspansul elucidării lor.

Mai spun doar că disputa teologico-filosofică de trei zile din anul 528, aşa cum o imaginează Andrei Cornea, are o extraordinară fluenţă a ideilor, şi tactul maieutic al scriitorului este mai mult decât desluşit. Nu avem romane care să facă atât de multă risipă de argumente într-un tribunal improvizat. Proza de acest fel cere efort suplimentar, pe care majoritatea prozatorilor preferă să-l fructifice în alte moduri, mai profitabile.

Andrei Cornea scrie despre istoriile mici şi mari, speculează credibil şi ficţionalizează cu vădită plăcere, lăsând mereu în faţă protagonişti ce se descoperă cotropiţi de ei înşişi: nu pot trăi în minciună până la capăt, dar se întreabă cum ar putea trăi în adevăr. Scriitorul tocmai pe acest tip de vieţuire insistă. Remarcăm naturaleţea cu care trece din discursul înalt, filosofic, în cele sentimentale şi politice. Nici vorbă de reziduuri. Probabil cea din urmă este şi cea dintâi calitate a romanului.

Există apoi alte valorizări: de-a construi un discurs articulat fără nimic preţios, extraordinar de fluid, ca o respiraţie largă – aşa cum ar trebui să fie o spovedanie după 35 de ani de temniţă interioară. Conservarea şi ramificarea suspansului, retorica seducătoare, tactul pedagogic întregesc un discurs în care intrigile, oricât de complicate, sunt organizate prin alianţe subterane fără nimic strident. Andrei Cornea vede rivalităţile pe o hartă a istoriei cu multe necunoscute, într-un timp când nimic nu trece fără să lase urme adânci. Nu o dată, cititorul simte bucuria celui care scrie. Îl şi vezi pe autor râzând în barbă, cu ironie sau plin de umor, ştiind să coboare sau să menţină discursul la nivelul profanilor. Aşa e întreg romanul. Viu şi dinamic.

Andrei Cornea scrie o poveste plină de suspans despre ceea ce astăzi se petrece alert, pe nevăzute: dispariţia filosofilor autentici, ignorarea lor în cetate sau, cu alte mănuşi, erodarea statutului până la identificarea lor cu ceva inutil. Ca cetăţean al Universului, filosoful este obligat să anunţe apocalipsele sociale şi derapajele celui ce asimilează greşit doctrine, la un pas de totalitarism.

Un roman ce completează raftul fragil al ficţiunii filosofice româneşti. O încântătoare istorie alternativă.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara